Simona Prilogan IIDuminici rostogolite prin praf și pulberi împrăștiate de vânt peste răsărituri cernite. Așa își amintea în momentele de cumpănă trecutul ce îl aruncase fără milă într-o stare a lucrurilor în care medici, asistențe și îngrijitori bolboroseau cuvinte răstite pline de plumb și durere. „Leziuni ale creierului” erau notate și răsnotate în foi de observații, politici administrative, mai apoi în priviri pline de tortură, într-o lehamite bolnăvicioasă ce își întinse ghearele peste sufletul rănit.  Protocoale și uzanțe rânjiseră peste plânsetul chinuit al bietului om ce tocmai își pierduse într-un accident stupid al vieții, soția, cei trei copiii și o parte din creier. Așa cum avea să înțeleagă din discuția preotului care, tot protocolar, îi acordase câteva momente de așa zisă limpezire duhovnicească, în timp ce șefa departamentului mai bifase o căsuță din planul de îngrijire.
Seri pline de teamă se îngrămădeau peste umbrele asfințitului, scobind răni în adâncul inimii și sângerând sub forma a mii de monștrii. Un duș rece ca gheața inneca uneori diavolul durerii. În timp ce sufletul își dorea să fugă departe într-o liniște adâncă, dând de pereți cu învelișul ce-l ținea captiv într-o teroare ce părea fără de sfârșit. Sângerări se limpezeau sub apa ce curgea din ce în ce mai năvalnic, până când zorii se îmbujorau peste ceruri iar somnul își găsea culcuș printre epuizările trupului.

COPERTA DESTINE     Căsuța de la poalele muntelui părea gata să se prăbușească sub mormanul de zăpadă care o învelea. Veche și sărăcăcioasă, cu zugrăveala scorojită peste tot și ferestrele afumate, prin crăpăturile cărora vântul se strecura cu nonșalanță, ori de câte ori prindea ocazia, se bucura acum de hăinuța nouă de nea, ca de un veșmânt neprețuit. O liniște de piatră plana ca o regină peste întinderea albă și pufoasă, neîntinată de picior omenesc, liniște tulburată, din când în când, de țipete și râsete de copii, care se auzeau din interiorul casei.
     Deodată, ușa de la intrare se deschise cu un scârțâit scurt, izbindu-se cu putere de perete. O mogâldeață de băiețel cu ochii mari și verzi, ascunși sub gene lungi și stufoase de culoare roșcată, la fel ca sprâncenele, o zbughi afară. Era îmbrăcat într-un pulovăr vechi și scămoșat de atâta purtat și o pereche de pantaloni pe măsură. Să fi avut vreo zece ani, deși după privirea vioaie și șmecheră, îi dădeai mai mult, iar după trupul pipernicit, mai puțin.
     - Unde fugi, mă Ionică? Vino-ncoa, că te-oi răci și-apoi oi vede` ce curele ți-oi da! Parcă n-ai ave` alte încălțări, taman teneșii ăia rupți i-ai găsât? se auzi o voce spartă de femeie, răcnind din toți rărunchii, de pe pragul ușii.

Simona Prilogan1Este o nouă dimineață cufundată in intensitatea luminii. Cerul se îmbracă cu mantia de foc a soarelui și ne zâmbește cu dragoste.
Privim amândouă spre el. Eu, cu bucuria ascunsă între picături de nesomn după o gardă de noapte. Ea, cu nostalgia sculptată pe o sută de fețe ale eternității… În timp ce lacrimi de tristețe se rostogolesc încet pe obrajii palizi. “Azi va fi o zi frumoasă! Senină… Iar eu va trebui să stau închisă aici, ca într-o colivie!”
Gândurile mi se împleticesc într-o mie de fâșii. Sentimentele se adâncesc în ecourile timpului, acolo unde, cândva, bucuria vieții se îmbrățișa cu fericirea… Dar se întorc înfrânte la ochiul realității… Într-o dimineață superbă de martie, cu cerul înflăcărat al răsăritului de soare, și cu neputința de a umbla pe propriile picioare. Rămasă să trăiască într-un azil de bătrâni. Sylvia oftează adânc și mă privește duios. Este așa de multă durere în ochii ei.
Și totuși… vrea pace. Cu prezentul. Pentru că știe, și înțelege, dar în același timp o doare, iar rănile sufletului se pare că încă nu s-au închis. Piciorul amputat este deja poveste uitată, în timp ce serile o mai mângâie doar cu frumusețea amintirilor.

Iulian Sirbu 2Viaţa la cutie

Seara trecută urmăream meciul la televizor şi aveam o cutie de bere în faţă, n-are importanţă ce marcă de bere era. Nu vreau să fac reclamă pe gratis, dacă mă-nţelegeţi. Şi cum nu mă plăteşte nimeni, n-am să vă spun ce bere am băut! Deodată am avut o iluminare. Mi-am dat seama de esenţa vieţii noastre de zi cu zi. Tocmai la meci mi-am găsit şi eu să filosofez, o să ziceţi? Ei, ce să-i faci? Inspiraţia nu ţine seama de context, te loveşte când nici nu te aştepţi. Ştiţi ce mi-am dat seama? Am realizat că trăim o viaţă la cutie sau, mai bine zis, suntem influenţaţi de cutii.
    Dar să mă explic puţin.   Bunăoară cazul meu, stăteam într-o cutie (livingul unde am televizorul) şi priveam la altă cutie (televizorul, care este model mai vechi) în timp ce beam bere dintr-o altă cutie. După ce s-a terminat berea din cutie, m-am ridicat şi am trecut prin altă cutie (holul de la intrare) de unde am intrat în altă cutie (bucătăria), unde am deschis uşa de la altă cutie (combina frigorifică), de unde am luat altă cutie de bere rece. Toate aceste cutii sunt închise intr-o cutie mai mare (apartamentul meu proprietate personală) care la rândul lui se află într-o cutie şi mai mare (blocul în care locuiesc). Simţeam că mă ia cu ameţeală. Totul era banal, dar asta până îţi dădeai seama cum se desfăşoară viaţa noastră.

Iulian Sirbu 1Ghici cine vine la cină?(nu e vorba de celebrul film)

    Într-o după-amiază (mai spre seară)eram singur acasă. Toţi erau plecaţi pe unde aveau treabă, numai eu se pare că nu aveam nimic de făcut. Adevărul e că nu mă simţeam prea bine. Mă ţinea un junghi în partea stângă ( aoleu, inima e acolo!) şi eram moale ca o cârpă. M-am dus( ştiu, sună ca dracu’) la bucătărie să-mi fac un ceai, cu gândul că mă va linişti puţin. După ce-l beau, desigur. Tocmai pusesem lichidul aburitor în cană, când cineva sună la uşă.
Cine să fie la ora asta? M-am uitat pe vizor, dar nu distingeam bine cine este( pe casa scărilor e un bec chior). Fie ce-o fi! Am deschis uşa. În prag stătea Moartea. Cum adică? Care moarte, te-ai tâmpit? veţi zice voi. Dacă vă spun că era Moartea, aşa cum am văzut-o în tot felul de picturi şi ilustraţii. Îmbrăcată în negru şi cu coasa în mână. Instantaneu am simţit că mă doare mai tare în stânga. Eram paralizat. Nu mă puteam mişca şi nici nu puteam scoate un cuvânt.
- Hei, ce stai cu limba în gură? grăi Moartea. Nu mă inviţi înăuntru?