andreicaNu ştiam dacă e bine sau rău, dacă înbătrâneam, şi dacă noile reguli ce ni se impuneau erau bune, sau am fi preferat zilnic să mergem la bunica în casă să ne luăm porţia de păine stropită cu oloi şi un pic de sare după vreme pentru că uneori era mălai cu lecvar sau bucăţi de plăcintă cu lobodă şi alte invenţii ale bunicii pentru că părinţii în veci nu erau acasă, erau tot timpul la lucru, ba în stânga, ba în dreapta, lucrul era diferit după cum era vremea, ba cu ploi, ba cu soare, ba cu frig şi nămeşi, ba cu soare şi călduri toropitoare şi cu furtuni de aruncai sepele de pe umăr să nu fii trăznit. Noi cei mici, că acasă eram eu cu văru meu crescuţi într-un leagăn şi eran nedespărţiţi mereu şi când mergeam de afară de la preocupările noastre mereu în iniţiativă prin curte, pe râturi, prin fânaţe de nu ne vedeam la înălţimea pe care o aveam, mereu prindeam fluturi, mereu construiam căruţe, aşa ziceam noi şi mai făceam şi câte un lucru bun duceam câte un braţ de lemne în casă pentru o mică recompensă, de să fim şi noi de folos, să fim iubiţi şi lăudaţi, aşa ajungeam mai întotdeauna la bunica în casă, mai mult în fugă că eram totdeauna grăbiţi, să ne umple mâinile cu ce era anume pregătit pentru foamea noastră care totdeauna nu avea timp de aşteptat. Luam porţia fără pic de moft şi fericiţi la fugă unde ne aşteptau lucrurile, sarcinile, copii din vecini şi continuam baba oarba, tupu, untuţu, prinderea de peşti din vale sau scăldatul în mult iubitele noastre băltoace din cursul văii, ba mereu făceam gaturi să oprim apa pentru vreme de secetă, ce luptă dădean noi cu apele, noroiul şi nuielele culese şi transportate la locul faptei de eram mai răi ca un muşuroi de furnici.

m st    Privesc pe fereastră și abia deslușesc clădirile din față, din cauza negurii de afară. O ceață densă ce persistă chiar și după ora 9.oo dimineața într-o zi de toamnă târzie. Pe așa vreme nu mă încumet să ies din casă, mă sufocă. Există și o parte bună în tot acest rău. Încerc să mă pierd în negura vremurilor, să-mi amintesc bune și rele pe care, fie că le-am trăit eu, fie doar mi s-a povestit despre ele.
Când ai deja 70 ani îți pui la modul cel mai serios o sumedenie de întrebări, dacă tot ce știi a fost realitate sau nu. A fost un timp când citeam tot ce-mi cădea în mână. Era greu de separat ficțiunea de realitate. Asta am început s-o fac mai târziu, la maturitate dar, s-a dovedit că ce credeam imposibil la vremea aceea, în timp a devenit realitate.
Dacă mintea omenească crează imagini, evenimente, atunci probabil că cineva crează și modalitatea, condițiile propice pentru realizarea și rezolvarea problemelor create. Acum știu că dacă îmi doresc ceva rezonabil foarte mult, mai devreme sau mai târziu, acea dorință mi se împlinește. Nu degeaba se spune ” ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple ”  Un real motiv de a gândi pozitiv, creativ în limite normale, constructiv.
Deci m-am decis să mă pierd în negura vremurilor dar uite că nu știu cu ce să încep. Doar lumea nu a început cu mine, ar trebui să încep cu începutul, dar oare știe cineva cum a fost în realitate începutul? La care început să mă refer, la al cui început? O întrebare la care savanții se străduiesc de sute de ani să găsească un răspuns.

mbcAtunci, demult ea s-a născut….. și-a durat mult, an după an,  până ce drumul și l-a recunoscut….
Credea-n valori, perseverent, temeinic tare….Memoria-i era magie vie… și nu doar pentru ea…. Lumea din jur ca pe-o prințesă o privea… Copiii, nu mai spun, din “păpușică” n-o scoteau. Inteligența, însă… venise-naripată c-o-nțelepciune ce-i stătea lipită de orice….și EA n-a vrut s-o bage-n seamă… credea că-i lucru demodat…. Dintr-o religie anume croșetat….Că-i Dumnezeu, Alah ori Buda…ce imprtanț-ar fi avut…. Pamantu-i pentru toți la fel și ea credea așa….. în EL
Atât voia, ales să fie, chiar dacă loc în viață îi era… Înțelepciune să Nu FIE!!! Prea crud-ascunsă taina îi era….. ea ar fi vrut și bani, castele efemere și  avuții în fel și fel  cum viața-n jurul ei unora le dăruia….. Sistemul vieții trainice de-atunci, îi aprindea pe cer steluțe mici…. Erau sclipiri de-atențiune…. Când ea privea spre cerul nopții, în pași de Rugăciune, cum era…. pe Lună să o-ntrebe despre lume, îndrăznea….. Și ea știa….
-Fii vie, glasul cu sfial-al Lunii îi spunea, desculțe tălpi prin rouă tu îți plimbă, sălbăticia nopții o-nțelegi, iar ziua cu animalele ogrăzii să dansezi…c-or vrea să-ți fie-alai, iar dacă iarba, frunza, vântul….  să te învețe or dori, primește-le! povețile s-or înmulți….
Vei știi, îi deslușea duios mesajul, mama, seara la culcare … dar și surasu-albastru al privirii ochilor pe chipul tatălui ei….

v stan2Motto:
Această povestire este dedicată dragii mele bunici paterne, care m-a scos de multe ori din necazuri când făceam câte o boacănă, ascuzându-mă la ea în cameră, până le trecea furia părinţilor.

Depăn amintiri, înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la răscruci de vremuri.
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Pentru ca să nu-mi fie frică singur pe câmp, la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând, lotul nostru de vie.
La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani, împotriva celor care ar fi dorit să se înfrupte din struguri, când ajungeau să fie copţi?

v stanLumina zilei se estompează cu fiecare clipă. Încă nu s-a mărit ziua, chiar dacă la sfârşitul lunii se va introduce ora de vară. Pe litoral vremea este mohorâtă, se simte în atmosferă umezeala adusă de norii încărcaţi cu precipitaţii.
Împreună cu amicul meu mai tânăr, Gogu, ducem fiecare spre gară câte un bagaj. Mă însoţeşte la tren. Ştie cum este să cari bagaje prin gări şi aeroporturi, fiind mai mult plecat spre alte noi zări şi locuri de muncă, pe unde îl poartă necazurile şi nevoile: prin America, Italia, Germania, Spania, sau ultima dată în Anglia. Ce poate face în ţară un român cu maximum 10 lei pe oră cât îi dau patronii particulari? Cum să-şi hrănească cele cinci guri din casă şi să-şi plătească şi ratele la bancă? Nici măcar nu eşti sigur că ţi se achită către stat asigurările de sănătate şi de pensie, ca în caz de nevoie să nu te trezeşti să nu ai niciun drept pentru anii de muncă efectuaţi la diverse firme private.
Până va sosi în gară motorul, ce face cursa Mangalia – Constanţa, mai sunt cincisprezece minute, aşa că în timp ce Goguţă mai fumează o ţigară, aşezându-se lângă  cele două genţi, eu îmi iau tichetul de călătorie pe ruta Mangalia – Iaşi. Plec la şedinţa anuală a Ligii Scriitorilor - Filiala Iaşi, din care fac şi eu parte.