mscPe  bancă în parc, două copile stau de vorbă lângă mine. Îmi pare că e diferență mare de vârsta  între ele – una are cam 8 ani iar cealaltă 15- dar discuția se poartă  firesc. 
O aud pe cea mică spunând:
--Iar elful a murit . Moarte adevărată.
Cea mare schițează un zâmbet și dă să zică ceva dar eu intervin contrariată:
--Cum adică „moarte adevărată” ? Există și altfel de moarte?
Se întorc amândouă către mine puțin surprinse că un adult se bagă in vorba lor și  dorește o lămurire.  Mă privesc câteva secunde în tăcere de parcă ar vrea să se convingă că intr-adevăr  aștept un răspuns la întrebarea mea , apoi își reîntorc  scurt ochii una spre cealaltă   iar cea mică  începe să vorbească:
--Bineînțeles că există mai multe feluri de morți.  Morțile neadevărate sunt pomenite toată ziuă de către oameni.

  De câte ori scotocesc prin cotloanele siderate ale amintirilor, se ivesc oameni  și locuri dragi, de care m-am îndepărtat pentru o vreme, pentru a cunoaște alți oameni și alte locuri, care să-mi rămână în suflet pentru totdeauna.
  Revăd în oglinda clară a copilăriei  chipul unui om pe care l-am iubit cu toată inima, bunicul Petru, un bărbat înalt, brunet, blând, demn, cu un ascuțit simț al umorului, care deborda de energie în orice împrejurare. Avea un trup altletic  și la cei aproape 80 de ani ai săi se ținea bine și se simțeau anii lungi de sport pe care i-a practicat, energia pozitivă cu care te înconjura și franchețea  cu care spunea lucrurilor pe nume. Ura minciuna , ipocrizia și impostura, era un om deosebit de corect, studiase câteva cursuri de Drept, specializându-se pentru funcția de secretar de Sfat și cunoștea legile , pe care le respecta cu sfințenie, prezentându-le apropiaților lui, rudelor sau vecinilor, care veneau adeseori la el, pentru a-i cere sfaturi.
   Mă aștepta în fiecare vacanță la el și făceam lungi plimbări prin parc împreună, mă ducea la film sau la circ, îmi cumpăra păpuși și cărți, pentru a-mi cultiva pasiunea pentru lectură.

af   Un vechi proverb românesc ne îndeamnă atât de frumos – „ Cine n-are bătrâni să-și cumpere!”, relevând un adevăr de-a dreptul înfiorător, pe care-l simți adânc și-l duci cu tine, până la sfârșitul zilelor.
  Nu pot descrie în cuvinte ce gol imens am simțit, când mi-am pierdut bunicii, icoanele vii ale cpilăriei mele, prin vorbă și prin faptă, niște făpturi gingașe, coborâte parcă din basmele noastre românești. Am avut așa un noroc să ne binecuvânteze Dumnezeu cu niște „părinți”, căci așa îi percepeam noi, cum nu cred că au mai existat alții pe lume.
  Bunica era slabă și mărunțică, avea o frunte înaltă și gânditoare și niște ochi vioi în cap, care trădau o inteligență nativă și o generozitate desăvârșită. Fusese o femeie foarte frumoasă, harnică și răzbătătoare, care știa una și bună, că noi trebuie să învățăm carte, ca să ajungem oameni mari, căci pentru muncile câmpului se vor găsi alții, mai puțin înzestrați. Nu făcuse multă școală, dar o surprindeam de multe ori, seara sau la sărbători, citind cu pasiune romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, Ciocoii vechi și noi, Desculț sau răsfoind grandioasa lucrare a lui George Călinescu, Istoria literatutii române de la origini până în prezent.Avea o mică bibliotecă a ei, pe care o cerceta cu luare-aminte, ca un autodidact veritabil, căci omul nu trebuie să râmână nicidecum în întunericul neștiinței.

mscEu am  credinţa că viaţa mea e un banc  iar ziua de ieri  mi-a confirmat-o : e un banc dintre cele cu spitalul de nebuni .
Un prieten căruia nu-i voi divulga numele , ajuns la vârsta când are toate șansele să facă o criză existenţială ,se gândește să prevină situaţia și să aducă o inviorare vieţii de familie . N-a cautat prea mult soluţii fiindcă i-a răsărit în drum, ca un făcut, un magazin neortodox pentru adulţi. Mulţumind în gând universului dar și  tuturor sfintilor -așa , preventiv -   intră în  sexshop și cumpără niște cătușe cu blăniţă roz . Bineinţeles că nevastă-sa, a ripostat cu niște cuvinte dure din care el a dedus că n-a ales bine culoarea.  Așa că a descusut blăniţa de pe cătușe  și a lăsat timpul să treacă in speranţa că  soţia lui cea nerecunoscătoare va inţelege subtilitatea gestului  său .
     Asta se-ntampla acu' vreun an .
    Ieri , ce credeţi că  i-a  trecut  lui prin minte  când se plictisea singur acasă ? Să probeze cătușele.  Gândit și făcut .Problema a  apărut când să le deschidă , căci ia cheiţa de unde nu-i !

LOC 1Există o graniță imaginară ce desparte copilăria de adolescență, lăsând în urmă partea aceea din viață în care toate întâmplările, și cele bune și cele rele, sunt legate întotdeauna de părinți, sau alți membrii ai familiei.
Adolescența aduce un sentiment de independență, în care se pot ascunde acele minunate taine pe care le împărtășim cu noii prieteni, într-o complicitate fractricidă, luând locul basmelor cu zmei și zâne, rămase doar amintiri.
La mine acea trecere a fost prilejuită de o tabără la Ștefănești, pe malul șerpuit al râului Argeș, acolo unde lunca sa formează o lizieră deasă de foioase, prin care lumina soarelui pătrunde cu greu, printre umbrele amăgitoare ale trecutului.
Terminasem clasa a șaptea și aveam în față o vacanță de vară în care trebuia să se întâmple și în viața mea de elev cuminte o aventură, ceva care să mă facă interesant în ochii colegilor.
Remus, Titi și Costel, trioletul echipei de atletism a școlii, băieții de succes în toate, se înscriseseră primii în tabăra de vară, fiind un fel de veterani ai excursiilor cu școala.