Doamne, țara mea, în ce hal ai ajuns! Doamne, Cerule, cât de mult te-ai îndepărtat de noi! Nici TU, Cerule, de-acolo de sus, nu mai vezi ce este pe la noi! Nici noi, Cerule, nu mai vedem din mocirla iadului în care suntem ce mai este pe la Tine pe sus! Cât timp se face crucea cu mâna dreaptă, iar cu cea stângă se mângâie portofelul, Dumnezeu fuge.


Dumnezeu a devenit unealtă de manipulare a prostimii. Politicienii hoți, corupți, murdari fac crucea de față cu noi, uneori cu limba, căci ambele mâini – otrăvite și ele - țin strâns portofelul. Toți ateii îl invocă cu nesimțire pe Dumnezeu, se folosesc de El.
Iisus Hristos umbla călare pe măgar. Măgarii noștri umblă călare pe noi și în „măgari" putere (foarte mulți la număr).
N-aș zice acum ca năstașii, hrebenciucii, becaloizii, kelemenii, pontiștii ori țiganii să umble (la propriu) călare pe măgari, dar... cum ne călăresc, chiar nu-mi convine.
Ne-a fost și ne este jefuită țara. Ne duc ateii spre desființare (fiți atenți, vorbesc de desființare !), iar noi, poporul de proști, suntem în postura măgarului (la propriu !).
A pătruns ateismul în toate sferele sociale ale bolnavei noastre societăți din capitalismul sălbatic.

N-am simbolurile care să-mi amintească de lungile tăceri ale câmpiei, de tainele ei povestite cu atâta har de un bătrân meşter într-ale vorbelor plăcute auzului şi sufletului, ori despre caii de noapte care vin la râul domol care o străbate, toţi pintenaţi şi cu stea în frunte, la vremea întunericului spart de o lună plină şi luminoasă, galbenă şi vârtoasă ca o mămăliga mare la ceaun. Stelele şi ele cu raze piezişe vizează jocul ielelor. Aceste seducătoare fete ale nopţii îmbrăcate în voal alb transparent, sosite în trăsuri de foc ori levitând prin aer pănă la marginea râului unde cântă şi îşi executa dansul, nu trebuie auzite nici văzute pentru a scăpa de blestemul năprasnic care duce la nebunie. Câmpia are apoi mirosul ei de pâine şi mălai , aroma îmbietoare a ierburilor înalte şi coapte care foşnesc şi umplu aerul cu o mirifică poezie a întinderii nesfârşite pe care fântâni cu ciutură însoţite de pâlcuri de salcâmi dau bineţe ochilor oricărui trecător ori lucrător înveşnicit în căutarea roadelor pământului. Drumuri înguste şi poteci o străbat dintr-o zare în alta, adieri de vânt molatic abia perceptibil prin mişcarea corolelor şi păsările ei miraculoase cu triluri care înoată prin tăcere e tot ce mă încîntă şi mă uimeşte.

Nu mai vorbesc de roua dimineţilor ca lacrimile viselor trăite prin care trec şoldanii atenţi şi sprinteni, cântecul neîntrecutei ciocârlii şi pasul înalt al măreţelor dropii cu atât de mulţi duşmani.

ecreatorDebutând cu felicitări și vorbe ademenitoare, șerpuite printre pahare de șampanie, seara evoluase (degenerase?!) într-o veritabilă „noapte a valpurgiei”, demnă de părintele lui Faust. Trăită intens de cei adunați în Cabinetul Prefectului, mai toți ostenitori întru izbânda cauzei, momentul se cerea fixat în memorie: a doua înfrângere, zdrobitoare, a adeversarului politic. Mișu Niță se nimerise ofițer de serviciu la Cabinet. Frunzărea o revistă, cufundat în jilțul secretarei din anticamera prefectului, cu vederea spre ușa de intrare în paradisul puterii,  deschisă și închisă în urma lor de mai mulți ostași credincioși ai partidului aflat la putere, convocați de Șef spre a serba noua biruință în alegerile locale. Fusese o zi  de duminică agitată. Ora închiderii urnelor rămăsese în urmă. Numărarea voturilor nu se finalizase, dar. atât exit-pol-urile, cât și primele date ale BEC-ului le erau mai mult decât favorabile  și îmbătătoare. La un moment dat, în pragul ușii imense a Cabinetului apăru silueta impunătoare a prefectului.
- Tu ce faci aici?, îl abordă pe Mișu Niță.
- Conduc județul, domnule prefect. Vă țin locul cald.
Teoretic, chiar asta era misia ofițerului de serviciu. Înregistra raportările descentralizatelor răspunzătoare de... somnul liniștit al județului și sesizările cetățenilor. Se insinuau și alarme false, dar cele mai multe se confirmau, anunțând nenorociri mărunte sau chiar catastrofe. În limitele competenței, lua măsurile adecvate, prin apel la „organe”.

ecreatorEvocându-și străbunii, preaîncercați de nenorociri dar neîcovoiați prin vremuri fără patrie, Mișu Niță nu-și putu reține o lacrimă, rostogolită pe povârnișul obrajilor. Telefonul. Rodica. De data asta, doamna secretară nu-l convoca la cabinet, „la Șefu”. Era pe post de aide-memoir.
- Să nu uitați, domnule Niță, la noapte sunteți ofițer de serviciu.
Cum era să uite, Doamne ferește!, o misie atât de importantă: înlocuirea la comandă a șefului la conducerea județului, fie și cu termen redus, pentru o noapte. Responsabil cu... somnul județului, Mișu Niță își lua de fiecare dată treaba în serios. Nu totdeauna somnul era lin. Nu lipseau alarmele semnalând evenimente nedorite: casă în flăcări la Apold, un bătrân găsit asfixiat din cauza unei acumulări de gaze în apartamentul cuprins de flăcări dintr-un cartier al târgului. Trimiși urgent pompierii în foc, spart geam, ușă, salvat pensionarul, dar vai de capul lui, va avea ce plăti din cauza pagubelor pricinuite vecinilor și blocului de locuințe! Mai bine s-ar fi îndurat Domnul să-l ia prin preajmă! O conductă de gaz spartă de o mașină în derapaj. Vreme grea în țară, cod galben. „Iarna drăguță” prefera varianta „cumplita iarnă”, sau „iarna mizerabilă”, evident, toate poetice, una mai metaforă decât alta! Își făcea de cap, abuza, precum politicienii. Ninsori abundente de noiembrie în toată țara.

  tt   Trenul înseamnă şi dezamăgiri, aşteptări înfrigurate, uneori scoate oameni din vieţile noastre...
     Pe coridor s-au tot perindat nişte tineri în haine militare, de ofiţeri, nu de soldaţi în termen, fie pentru a fuma, fie pentru a lua o gură de aer proaspăt. Ocupau compartimentul în zona căruia mă aşezasem, dar mă asigurasem că nu stâjenesc cu prezenţa mea. Lumina era chioară de tot, slabă la extrem, aşa că cititul s-a dovedit a fi o întreprindere mult prea anevoioasă şi, după ceva timp de privit la poze, am şi renunţat. Unul dintre ei, care nu ieşise pe culoar la o ţigară, ci doar să-şi scoată capul afară  (pentru o sezaţie de şoc, mi-am spus în sinea mea, mai ales că trenul prinsese viteză), m-a întrebat dacă doresc să închidă geamul. Era curent, perdelele parcă voiau să-şi ia zborul pe ferestre, iar noaptea se arăta răcoroasă. Am aprobat mai mult din cap, dar contactul nu s-a limitat numai la atât. A dispărut, oarecum în grabă, ca să se întoarcă după câteva clipe cu o propunere neaşteptată: să împart compartimentul cu ei, opt militari care mergeau la Boboc, lângă Buzău. Instinctiv, uniforma dă un aer de seriozitate, de încredere, de siguranţă chiar, induce gândul că necunoscutul nu e chiar total, că răul - dacă ar exista cumva - nu poate ataca din prima. Tipul, bine crescut, cu un aer de om educat, mai mult spre blond decât şaten, slăbuţ, drăguţ, fin, mi-a spus să  n-am reţineri pentru că garantează el că se vor purta cavalereşte.