Seara cobora peste sat cu piruete ameţitoare, biciuind văzduhul plin de fluturi albi şi jucăuşi cu cravaşa de argint a vântului, ce îşi şuiera poveştile printre pletele pădurii. Iarna încă mai respecta tradiţiile în acele vremuri aspre, dar deosebit de frumoase prin simplitatea lor. Prin anii '60, societatea plină de cicatricile adânci ale războiului terminat de ceva vreme, bâjbâia într-o luptă strânsă cu sărăcia, peste care se abătea destul de des şi urgia naturii.

           În casa neterminată de pe deal, Maria îşi legăna cu un picior fetiţa de doi ani culcată în leagănul de lemn, iar în braţe strângea cu dragoste pruncul de numai trei luni, ce se desfăta la sânul ei, toropit de căldura sobei şi de dulceaţa laptelui matern. Era singură acasă ca de obicei, căci omul său muncea de luni până sâmbătă pe unde îl chema destinul. Ziua se descurca ea, dar nopţile teroarea creştea odată cu nămeţii de zăpadă ce atinseseră streaşina casei. Se mutaseră practic în câmp deschis, fugind disperaţi de asuprirea socrilor ce le făcea viaţa un iad, de când se măritase cu băiatul lor.

Maria tonu 2015Numele meu nu vă spune nimic, sau totul,
depinde cine sunteți Dvs.

     Delia a simțit un val suprem de voluptate, o senzație necunoscută pentru ea, și, fără să se poată abține, a început să exlame:
-    Wow, wow…
-    Behave yourself , Delia, a încercat s-o calmeze Cheng, vecinul pe care-l cunoștea de opt ore de când s-au așezat alături în Frankfurt.
-    Wow, wow…, exclamă Delia din nou.
-    It’s OK, it’s OK, my baby , a încercat Cheng s-o readucă la realitate, mângâindu-i, nu se știe de ce, mâna.
-    Do you fly the plane for the first time?  - a fost chiar curios  Cheng.
Delia nu i-a răspuns. Ea stătea la geam, el pe fotoliul din centru. Tot drumul au conversat de parcă se cunoșteau de-o viață. Cheng, un chinez canadian, venea de la o conferință din  Praga,  Delia mergea la o conferință în Toronto.

Ion Toma IonescuCât adevăr şi câtă ficţiune? Măsura este imposibil de cuantificat, atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcă la cer negociază cu Dumnezeu, sǎ-i aducă acolo coverga şi pământul din luncă, înconjurat de râu. Şi să-l lase să-şi adune toate neamurile pe insulă, fără ca El să se amestece în treburile lui.
    Cât adevăr şi câtă ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele, care îl însoţesc pe autor cu nepătrunsul mister. A nu se căuta legături incestuoase la Crucea de Piatră, în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu există!... Cât despre Guştere, dacă simbolistica lui nu va fi înţeleasă, n-avem ce face, scoatem ediţia treia şi schimbăm numele romanului. Îi vom spune simplu, Tobârlanii. Va fi mai puţin mister…

Dealul se lăsa prăvălit peste case, şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Deasupra, undeva în stânga, o porţiune de lăstăriş ţinea agăţat vechiul loc. Se formase o râpă adâncă de zece-cincisprezece metri, ca o rană galben-maronie, dintr-un pământ nisipos, unde noi, copiii, ne dădeam drumul ca pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare.

Am strâns în suflet ca într-un fagure de miere, atâta lumină cât mi-a fost îngăduit, să nu risipesc prea plinul. Zile de prietenie, ca aurul ce stă ascuns sub pământ, aşteptând să fie descoperit.
Nu credeam, în vremi de încercări şi disensiuni, în an de centenar, că tocmai aici unde harta se pune în cui şi de unde spre zările lumii ca să ne fie secătuită puterea, s-au scurs nesfârşite convoaie de căruţe pline cu aur; nu credeam să pot găsi tocmai aici, un filon de minereu cu siguranţă mai valoros decât aurul care ne poate asigura viitorul.
Două momente mi-au rămas puternic în memorie în vremea taberei literare organizate de Romeo Ioan Roşianu sub patronajul Consiliului Judeţean Baia Mare la care mă voi referi ca să explic.
Siseşti. O toamnă superbă, stejari seculari înconjurând un spaţiu plin de istorie. Intrăm în şcoala ridicată de Vasile Lucaciu pentru copiii românilor.

andreicaNu ştiam dacă e bine sau rău, dacă înbătrâneam, şi dacă noile reguli ce ni se impuneau erau bune, sau am fi preferat zilnic să mergem la bunica în casă să ne luăm porţia de păine stropită cu oloi şi un pic de sare după vreme pentru că uneori era mălai cu lecvar sau bucăţi de plăcintă cu lobodă şi alte invenţii ale bunicii pentru că părinţii în veci nu erau acasă, erau tot timpul la lucru, ba în stânga, ba în dreapta, lucrul era diferit după cum era vremea, ba cu ploi, ba cu soare, ba cu frig şi nămeşi, ba cu soare şi călduri toropitoare şi cu furtuni de aruncai sepele de pe umăr să nu fii trăznit. Noi cei mici, că acasă eram eu cu văru meu crescuţi într-un leagăn şi eran nedespărţiţi mereu şi când mergeam de afară de la preocupările noastre mereu în iniţiativă prin curte, pe râturi, prin fânaţe de nu ne vedeam la înălţimea pe care o aveam, mereu prindeam fluturi, mereu construiam căruţe, aşa ziceam noi şi mai făceam şi câte un lucru bun duceam câte un braţ de lemne în casă pentru o mică recompensă, de să fim şi noi de folos, să fim iubiţi şi lăudaţi, aşa ajungeam mai întotdeauna la bunica în casă, mai mult în fugă că eram totdeauna grăbiţi, să ne umple mâinile cu ce era anume pregătit pentru foamea noastră care totdeauna nu avea timp de aşteptat. Luam porţia fără pic de moft şi fericiţi la fugă unde ne aşteptau lucrurile, sarcinile, copii din vecini şi continuam baba oarba, tupu, untuţu, prinderea de peşti din vale sau scăldatul în mult iubitele noastre băltoace din cursul văii, ba mereu făceam gaturi să oprim apa pentru vreme de secetă, ce luptă dădean noi cu apele, noroiul şi nuielele culese şi transportate la locul faptei de eram mai răi ca un muşuroi de furnici.