nae…Acum să revin la rudele mele din partea tatălui. Bunica, mama tatălui meu, s-a stins în iarna anului 1965 la peste 80 de ani, dar nu înainte de o mare surpriză a întregului neam. Hai s-o iau de la începuturi. La sfârşitul primului război mondial, mai exact în anul 1919, tot din cauza cruntei sărăcii şi a inflaţiei de după Marele Război, mulţi ardeleni au luat calea Americii în care marea industrializare era în floare şi implicit se căuta forţă de muncă străină şi ieftină. Fratele bunicului care se numea exact cum mă numesc eu, s-a urcat pe un tren (am zis bine “pe” deoarece se urcau pe acoperişul vagonului unde nu aveau obligaţia să cumpere bilet) şi dus a fost. Se pare că prin vest pe undeva, s-a îmbarcat clandestin într-un vapor şi a ajuns pe pământul făgăduinţei. Probabil că a muncit din greu să-şi întemeieze un cămin mai ales într-o Americă plină de cluburi de noapte, bancheri şi hoţi de buzunare în care ce câştigai într-o zi, se ducea noaptea într-o oră pe la cuburi dubioase, dar omul şi-a văzut de treabă şi încet, încet a progresat. Trec peste perioada 1919-1965 în care ştiu doar că a făcut doi copii care au reuşit să facă chiar ceva avere. În anul 1965, când unchiul cu pricina se apropia de 80 de ani şi simţea că-I vine sfârşitul, a ţinut să nu moară înainte de a-şi revedea locurile natale. Acum începe marele circ.

lupO ploaie mocănească, rece, țârâită și răutăcioasă, enervantă de parcă nu se mai termina niciodată, se prelingea pe cercevelele jumătate putrede ale geamurilor clădirii statului, încă nerevendicată de nimeni.
Varul de pe pereți era coșcovit și înflorit aproape peste tot, colțurile tavanului negre și împăienjenite, camera înaltă nefiind zugrăvită de mai bine de douăzeci și cinci de ani. Niciodată nu se găseau fonduri pentru așa ceva, iar când totuși se găseau, erau tăiate la prima rectificare bugetară.
Afară bătea un vânt tăios, ostil și rece, un vânt al schimbării.
Mișu se ridică de pe scaunul biroului și căută un dosar în dulapul din spatele lui, în ultimul raft de sus, ăla cu insolvența.
Simțea în ochiul pineal, simțea în ceafă privirea rece și caustică de hienă primitivă a șefului ca pe un iatagan turcesc cu vârful înroșit în foc.
Avea și motive, ba chiar prea multe.
Șeful acestuia fusese pensionat pe caz de boală. Șeful șefului lui a fost transferat la Direcția Vamală, iar șeful șefului șefului lui a plecat în America în interes de serviciu și nu s-a mai întors.

nae    Când porneşti de niciunde, ajungi nicăieri. Când arunci cu bumerangul, e posibil să-ţi spargi singur, capul. Nu sunt nişte maxime celebre, dar dacă le rumegi puţin, poate tragi o concluzie. În cele ce urmează voi încerca, într-o oarecare măsură, să derulez filmul unor fapte, lucruri şi locuri care constituie, în parte, sorgintea mea ca individ şi nimic mai mult. Pe bunicul din partea tatălui nu l-am cunoscut, decedând (el, nu eu!) cu mult înainte să văd lumina zilei. Din câte am înţeles de la bătrâni, bunicul ar a fost un aventurier, om cu simţul umorului, amator de chefuri şi şpriţuri prelungite (cred că-i semăn), care a trântit patru copii, toţi băieţi şi cum lucratul pământului, pe care de fapt nici nu-l prea avea, nu-i dădea satisfacţii, s-a hotărât să practice comerţul, o meserie uşoară, bănoasă, plină de peripeţii, dar şi de bani mulţi. Şi nu comerţ în buricul Ardealului în care creiţari (monede în imperiul austro-ungar din secolul XIX) aveau doar ungurii şi saşii, Ardealul fiind o halcă delicioasă, savurată de austro-ungari, iar leul românesc, mare cât faţa de masă pictat cu regi şi regine, nu făcea nici doi bani, s-a hotărât bunicul să plece în oraşul luminilor încă de pe atunci, Parisul. Comerţ se făcea pe vremea aia în stil „hantzer” (germ. comerciant ambulant) sau cu alte cuvinte comerţ de trafic, astfel, cumpăra covoare ieftine de la cehi şi nemţi şi le vindeau scump în Franţa sub etichete româneşti, deoarece unele produse printre care carpetele olteneşti şi covoarele, aveau mare căutare.

gm       Şi-a pornit radioul vechi, fiindcă îi plăceau antichităţile de valoare, mai ales cărţile vechi; era atât de îndrăgostit de mirosul din anticariate, încât într-o zi împreună cu Dora, au vizitat toate anticariatele din oraş, de la Sophia până la cel de pe Strada Lăpuşneanu, care se numeşte ABC, dar Domnul Irimia l-a numit Anticariatul Dora, fiindcă era preferatul ei.

       Domnul Irimia a început să plângă deodată. Mi-am dat seama atunci că amintirile ei, ale lui D încă îi îngreunau mult existenţa, chiar dacă acum era căsătorit. L-am rugat să îmi spună toată povestea şi a început să plângă cu lacrimi şi mai mari, şi mai sărate, care făceau din faţa lui una şi mai bătrână, mai plină de anii unei vieţi grele, dar nu-i păsa. A început să-mi povestească în cele din urmă, după vreun sfert de oră în care doar s-a uitat într-un punct fix şi lacrimile parcă-i controlau faţa.
- Îmi pare rău, îmi pare rău, că trebuie să mă vezi în astfel de stări, nu am vrut să se întâmple, dar uneori, tristeţea mă cuprinde cu o putere atât de mare că nu mai am speranţe să mă opun... Aşa e la vârsta mea.
- Aşa e şi la vârsta mea, i-am răspuns, iar el a tăcut şi a schiţat un zâmbet în colţul stâng şi a început să îmi povestească.
- Eram în vara lui 1975, aveam doar 18 ani când am văzut-o prima dată pe D, de pe veranda asta mucegăită în palmele timpului.

eamMatilda. De ce mă dusem să o caut pe Matilda în ajunul Crăciunului când ştiam că toată lumea e acasă, adunată în jurul bradului împodobit?                        M-am întrebat de multe ori în timp ce priveam pe geam cum zăpada se luptă cu căldura de afară fară pic de izbândă. Cred că o făcusem din convingerea că lumea încă se mai poate schimba mai ales acum în prag de sărbătoare când orice om îşi doreşte să devină mai bun. Dar vremurile au trecut, momentele în care mai credeam în schimbarea răutăţii în bine şi transformarea ranchiunii în iubire au apus, au apus cu fiecare an care a trecut, cu fiecare lună în care am îmbătrănit şi fiecare ajun care a zburat spulberat.                    Vremurile trecute nu-mi pot adormi această amintire care m-a marcat atât de mult.    Dorel o aştepta afară la poartă îngrozit de ideea că ea nu are să mai iasă să-l urmeze ştiind în adâncul sufletului că acesta poate avea să fie ultimul moment în care îî mai sărutase mâna, în care o mai îmbrăţişase, dar totuşi îngheţat refuza să-şi urnească paşii din faţa mormanului de zăpadă care îngreuna accesul în curte.                        Probabil a fost ultimul Crăciun în care a mai nins, căci de atunci se mai preling în formă de fulgi doar anii peste noi îngheţându-ne sufletele însetate de căldură.