Marţi, 1 noiembrie

-un bilet de tramvai (pentru că merg cu tramvaiul la serviciu) – 2 lei;

-ziarul (pentru anunţuri, vreau să mă mut, iar am avut discuţii cu deşteptu’ ăla de frate-meu, trebuie să găsesc ceva de închiriat) – 1,5 lei;

- trei garoafe (pe care o să i le lipesc pe uşă deseară ei, asta dacă va fi uşa de la bloc deschisă şi nu va trebui să sun la interfon, poate va înţelege că o iubesc, chiar dacă în scrisoarea de săptămâna trecută am făcut-o jigodie ordinară) – 3 lei (1 leu firul, asta de unde le-am luat eu, că la florăriile din centru sunt mai scumpe);

Ai observat cum ai inceput să uiti să trăiești cu adevărat? Tu spui că trăiești, însă faptul că respiri  nu înseamnă neapărat că și trăiesti în adevăratul sens al cuvântului. De multe ori ți-ai asumat roluri diferite: de mamă, de soție, angajat, director, etc. Toate acestea sunt însă doar niște roluri temporare, poate necesare la un moment dat, dar te-ai identificat atât de mult cu ele încât ai uitat complet cine ești, undeva în adâncul tău. Tu nu ești doar mamă, soție, soț, director sau altceva. Ești în primul rând o ființă umană, dotată cu spirit și conștiință.

Auzi și nu-ți vine să crezi! S-a trezit (perș)edintele! Omul surdo-mut a început să vorbească!
Da. Vorbește și vorbește prost! Din visul contondent și bleg(oslovistic) ne spune că trebuie să facem armată. Să meargă și femeile în armată, chiar și cele mai în vârstă, chiar și jeluitoarele de la cimitire.
De ce armată, nene? Ce să apărăm? Țara cui? Mai avem noi, poporul de proști, țară? Să apărăm fabricile și uzinele? Crede-mă, nea’ Joha, le-ați mâncat de mult! Nu știi!? Și mai grav! Lăcrima Dunărea sub barjele de fier vechi!
Să ne apărăm pădurile!? Care păduri, Doamne, că le-ați Kelemenit și le-ați hrebenciucit!
Să ne apărăm câmpiile!? Care câmpii, băi, omule!? Chiar așa de dus cu pluta ești!?

Mergeam într-o zi pe străzile orașului, într-o după-amiază friguroasă și, obosită fiind, m-am gândit că tare bine mi-ar prinde o cafea caldă. Am început să mă uit în stânga și în dreapta, căutând cu privirea ceva ce ar fi semănat cu un bar sau o cafenea.
După îndelungi căutări, când tocmai eram pe punctul să renunț, zăresc în dreapta mea o cafenea. Practic, mai mult am intuit că ar fi vorba de o cafenea după firma de deasupra intrării, unde stătea scris ”La o cafea cu Avedis”.
Ceva din cuvintele inscripționate m-a făcut să intru cu un soi de curiozitate, pentru că  firma suna prietenos, ca o invitație amicală la o cafea.

Interiorul nu era modern, așa cum eram obișnuită să întâlnesc prin mai toate barurile pe unde am intrat, ba chiar avea un aer și mobilier clasice, relativ simple, însă confortabile. O serie de ibrice din aramă serveau drept decorațiuni pe niște rafturi lipite de pereți.  Am constatat că nici o masă nu era ocupată și că eram singura clientă din local.

De după o tejghea micuță, a apărut un bărbat în vârstă, ce m-a întrebat cu un zâmbet în privire cu ce mă poate servi. ”O cafea, desigur !” i-am răspuns eu semeață, cu un gând oarecum ironic în minte, pentru că mi se părea firesc ca odată ce eram într-o cafenea să comand o cafea, evident.

   Venise uliul şi luase o găină din ogradă, pe Bogheta. O luase în gheare şi o dusese.
   - Vaai! plesni din palme bunica. Tocmai pe Bogheta!
   - Ţi-am zis să nu le mai dai drumu' în grădină. Cacu-i norocu' lui! zise bunicul roşu la faţă.
   La ultimele vorbe ale bunicului, Claudiţa ştia ca urmează cele ale bunicii: "Fii atent cum te exprimi în faţa copilului". Chiar aşa şi zise:
   - Fii atent cum te exprimi în faţa copilului!
   Dar bunicul dădu din mâna şi intră în casă: la televizor, să asculte ştirile. Acolo tot aşa zicea, după ce asculta ştirile: “Cacu-i norocul lor de hoţi şi de golani, care-o umplut ţara românească". Şi urma aceeaşi replică a bunicii.