Mladin CristianPe costișa ce ducea spre dava cea mare, drumul urca șerpuit. Bunul Zamolxis răspândise aici o mulțime de flori și ierburi frumos mirositoare. Zyraxes urca cu pas domol, îmbrăcat în straie de sărbătoare. Văzându-i cămașa albă de in, ițarii strânși pe picior și căciula de pileati, ai fi putut crede că tânărul merge la o nuntă.
  Era unicul fiu al lui Moskon, căpetenia davei de la Piatra Roșie. Înalt, brunet, era bine legat, cu brațe puternice ce mânuiau bine sulița și sica, sabia cea încovoiată. Zyraxes intrase de curând în rândul războinicilor. Tatăl său plecase de dimineață la Sarmisegetusa, chemat de Decebalus, regele tuturor dacilor. Tânărul era obișnuit cu plecările tatălui său în marea capitală, pentru diferite treburi.
  Un mesager poposi însă de dimineață în fața casei lor, la puțin timp după plecarea lui Moskon. Calul înspumat și fermitatea chipului trădau importanța misiunii sale.
  - Zeul fie cu voi, spuse mesagerul.
  - Și cu tine, răspunse Zia, soția căpeteniei Moskon.
  - Regele nostru Decebalus cere ca Zyraxes să se prezinte la Sarmisegetusa, alături de căpetenia Moskon.
  - Slăvit fie regele nostru! Numai să îmbrace alte straie, căci era gătit să se ducă cu camarazii săi la vânătoare.

pl3Pereţii odăii lui Dragoş sunt împodobiţi cu picturile fratelui său mai mare, Sorinel Săbiuţă. Învaţă la Liceul de artă din oraş. Pe peretele din faţa ferestrei, de unde se poate vedea livada, grădina, pădurea, gârla şi satul întreg, mama a aşezat o oglindă de formă ovală unde, în fiecare dimineaţă, Soarele răsărit pe colină, se strecoară cu faţa îmbujorată, tiptil, tiptil, până la fereastră. De fiecare dată de cum îl zăreşte, Dragoş îl întâmpină vesel, strângându-l în braţe, asemănându-l cu chipul bunicului!
          - Bună dimineaţa, Măria ta! i se adresează Dragoş, aşa cum obişnuieşte să i să-i zică bunicului considerându-l cel mai cumsecade Împărat şi Voievod al tuturor copiilor din această parte de lume.
          - Bună să-ţi fie inima, Crăişorule, stăpân harnic şi înţelept peste toate împărăţiile florilor şi livezilor. Şi peste ţinutul pădurilor de mesteceni şi brazi de dinspre apele Bistriţei şi ale Ozanei, cea limpede şi frumos curgătoare, cu maluri din tufe de fragi şi faguri de miere. Unde, seara, stelele se cuibăresc în prichiciul caselor să se joace cu motoceii prinşi de mama la prichiciul sobei şi să le spună copiilor, povestea ,,Pupezei din tei” a lui Nică a Petrei şi a Caprei cu trei iezi cucuiaţi!
          În zilele când  Soarele  nu mai are cum să răsară rămânând ascuns în vizuina norilor năzuroşi şi întunecoşi, Dragoş, rămas singur în casă, se aventurează  să hoinărească peste tot, după pofta inimii, întrucât atât cerul, cât şi pământul, le poate vedea răsfrânte în oglinda ovală, fermecată de pe perete.

pl2Rămas, singur, acasă, Doruleţ, de teamă să nu se plictisească, a ieşit în livadă, să poată schimba o vorbă cu florile, copacii şi celelalte vieţuitoare din grădină.
          S-a aşezat pe băncuţa aflată sub coroana unui măr cu ramurile doldora de fructe rumene, aurii. Privea gânditor, ca un filozof, prin ochelarii fumurii, răsăritul soarelui de pe colină.
          Aflase de la bunicul ce înseamnă dialogul. Este un cuvânt antic. Încă din vremurile acelea de demult, când oamenii voiau să se înţeleagă între ei sau să dezlege cine ştie ce mistere, se vedeau nevoiţi să sporovăiască între ei, adică să dialogheze  - cum ne explică dicţionarul.
          Doruleţ mai ştia că nu numai oamenii discută între ei, ci şi celelalte fiinţe, păsări, arbori, florile, ba chiar şi jucăriile. Niciodată Doruleţ nu s-a dat în lături să dialogheze cu oricare dintre făpturile acestea, că era de felul lui, bun la suflet, prietenos din fire, înţelegându-le, ca nimeni altul, graiul, grijile şi visele.
          Toate neamurile de păsări, plante, arbori şi vieţuitoare ale pământului îl considerau prietenul lor. Ori de câte ori apărea, se strângeau ciotcă în jurul lui, dornice să-i spună ceva, sau să afle şi să înveţe de la el ceva folositor.
          - Iată-mă, am venit, cum ne-a fost vorba! i se adresă puiul de Urs lui Doruleţ care-şi ascuţea, de zor, creioanele colorate să le deseneze fiecăruia chipul pe coala albă de hârtie.

Coperta 1 GetaDinspre dealuri, pârâul se grăbeşte, alergând printre pini şi mesteceni, să ajungă, mai devreme, la marea cea mare.
- E aprilie! şopteşte cu glas de copil, un ghiocel alb scoţându-şi afară petalele fragede de sub nămeţi.
          -A venit Primăvara! Toc, toc, toc! bate ciocănitoarea în coaja verde a gorunului să poată fi auzită.
          - Ce faci atâta larmă, zăludo!? o muştruluieşte o veveriţă abia ieşită din vizuină să vadă dacă alunilor le-au plesnit mugurii, spiriduşi jucăuşi.
          - A venit primăvara! Nu-i simţi mirosul verdelui crud!?
          - Cip-cirip, cip-cirip, cip-cirip se aud păsările cântând vesele printre brăduţi şi mesteceni. Stejarii, brăduţii, scoruşii, măceşii şi arţarii  îşi răsfaţă mugurii avizi după soare.
          - Avenit primăvara!...
          - Bună dimineaţa, Primăvară, zână frumoasă! - o întâmpină pe dealuri, livezile în floare! Râvnitele noastre, albe mirese.
          Verdele din păduri, livezi şi poieni învie parcă lumea! În zori, poţi asculta lumina soarelui cum lăcrimează, risipindu-şi mărgăritarele în otava de greieri. Răsună cântecul iute al pitpalacului.

Geta Stan PaladeTrei stoluri de porumbei albi şi alte trei stoluri de rândunele cu aripile scăldate în purpură de soare şi stele în dumbrava rotundă năpădită cu flori de dediţei şi agrişe au început a cânta din viorile lor argintii.
       În livezi şi-n podgorii se apropia vremea culesului, zările şi satul, de-atâta linişte, ţiuiau a pustiu. Apoi, ca prin farmec, de după nori, s-a ivit Luna Crăiasă! Zâmbitoare, am văzut-o cum porneşte la drum, încălţată cu conduri de aur, pe cărări stelare, să poată ajunge până la noi pe pământ.
        „Iu-hu-huu, Iu-hu-huuu! ” - a strigat un iepure din poiana de dincolo de râu. Apoi, a început să hămăie năprasnic un câine şi patruzeci de spiriduşi desprinşi din razele Lunii, ca nişte ogari poznaşi, au rupt-o la fugă pe poteca argintie din pădure! Pe râul dintre dealuri s-a lăsat ceaţa şi un căprior de foc ţintat cu stele în frunte s-a scufundat în ea până la gât, ca într-o apă albastră de polen şi de purpură. Acum,   iată-l, pare  un inorog ducând Luna din cer agăţată în corn, ca pe un trofeu. Sforăie pe nări şuvoaie de aburi şi foc, lăsându-şi cornul în pământ.
        Ursuleţul stătea pe deal, sub pin, lungit pe spate şi se tot uita vrăjit la valea luminată de policandre albastre şi înecată în ceaţă. I se părea o privelişte atât de frumoasă, cum numai în basme şi-n visele zânelor le poţi întâlni şi, din când în când, tresărea uimindu-se de frumuseţile care-i încântau ochii. Oare nu cumva visa el cu ochii deschişi asemenea minunăţii?