d bMatei privea undeva in gol fara sa vada nimic. Tanarul era cu gandul departe, intr-o zi de vara la inceputul razboiului. Se vedea pe pajistea de la capatul satului, tolanit pe iarba verde si inalta ce mirosea a trifoi. Vantul adia usor iar soarele strajuia cerul albastru pe care leneveau gratios puzderie de nori albi si pufosi. Ioana, iubita lui se ghemuise la pieptul lui. Trebuia sa plece pe front iar tanara plangea sfasietaor. Doamne... cat de mult o iubea.
Plecase nu fara regret si cu teama in suflet. Ii era frica, o frica salbatica, irationala si copleșitoare dar era de inteles. Avea doar optsprezece ani iar viata era un mister pe care inca nu il descoperise. Era militar în termen si facea parte din Armata a 4-a, Divizia 18 Infanterie în Regimentul 92 Infanterie. Cand a ajuns pe front in prima linie, s-a blocat. Inamicul venea peste ei în puhoaie sustinuti de artilerie si bombardiere iar el intepenise cu arma la ochi. Nu putea, sa omoare o alta ființă umana.

tomaSingură. Stă lângă fereastră și privirea ei călătorește departe dincolo de marginea orașului sau cine  știe dacă nu a ajuns la marginea universului. Pe stradă plouă. De câteva zile plouă neîncetat. Plouă precum în romanele de dragoste, dulcege și proaste și ea e tristă și se gândește la nefericirea ei. E drept că în ultima vreme se gândește mai rar la viața ei, dar ce să-i faci, așa e viața, unii gândesc câteodată, iar alți de loc și trec nepăsători. Deodată, cuprinsă de un val de ură, strânse din buze și șuieră o înjurătură. Nu mai poate trăi cu Papadache U și îl ura din toată ființa ei. Voia să-l facă să sufere cum nu a mai suferit vreo ființă pe lumea asta.
„Ce aș putea să-i fac? Nu ceva obișnuit, ceva care să mă țină minte cât o trăi. Ceva care să-l facă să sufere, iar eu să mă simt răcorită. Ce-a crezut mitocanul că iar o să-i cad în genunchi. Putea să-și dea seama că nu mă mai închin în fața lui... ce-și închipuie imbecilul că-s o proastă care le-nghite pe toate? Poate că ar trebui să-i spun că-n timpul sexului oral mă gândesc la Ghiță, vecinul care m-a învățat arta sexului oral. Dar de fapt când i-am spus că nu-mi place sexul capră fiindcă nu sunt animal mi-a dat să aleg sex în patru labe sau în genunchi așa că...

tomaCalofira U a rămas câteva câteva clipe fără grai după ce un reporter de la ziarul local s-a năpustit în casa ei.
Nu trecuse nicio o jumătate de oră de când vărsase lacrimi dulci pe mormântul lui Papadache U și năucită nu înțelegea cum poate interesa un ziarist local, de la o publicație obscură, un personaj cu care a dus o mulțime de bătălii conjugale.
- În acest oraș ați fost un cuplu de pomină. Voi doi ați intrat în memoria colectivă devenind personaje de legendă. Cine poate să uite scandalurile și împăcările zgomotoase pline de romantisme jurăminte.
Calofira U răspunde înțepată.
- Celebri? Pentru cine? Ce știți voi? Nu știți nimic. O viață petrecută lângă Papadache U nu se compară cu viețile voastre mizerabile, nu se compară cu nicio o viață din orașul ăsta amărât și plin de bârfe și de țațe.
Reporterul o întrebă duios.

d bEra o zi rece si ploioasa de toamna! Picaturile mici si repezi udau cu putere pamantul.
Dima Lipoveanul, ghemuit intr-o barca subreda pe unul din bratele Dunarii, tremura sub pelerina ce nu reusea, sa faca fata suvoaielor de apa. Era un peisaj ireal ce se dezvaluia in toata splendoarea dar barbatul nu vedea nimic . Se gandea doar ca trebuie, sa scoata plasa din fluviul tulbure si verzui, ce se contopea cu norii. Frunzele copacilor, roşii-ruginii, cadeau încet legănânduse ca într-un vals lent până ce unele ajungeau pe luciul apei, plutind ca nişte mici bărcuţe. Doar o ratusca zgribulită statea pitită sub o salcie ce biciuia cu ramurile ei golaşe apa. Vantul rece şi iute il patrundea şi simtea fiori reci ca de gheaţa. Crengile noduroase ale copacilor arămii se-ndoaiau sub povara lacrimilor ce curgeau din cerul plumburiu..Nicaieri in curgerea ei nu era Dunarea mai frumoasa. Cand matasoasa si lina, cand vijelioasa si inspumata, intotdeauna culoarea ei de smarald iti incanta privirea.
Si-a facut cruce, si-a mangaiat barba mare si stufoasa ce trona sub nasul vesnic rosu si incet a tras navodul. Ii era pofta de o plachie sau niscaiva carnati afumati de crap. A plescait de parca ar fi mancat deja bunatatile.

d bÎntr-un sat uitat de lume, Sichevita din Clisura Dunării la hotarul dintre muntii Locvei si muntii Almajului, unde vremea şi vremurile se macina incet la moara timpului, sapte familii de sateni, cu unelte rudimentare, au încropit şi randuit, o moara de apa menita sa asigure micii comunitati bruma de malai şi faina pentru hrana zilnica. Parca pentru a intari versul lui Blaga, "eu cred ca veşnicia s-a născut la sat“, ramasa la fel ca-n leatul cand i s-a batut prima scandura si i s-a aşezat prima piatra, micuta moara si-a facut cu sarg datoria, o suta cinzeci de ani.De atunci, multa apa a trecut prin paleţii morii si de mult se vor fi făcut oale şi ulcele cei care şi-au trait traiul si si-au mancat malaiul din prima uncie de boabe macinate aici. Şi tot de atunci, fie ca s-au viforit iernile, fie ca s-au umflat primavara apele ori ca vor fi secat in parte in verile fierbinţi, a macinat neincetat zi si noapte, anotimp dupa anotimp si an după an. Sunetul ei a trecut neschimbat prin timp.
Moara era ridicata direct pe cursul apei dupa care era denumit satul. Satenii au botezat-o: La Botul Cracului, la moara saracului.