andreica Ce l-a apucat pe Alexandru în bună dimineaţă să-mi vorbească despre destin, nu ştiu, poate de la răspunsul meu la întrebarea lui: ,,Ce mai faci vecine? ”
  – Aş face eu, dar nu am cu cine. Toate m-au părăsit, răspund eu, mai mult pentru a-mi păstra secretele.
    Noi nu suntem stăpânii lumii - mă povăţui Alexandru, vecinul, stând pe banca din faţa blocului unde ne oprisem o clipă cu plasele de cumpărături dis-de-dimineaţă, neavând timp pentru bălăcăneli în apartamente. Ar fi o greşală să credem asta. Am crezut de foarte multe ori că îmi dirijez destinul, dar m-am amăgit, tocmai el mergea înainte solicitându-mi noi încercări ce trebuiau urmate, ca apoi să constat că de fapt acesta era destinul.  Cu acest gând încep viaţa în fiecare dimineaţă – continuă Alexandru -  şi îi cer îngeraşului meu păzitor să aibă grijă de mine, să mă înveţe să fac bine şi mai ales să gândesc bine, îmbrobodit şi el să-mi arate comportamentul lui de creştin. Îl ascult tăcut fără să întrerup prelegerea lui. Cu acest gând şi cu semnul crucii ce m-a învăţat mama de mic, şi mi-ar veni greu să mă despart de această practică, de altfel eu sunt o fire extrem de conservatoare, mă despart foarte greu de principiile mele pentru care trebuie să spun am făcut eforturi însemnate să ajung la ele, pornesc în fiecare zi la muncă şi la alte treburi obligatoriu.

daniel maris Moartea face ea toată treaba, intuiţia sentimentală se tăvălea în fulgi luând forma unui comediant ambulant, o anagramă a unei revelaţii, aceea că Ioana nu era decât umbra unei iluzii care fugea şi fugea, cât o ţineau picioarele, nu exista nimic pe lume să o împiedice şi dacă credeai altceva, orbit de propria neputinţă ei bine atunci nu trebuie să te întrebi ce spunea ci ceea ce voia să înţelegi, odată ce iubirea s-a rafinat prea mult trebuia să moară pentru a nu prelungi absenţa incertitudinii, de să moară frumos mai bine zis să adoarmă frumos pe braţele tăcute ale nopţii tomnatice, dacă anume ceva nu poate fi folosit nici pentru a o petici la loc, deci nu-ţi mai rămâne decât să nu mai spui nimic, să-ţi creşti ura aşa cum creşti un copil ce are nevoie de toată atenţia ta, până începe să umble, să vorbească şi să speri că odată îl va învălui o mare carismă, o formă foarte înaltă de conştientizare, nu ceva de genul consolării şi recunoaşterii propriei nefericiri, astea nu sunt decât artificii filocalice, nu ceva care să acopere şi să lege, să anestezieze de bună voie răul pe care îl râvnim, lumea este plină de femei frumoase pe care nimeni nu le iubeşte vrea doar să le cucerească şi să le posede şi de bărbaţii care ard ca nişte funii, sufletul femeilor se umflă ca o plasă atunci când o dorinţă închipuită se transformă într-una reală iar dacă ne îndrăgostim ca proştii uităm de unicul şi neschimbatul adevăr, că plutim într-un infinit de invidie şi răutate iar armonia, atâta câtă mai rezistă de la începutul timpurilor, tinde să devină un substitut iluzoriu pentru orice gest sau privire pe care o interpretăm ca având un substrat ascuns, există ce-i drept femei cu arome de o preţioasă raritate ce seduc dar nu înşeală niciodată,

dmoretti,, Odată ieșită în aerul rece al dimineți, aruncă câteva priviri rapide asupra fermei, organizând cu dibăcie treburile care erau de făcut. Când decise ce pași trebuiau urmați, plecă spre țarcul găinilor, cu bătrânul Al care o urma îndeaproape, de parcă i-ar călca pe urme. Ajunsă în fața țarcului, câinele se apropie subtil de ea, urmând să se strecoare în țarc, în speranța că avea șanse să mănânce și el câteva ouă, fără ca stăpâna lui exigență să îl observe. Mae, intuind mișcările câinelui, fără să-i dea prea mult timp, se întoarse pe călcâie și îi închise poarta în nas.
       — Șah mat, bătrâne! strigă, mândră de ea, către acesta, Al rămânând cu botul pe labe în spatele porți închise.
       Mae avea doar zece ani când l-a găsit pe Al. Era înfășurat într-o cârpă aruncată în aproprierea unui container de la ieșirea din sat. Inițial s-a apropiat temătoare spre bucata de material în care se afla micuțul cățeluș, apoi l-a luat în brațe. Din momentul în care ochii ei negrii i-au întâlnit pe ai săi, a simțit pe loc legătura care s-a format între ei.
       De cum îi simți prezența, cocosul pintenat începu să cânte mândru. Recuperând coșul abandonat ieri, cu gura în jos, în țărușul de lângă, ,, casa doamnelor producătoare de mic dejun", așa cum le numea ea în zilele de bună dispoziție, intră ușor pentru a aduna ouăle.

alpȘtiu că-i la modă să pleci în vacanțe în destinații exotice și minunate. Noi însă am ales - iar! - România. Și nu-mi pare rău deloc!
        Avem o țară faină tare, pe care, așa cum știu și pot, o să o promovez întotdeauna, indiferent de "trend".
        Știu și că-s multe lipsuri, multe nemulțumiri. Că e multă mizerie, clădiri lăsate în paragină, deprimante, că-s multe drumuri proaste iar mulți șoferi îs și mai proști, care pentru 5 minute diferență, produc accidente cu (prea!) multe pierderi de vieți nevinovate. Da, știu că toată lumea se grăbește, că n-avem autostrăzi, dar asta nu-i o scuză ca să omori pe alții...
         Știu că WC-urile-s execrabile, pentru prețul de 30 de lei plătit la o intrare, într-un renumit castel, - Castelul Corvinilor - condițiile (la toaletă) oferit-s de rahat (la propriu și la figurat!). Că raportul serviciu-calitate e serios dezechilibrat.
         Dar... mai știu și că acolo-n vârf de munte, la Sfinx, aerul a mirosit a busuioc. Că la Sarmisegetusa, loc sacru și plin de energii, a fost tare frumos. Interesant. Că Sibiul e curat, cochet, plin de turiști și civilizat, că la Sinaia o plimbare-n parc, spre seară, e ca desprinsă din povești. Că Alba-Iulia e o cetate în care m-aș întoarce-oricând, cu drag și nerăbdare, să mai descopăr câte ceva.

Caty Urucu„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Proverbe 28, 13)
O lupta stăruitoare se naşte în fiecare dintre noi, de fiecare dată când trebuie să ne recunoaştem păcatele. Chiar dacă suntem sau nu conştienţi de răsplată divină a faptelor noastre pământene, noi oamenii suntem permanent cuprinşi de sentimente şi atitudini nedefinite, atunci când se pune problema recunoaşterii păcatelor. Păstrarea sau dobândirea purităţii sufletului nostru este cu adevărat cel mai crunt razboi, pe care omul îl poate da cu propria făptură . Astfel că unii dintre noi nu contenim să rămânem ceea ce suntem, aşa cum am învăţat în familiile de provenienţă, în şcolile pe care le-am urmat sau în societatea care ne-a format.
Aşa cum spunea Ellen G. White în lucrarea "Tragedia veacurilor"- "cel drept şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus".
Din fericire sunt destui oameni pătrunşi de spiritul credinţei, educaţi şi binecuvântaţi.Ei trăiesc şi pentru a împărtăşi din învăţătura şi experienţa lor, semenilor. Iată, profesorii noştri dragi, care nu înţeleg să atingă altfel pământul, decât mângâindu-l cu faptele lor, ştiu să spună copiilor neamului acesta, că singura cale de a răzbi onorabil este ştiinţa, mâna în mâna cu credinţa. Există medici care încă mai cred în faptul că iubirea înseamnă dumnezeirea muncii lor. Ei înţeleg că , dacă omul este creaţia lui Dumnezeu, ei au menirea de a-l ajută să-şi recapete puterile şi credinţa.