(fragment din cartea ULTIMA ETAPĂ - însemnări dintr-un cămin de bătrâni)
Despre războiul din Ucraina am scris și încă mai scriu în cartea Replici sau… Gândesc ca mine, aici, însă, o să vă istorisesc o poveste… cu un ucrainean, căci aveam să locuiesc acum în Ucraina, dacă îi răspundeam, prin anii `80 ai veacului trecut, la sentimente. Dar soarta a vrut că eu să ajung în România și nu în Ucraina, la Jmerînca, un orășel din regiunea Vinița, în prezent des bombardat de ruși, în urma războiului declanșat de Rusia putinisto-șovinistă împotriva Ucrainei și a întregii lumi civilizate.
Destinul omului, de fapt, îl constituie… alegerile lui.
Tot eu am ales, în 1993, să nu merg cu tatăl fiicei mele în Rusia, când el a hotărât să părăsească R. Moldova (și pe noi), motivul - nu voia să învețe limba română (o scurtă perioadă, până să revină cârmuirea prorusă, s-a cerut obligativitatea cunoașterii ei). Deși de naționalitate - hacas, o populație din Orientul Îndepărtat (rusificată), de lângă Abacan (care se învecinează cu Mongolia), aproape absorbită în aceste multe secole de ocupație rusească, el gândea și vorbea numai în limba rusă. Se trăgea dintr-un tată hacas și o mamă cu origini ucrainene și poloneze, din regiunea Livov. Au ajuns în Siberia în urma deportărilor culacilor, prin anii `30 ai veacului trecut.
- Detalii
- Scris de Nina Gonța
Era o vară însorită, minunată. Iarba strălucea în lumina dimineții, sărutată de bobițe de rouă argintie. Prin ea se preumblau gâze de tot soiul, fiecare zorindu-se să-și caute hrană, să-și îngrijească puișorii. Ședeam lungită la umbra unui dud bătrân care avea o coroană foarte bogată și un trunchi gros de nu-l puteau cuprinde doi oameni, plin de dude negre și mari cât prunele.
Am văzut deodată o lumină puternică și, pe un fir parcă invizibil, a aterizat din cer prințesa Libelulă. Avea aripile de un verde crud transparent și trupul delicat iar pe cap purta o coroniță din aur bătută cu diamante. Instinctiv am dus mâna la ochi, așa de puternică era lumina pe care micuța prințesă o adusese cu sine. Venise pentru că prințul Firicel de Iarbă se căsătorea cu prințesa Furnica iar ea, Libelula, urma să le fie nașă, naș fiind nimeni altul decât prințul Cărăbuș.
Șeful orchestrei care trebuia să cânte la nuntă era chiar domnul Greieraș, cu chitara sa cea fermecată.
Domnișoară de onoare era Buburuza, iar cavaler, un Fluture elegant și alb ca spuma laptelui. Întunericul nopții avea să fie alungat de domnul Licurici cu suita sa de Scăpărei.
- Detalii
- Scris de Florentina Savu
Când doi adolescenți care se iubesc își pun năzuințele unul în palmele celuilalt, brațele răsfirate de vântul tinereții nu pot să cuprindă amalgamul de sentimente care se revarsă înaintea lor.
Iubirea este înzestrată cu multe fețe, iar Marian și Ioana și-au văzut rând pe rând, unul altuia, cât timp au fost iubiți în acei frumoși ani de liceu, toate acele chipuri reflectate în oglinzile minții, pe care au încercat să le recompună pas cu pas.
Adulmecau prezentul și intuiau perspectiva în doi, ocolind încorsetarea impusă de îndrumările părintești cu privire la relațiile de prietenie dintre un el și o ea, învățând să-și ceară drepturile și să-și urmeze fără teamă aspirațiile despre care vorbiseră de atâtea ori.
— Nimeni nu trăiește în locul nostru propria noastră viață nici măcar o secundă! Noi suntem singurii care răspundem de faptele care decurg din ea! Bune sau rele, toate deciziile luate voit sau rostogolite către noi de iureșul întâmplărilor neprevăzute, ne aparțin și vom încerca să trăim cu ele, fără a da vina pe cei din jur, îi spusese cândva Marian, Ioanei.
- Detalii
- Scris de Gabriela Dimitriu
A fost odată ca niciodată o pădure deasă și tare frumoasă. Toată ziua răsuna de cântecele păsărelelor și de fâlfâitul lor din aripi. Zburau gălăgioase prin pomi, ciripeau și munceau, iar razele soarelui abia răzbeau până la ele să le mângâie fulgii și penele. Vântul adia printre crengile copacilor cu delicatețe, frunzele foșneau și foșnetul lor era ca de mătase. Iarba strălucea la poalele lor precum smaraldul. Flori multe își întindeau căpșorul spre trunchiurile puternice, în semn de admirație, pe care se sprijineau niște coroane atât de bogate! Nu te-ai mai fi săturat să stai la umbra aceea desăvârșită și să le admiri frumusețea și măreția.
Toate bune și frumoase până într-o zi, când niște oameni răi au venit aici înarmați cu drujbe și au început să culce copacii la pământ. Zgomotul lor în cădere era plin de durere. Plângeau și suspinau înăbușit sub tăișul nemilos al drujbelor. Crengile zburau în toate direcțiile, mii de așchii și o ploaie de rumeguș albiseră iarba. Speriați, copacii vorbeau indignați, între ei:
- De ce ne taie? Ce au cu noi?
- Cine sunt oamenii aceștia?
- Detalii
- Scris de Florentina Savu
Dincolo de salcâmii de pe Lunca Vezii, luna adună orizontul pentru a-l turna în palma nopţii. O linişte bătrână o ispiteşte să coboare în cimitirul unde, cu lumina ei darnică, îl umple de cruci; fruntea-i rotundă şi-o apleacă peste locurile pricopsite cu uitarea. Nimeni nu bate să iasă!…
Străină, în această lume mută, pleacă într-un foşnet înseilat. Îşi târăşte mângâierea peste ruinele vechii biserici şi, ispăşită de păcate, se opreşte deasupra Dorofeiului, în care îşi află noul chip. Castă, se culcuşeşte peste casa şi acareturile doamnei Maria Titulescu, pentru bună odihnă.
Lacrimile cerului picură blând, în pocalul cu miresme al rondului de flori. Briza serii urcă mototoală pe aleea din faţa casei noi. Într-o îndrăzneală pripită, colaci, colaci, parfumul se înalţă spre cel ce stă cu braţele răsfirate peste spinarea unei bănci de lemn.
Ostatic al propriilor gânduri, băiatul coanei Maria, Nicu Titulescu, este pregătit să primească dragostea!
Din punga văii, se furişează spre el fata iubită. Cu părul despletit şi cărare pe mijlocul capului, cu zâmbetul subţire şi ochii largi, deopotrivă blajină şi sfioasă, ea îi împerechează gândurile.
- Detalii
- Scris de Eugenia Coman