grAjunse acasă destul de târziu, când noaptea abia începea să îşi destăinuie tainele învăluite de întunericul obscur – mereu însoţit de vântul rece al lui noiembrie care se lăsa peste crengile copacilor de pe străda neînsufleţită pe care o frecventa seară de seară. Oboseala îl cuprinse după atâta muncă, dar nu putea să se odihnească până ce nu avea să-i mai audă şoapta, cel puţin încă o dată. În glasul ei găsea alinare, de parcă ar fi avut puterea să oprească orice furtună interioară şi să-i tămăduiască orice durere, să împiedice orice cutremur gata să apună viaţa unei întregi civilizaţii.
Locuia într-una din casele aflate în suburbia de la marginea oraşului. De mult îşi dorise să scape de toată agitaţia urbană şi să se mute acolo, iar când un anunţ din ziar reuşise în cele din urmă să-i facă cu ochiul, nu ezitase să o cumpere. Până la urmă, încasase o sumă destul de frumuşică pe romanul ce tocmai îl publicase, iar editorul îi promisese o alta imediat ce se reapucă dracului de scris! Aici putea într-adevăr să scrie mai bine. Se putea concentra pe lumea şi personajele pe care le creea cum nu ar fi putut-o face mai bine până atunci.

Virgil S. StanAceastă povestire este dedicată dragii mele bunici paterne,care m-a scos de multe ori din necazuricând făceam câte o boacănă,ascuzându-mă la ea în cameră
până le trecea furia părinţilor.

Depăn amintiri, înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la răscruci de vremuri.
Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună, să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Pentru ca să nu-mi fie frică singur pe câmp, la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând, lotul nostru de vie.
La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani, împotriva celor care ar fi dorit să se înfrupte din struguri, când ajungeau să fie copţi?

RodicaDrumuri, drumuri lungi, ce par nesfârşite, atunci când le petreci în singurătate, împovorat de tristeţi, când nimeni nu îţi este aproape. Drumuri – drumuri scurte, când fericirea nu are limite, când faci salturi peste timp şi toată lumea este a ta. Când îţi sunt prieteni şi cei mai aprigi duşmani...
Pe drumurile vieţii întâlnim şi bune şi rele. Ele, drumurile, ne sunt călăuză, dar şi veghe, far, dar şi ceţuri în care ne rătăcim conştiinţa. Pe ele alergăm strigând după adevăr şi plângând pentru dreptate. Ele ţin ascunse strigătele sufletelor noastre, strigăte de bucurie sau de disperare... pe ele alergăm clipă de clipă, în fiecare secundă a vieţii. Ele ne ascund temeri şi frici, durere şi lacrimă. Pe ele alergăm ca un maratonist de excepţie, ori îngenuncem căzând la pământ. Alergăm după liniştea pe care nu o vom găsi niciodată. Căci mereu ceva ne va sta împotrivă, mereu ne vom ciocni de coloşii unei societăţi pentru care omul are cea mai infimă valoare. Ele ne sunt calea spre adevăr, spre lumină şi pace spirituală... de ele depinde de cât de departe sunt stelele.

Virgil S. StanLampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei lângă capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flacără mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam că dorm, ca să pot asculta discuţia lor. Mi s-a părut, că pun ceva la cale şi că se fereau de mine. Aşa credeam eu, în mintea mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şuşoteau că aşa erau învăţaţi ţăranii să vorbească, când intrau în pat, pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu.
Mi-am adus aminte, din cele auzite, că în timpul zilei când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petrică, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în braţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele).
Nu ştiam ce are de gând să facă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cumva cercul din sârma folosită la conducerea lui prin toată curtea, dacă nu ne chema să ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică de cealaltă, cât el turna cu baniţa  în sac grâul luat din hambar. A încărcat câţiva saci cu grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de uşa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câlţi de cânepă împletită de bunica pe vârtelniţă .

juca Petru impreuna cu nepotul Lavrincic Gabriel AntoniuMă numesc Juca Petru, m-am născut pe 20 iunie 1922, în comuna Marca, jud. Sălaj. Am trăit sub 4 regimuri: în monarhie cu Regele, cu Ungaria, în comunism și după 1989 capitalism, respectiv Uniunea Europeană. Cel mai lung regim a fost cel comunist, despre care lumea credea că va dăinui veșnic. Însă eu nu am crezut asta niciodată, pentru că am văzut multe la viața mea și m-am convins că tot ce este făcut de om nu are durabilitate veșnică. Vorbim doar de perioade mai lungi sau mai scurte. 
La 21 de ani, în anul 1943, am plecat în armată în orașul Komarom, în Ungaria. Acolo am stat din octombrie până în februarie 1944, timp în care am fost instruit și pregătit pentru război. În februarie 1944 am plecat pe front, direct pe linia întâi, în cel de-al Doilea Război Mondial, să lupt fără voia mea împotriva URSS.  
Pe front, am umblat pe jos prin mai multe țări: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Belorusia, Ucraina …. Am luptat în tranșee care erau săpate din primul război mondial, spre exemplu, în Polonia, pe malul fluviului Vistula, am luptat în tranșee în care a luptat și le-a săpat tatăl meu Juca Vasile.