Liliana Vieru 4O toamna târzie învălui pământul, dar și umerii Crinei. Prin parcul așternut cu un strat voluminos de frunze ruginii, aproape frântă de iluziile sfărâmate, fata se opri să-și tragă sufletul. Un buchet de crizanteme albe îi înfrumuseță peisajul.
— Unei flori, alte floricele!
— O, mulțumesc, Igor!
— Cu mare plăcere, prințesă!
— Ce stai prin ploaie, vreai sa răcești?
— Nu, adun aer curat în plămâni...
— Hai sa ne ascundem undeva de ploaie.
Igor era un băiat, căruia demult îi plăcea Crina. De nenumărate ori i se destăinuise în amor, ea de fiece dată rămânea rece la declarațiile lui. Îl iubea și respecta ca pe un frate.

Liliana Vieru 3Mereu în căutarea frumosului, adevărului, Crina se dorea în centrul atenției. Susținuse ultimul examen de absolvire la Academia de Poliție. Era ultimul ei an de studii. Fusese îndreptată să-și desfășoare practica de stat într-un inspectorat de poliție din oraș ca ofițer de urmărire penală. „Eu ofițer de urmărire penală? Adică și locotenent-major? Desigur eu, Crina Solomon, cu funcția de ofițer de urmărire penală, cu gradul de locotenent-major!”, se încurajă fata singură pe sine.
Uniforma polițienească și epoleții de locotenent-major o prindeau bine la față, îi inspirau mare curaj, avea forța să lupte cu nedreptatea, cu devotament, sârguință, dăruire și să învingă. Să respecte Legea și să-i impună și pe cei din jur s-o respecte.
— Locotenent-major, Solomon, aveți de îndeplinit o misiune importantă!

Liliana Vieru 2O vară cu zăpușeală se dezlănțuise în toată amploarea ei. Crinei îi reapărură noi licurici în ochi. Visa la schimbări pozitive, la noi realizări... Nici gândul de la prințul dorit nu dispăruse, deși se simțea decepționată, deziluzionată, când se gândea la genul masculin, totuși, în sufletul ei „prințul pe cal alb” era unica alinare, singura iluzie că el nu va fi ca toți ceilalți. Prințul va fi un băiat simplu, omenos, cu gânduri și sentimente profunde, luminoase și sincere față de ea. O va lua de mână, îi va arăta Grădina Edenului, adică viața, vor juca nuntă mare și frumoasă, vor avea mulți copii și vor fi cei mai fericiți...
Se mai maturizase, destinul o mai încercase prin varii conjuncturi. Era studentă în anul II la Academia de Poliție. De unde plecase încă nu uitase... Nu uitase nici de liceul unde fusese elevă. Primi o invitație la Balul de Absolvire al clasei a XII-a și o acceptă. Se împrietenise cu Evelina, o studentă de la medicină cu un curs mai mare decât ea, cu care se duse la balul din localitate. Începuse a se întâlni cu un băiat din orășelul ei, de care avu impresia că se îndrăgostise încă de pe băncile liceului. Cam prin clasa a X-a, în timpul unei serate, Vlad, așa se numea băiatul, îi făcu-se o invitație la dans, iar ea acceptă invitația.

Liliana Vieru 1ZI de mai în roz și dalb catifelat... Flori de măr și o dureroasă decepție...
Crina închise strâns pleoapele ochilor ca două măsline grecești, savurând splendida natură... De când se ținea minte, permanent se visa zână, prințesă, mireasă...
Dornică de o schimbare invazivă, de un miracol, de acel necunoscut incert, Crina era sigură că el, prințul din visurile ei de copilă romantică, o va găsi. O va face fericită... Deși, nu dorise să vină la acest picnic, a acceptat invitația amicii sale care o implorase de mult timp. Ș-apoi, se gândi în sinea sa: „Unde îl voi întâlni pe prințul la care visez? Unde, unde? Cu siguranță că nicăieri, dacă nu ies din casă...”
Ochii șireți a lui Ion nu se mai luau de pe chipul Crinei. Îi examina minuțios toată făptura feciorelnică. Îi privi gurița mică, dornic să-i guste dulceața buzelor. O privea pe furiș, dorea atât de mult să-i mângâie părul ce cădea-n cascadă pe umerii rotunjori, apoi ochii lui curioși, se opriră la acele două ghemulețe pe care le purta fata în sân, îi privi picioarele seducătoare... O poftă nebună și pătimașă îi atinse sufletul, îi trezi inima, îi tulbură sângele...

c alxNu doream s-⁠o impresionez pe Sildesco... Pur și simplu voiam ca acea sărbătoare să fie plină de tot confortul și de toată bucuria sărbătorilor trăite în copilăria mea, când vremurile erau mult mai „normale”... „Când sărbătorile erau sărbători și viața, viață”, cum obișnuia să spună bunica, deși avea o sumedenie de ofuri, că nu mă mai putea duce la biserică, de Crăciun... Poate tot pentru că eram o țară căreia i s-⁠a confiscat Crăciunul, vremea arătase mai mult ca o toamnă târzie, până în acea dimineață, dar Moș Gerilă își propusese, probabil, să fie demn de numele purtat, deoarece, pe la prânz, se porni să ningă cu niște fulgi mari - cum rar mai văzusem până atunci  - și, la puțin timp după asta, începu viscolul.
La mine însă era cald și o atmosferă cu adevărat primitoare. „Anul Nou bate la ușă, / Răul facă-se cenușă!”, mi-a răsunat în minte urarea cu care s-a despărțit de mine, în acea după-amiază, bătrânul fochist...