"Cărăruie, cărăruie, care duci la București/ Drum ca
tine altul nu e, nici în lumea din povești./ Te aș-
terni în calea lungă a truditului meu dor/ Numai
gîndul lași s-ajungă, la căsuța cu pridvor/ Cale
lungă și frumoasă, cale ruptă de haiduci,/
Numai dorul duce acasă, dar pe mine, când mă duci? "
Era după amiază, cu parfum de toamnă, pe cerul sidefiu al Madridului, cutreieram străzile superbei metropole lovindu-mă uneori de oameni şi de arbori, aveam gâdul acasă, la România, la oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Roşiorii de Vede şi încercam să-mi imaginez că poate după un colţ de stradă mă voi trezi aşa ca într-o poveste pe strada Oltului şi un dor trufaş îmi fărâmiţa inima, blestemată depărtare. La ceasul când păsările dădeau vamă timpului, cântecul lor înalt şi liber, de o mie de ori mai liber decât mine, am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, în casa domniei sale din Madrid, pe domnul doctor Antonio Rodriguez Romero, urmaș, pare-se ai vestiților doctori evangheliști, Damian și Cosma, numiți și „doctori fără arginți” și spun asta pentru că a fost doctorul care a asigurat asistență medicală azilanților politici români,
- Detalii
- Scris de Eugenia Dumitriu
La el în casă. Ca la el acasă? Ura expresia „Simte-te ca la tine acasă!” Unde? Ce? Cum? Sau cealaltă „Fă-te comod!” Adică? De ce? E vreo placentă stabilă prin zonă, izolată cu termopan şi antifonată cu bureţi sau vată de sticlă? Toate astea nu erau decât agasări ale normalităţii. De undeva, dintre boscheţii prafuiţi şi pişaţi din dreptul geamului - în dimineaţa asta, cu vreo 50 de metri mai îndepărtat de retină, cumva scos pe ochi, se auzeau ritmuri mecanice de gazzara. O atmosferă băgată pe gât. O poluare fonică extremă şi alternativ încreţită. Ar fi vrut să fie puiul de cimpanzeu alb. Abaterea. Micuţul care a scapat normei şi s-a nascut alb în plină noapte, în mijlocul unei perpetuari străbune de culoare. Chiar şi aşa se poate trăi. Cu tot cu Preludio en Tristeza Menor. Dar el, el se consola ca un taur într-o încăpere strâmtă. Dadea senzaţia că ar avea de gând să schimbe ceva în viaţa lui. Să se înfurie totuşi? Ca schema să fie clară şi tăiată din rădacini? Va sparge toate obiectele pe care le idolatrizase cu ceva timp în urmă prin trăirile lui cât de cât spirituale. Poate că şi alţii procedeaza la fel.
- Detalii
- Scris de Simona-Ioana Cucuian
Ultima noastră vizită în Maramureş, în 20 septembrie 2003, a fost scurtă: la notar şi la cimitir. La notar am semnat actele. La cimitir am aprins lumânări, am aşezat flori în vază, am depănat amintiri. Dacă tata ar fi trăit, în acea zi ar fi împlinit nouăzeci de ani. Sora mea nu i-a supravieţuit decât un an, iar mama a urmat-o la câteva zile.
Am zăbovit o vreme în casa părintească, alegând câteva cărţi, acte, notiţe şi fotografii.
Ne-am luat rămas-bun de la rudele care rămâneau în Vişeu şi am plecat. Voiam să urcăm Dealul Moiseiului cât timp mai era lumină. Drumul are multe curbe, unele destul de strânse, şi multe chiar în pantă. Aveam maşină doar de doi ani şi eram a patra oară cu maşina proprie pe acel traseu.
După ce, în Săcel, am trecut pe sub linia ferată, am cotit la stânga, spre Dealul Ştefăniţei. Dacă până atunci am vorbit puţin, acum mi s-a dezlegat limba:
- Detalii
- Scris de Maria Tirenescu
1.Io personal nu am văzut-o pe Fata Pădurii, m-am ferit să umblu nopatea pă unde umblă ea. Este o vale, o vălce, ce trece pă din sus dă Cionte, pe acolo se zâce, pă valea acee, că ar umbla Fata Pădurii. Pă bărbatu-mio, pă Alesa, fie iertat, l-o purtat într-o noapte tătă nopatea pă valea aceea, nu ştiu de unde venea, noaptea, şi când o trecut valea n-o mai ştiut unde-i, n-o mai cunoscut locul şi o umblat pân cimitirul de pe Sătunesc, pă imaş şi nu mai ştiu pă unde, cât că până-n ziuă l-o lăsat pă gunoi, pî vârvul gunoiului de la grajd de la noi, după şură, acolo s-o trezit dă capo, până-n ziuă când o clopotit de cinci dimineaţă. Când s-o băgat în casă, tăt sfârtecat şi zgâriet, lipit cu mol, era rupt de obosit. Şi nu o fost băută nimica de cu seară, să fi zis că l-o purtat horinca.
- Detalii
- Scris de Alexa Gavril Bale
Citește mai departe: Povestiri cu Fata Pădurii şi Omu Nopţii
Mitru, prietenul meu de la țară, în fiecare an, toamna târziu, după ce fierbea pălinca, îmi trimitea și mie câte o jumătate de litru... „Așa, de cuștuluit”, îmi spunea el de fiecare dată.
Nefiind băutor de pălincă, o făceam uitată pe vreun raft din bucătărie, urmând a-i veni rândul cine știe când. Așa s-a întâmplat și anul ăsta cu „jumătatea” adusă de nevastă-sa, Sabina, într-o sticlă de plastic.
În Ajun de Crăciun, zărindu-mă prin curte, se apropie de gard și-mi zice:
- Detalii
- Scris de Milian Oros