COPERTA DESTINEProaspăt angajată ca reporter la unul dintre cele mai importante ziare din județ, Ioana era în culmea fericirii. Visul ei de a scrie devenea realitate! Se ocupa chiar de domeniul ei favorit, ezoteric, iar primele sale articole avuseseră deja succes. Oamenii o sunau zilnic, cerându-i diverse informații despre cei intervievați de ea: călugărițe deschizând Psaltirea, maeștri cititori în stele, ghicitori în cafea, în tarot sau în liniile palmei și tot soiul de ciudați, aflați în mare vogă la acel moment.
     Era extrem de mulțumită de vâlva creată în jurul ei și de-abia aștepta următoarea „mutare”: găsirea unui subiect care să o facă, dacă nu celebră peste noapte, „măcar” foarte cunoscută. Văzuse prea multe filme, pesemne, și chiar dacă era la o vârstă destul de matură, nu înceta să viseze, cu ochii larg deschiși, la cai verzi pe pereți sau la alte minuni, pe care le citise în miile de cărți ce-i trecuseră prin mâini, în cei douăzeci și cinci de ani de când văzuse lumina zilei.
     Într-una din zile, aflându-se într-o pană de inspirație, stătea cu televizorul deschis, uitându-se în gol la ecran și gândindu-se despre ce naiba va scrie în următorul său articol. Redactorul-șef îi propusese cu „dărnicie” să umple, peste câteva zile, cele două pagini din mijloc ale ziarului, fără să-i dea o sugestie, cât de mică, iar ea încă habar nu avea cum o va face.

COPERTA DESTINEEliza pășea grăbit, fără să privească în jur, numărând în gând dalele de pe trotuar și încercând să-și calmeze starea de surescitare. Căsnicia ratată, în care își investise patru ani din viață și suflet în exces, îi consumase toate resursele. Ura bărbații și nu mai vedea în ei decât niște animale egoiste (dacă egoismul ar fi putut fi, în mod normal, trăsătura vreunui animal!), subjugate de instinct.
     Nu mai avea nervi să intenteze divorțul, dar avusese, cel puțin, curajul să plece de la soțul ei, de o bună bucată de vreme, mutându-se la părinți. Nu era, deocamdată, aptă să-și găsească un serviciu, fiind prea ocupată să-și adune rămășițele de gânduri și să-și lingă „rănile”, deși era sigură că i-ar fi prins bine să aibă ceva de făcut. Fiindcă nu avea chef să vadă pe nimeni și devenise cam sălbatică, vechii prieteni o ocoleau sau, în cel mai bun caz, o priveau ciudat. Puțin îi păsa, însă. Pentru ea, momentan, lumea avea o culoare gri apăsătoare și nu întrevedea nimic care să-i schimbe această viziune sau măcar să-i mai îndulcească nuanța.
     Unde ajunsese cu numărătoarea? Off! Pierduse de mult șirul… Deodată, un click, undeva în creier, o aduse cu picioarele pe pământ.

Simona Prilogan IVOchii Luanei priveau iar cerul, cu o nemărginită descumpănire. Se citeau pe fețișoara ei toate nuanțele întrebărilor ce probabil îi încrucișau gândurile în mii de variante. O lacrimă îi scăpă cuminte printre clipitul ochilor ce devenise de acum tot mai accentuat. Limpezimea zărilor îi clătise însă răspunsurile cu un “ o voi întreba pe bunica, în seara asta!” și alergă apoi grăbită să se alăture grupului de copii ce se jucau frenetic lângă poarta vecinilor. Acolo, bucuria își făcea zmee de lumină printre ochii inocenței.
“Buni, de ce eu am doar Tată? Toți copiii au și Mamă și Tată! Unde este Mama mea?” Întrebarea fetiței de doar 2 anișori și 5 luni, pică ca un trăznet pe capul femeii. Simțea cum durerea aceea de plumb se învârte iar prin tot trupul. Cuprinzând într-un clește de fier gulerul sufletului, forțându-l să muște din pâinea veninoasă a unui destin ce se contura tot mai trist. Se împliniseră deja doi ani de când fiica ei i-a părăsit cu desăvârșire. Erau doi ani striviți pe muchia timpului, iar Xonia îi privea probabil de dincolo de perdeaua infinitului, îngânând mantre printre îngerii întunericului.

CAMELIA ARDELEAN     Iris nu iubise niciodată toamna în mod deosebit. Fiind născută vara, adora soarele și căldura. Cu toate acestea, nu o puteau lăsa indiferentă primele zile ale lui septembrie, cu adierea lor plăcută, ca o mângâiere, nici metamorfoza treptată a copacilor, ce se găteau parcă de o petrecere fastuoasă. Mai nou și luna octombrie era la fel de călduroasă și de blândă, încât nu prea puteai face vreo diferență între ele, lucru care o bucura, desigur.
     Locuia la poalele unui deal și îi plăcea să admire, chiar și numai de la fereastră, când nu se putea altfel, pădurea de stejar atinsă de bagheta magică a naturii. „Câtă frumusețe, câtă măreție! În fiecare toamnă arată altfel, de parcă artistul care a pictat-o ar avea o imaginație fără limite!“, gândea ea visătoare. Așa și era! Copacii se întreceau parcă în frumusețe și strălucire, la un concurs al culorilor. Erau brodați în zeci de nuanțe, de la auriul cel mai deschis, înfrățit în splendoare cu lumina soarelui, până la maroniul roșcat al castanei și cel închis, al frunzelor trecute deja în neființă în lumea lor, a copacilor. Era o paletă minunată, care l-ar fi inspirat până și pe cel mai slab pregătit sau fără imaginație pictor.
     Iris își închipuia cum ultimele păsări călătoare își pregătesc, fiecare la cuibușorul ei, valijoarele pentru lunga călătorie spre țările calde și se amuza, gândindu-se cât de mici și drăgălașe ar trebui să fie lucrușoarele lor, ca să încapă în aceste geamantane miniaturale.

Simona Prilogan IIDuminici rostogolite prin praf și pulberi împrăștiate de vânt peste răsărituri cernite. Așa își amintea în momentele de cumpănă trecutul ce îl aruncase fără milă într-o stare a lucrurilor în care medici, asistențe și îngrijitori bolboroseau cuvinte răstite pline de plumb și durere. „Leziuni ale creierului” erau notate și răsnotate în foi de observații, politici administrative, mai apoi în priviri pline de tortură, într-o lehamite bolnăvicioasă ce își întinse ghearele peste sufletul rănit.  Protocoale și uzanțe rânjiseră peste plânsetul chinuit al bietului om ce tocmai își pierduse într-un accident stupid al vieții, soția, cei trei copiii și o parte din creier. Așa cum avea să înțeleagă din discuția preotului care, tot protocolar, îi acordase câteva momente de așa zisă limpezire duhovnicească, în timp ce șefa departamentului mai bifase o căsuță din planul de îngrijire.
Seri pline de teamă se îngrămădeau peste umbrele asfințitului, scobind răni în adâncul inimii și sângerând sub forma a mii de monștrii. Un duș rece ca gheața inneca uneori diavolul durerii. În timp ce sufletul își dorea să fugă departe într-o liniște adâncă, dând de pereți cu învelișul ce-l ținea captiv într-o teroare ce părea fără de sfârșit. Sângerări se limpezeau sub apa ce curgea din ce în ce mai năvalnic, până când zorii se îmbujorau peste ceruri iar somnul își găsea culcuș printre epuizările trupului.