O nouă zi –vineri- o zi în care am învățat să trăiesc ca un lup singuratic. Deși mă obișnuisem cu dragostea prin telefon, cred că nu ar fi fost infinită. E o zicală care zice că ”ochii care nu se văîd se uită”, e perfect valabilă. Mi-am propus să scriu în fiecare zi, să scriu pentru a-mi opri îngerul din zbor, până ce se va așterne uitarea. Un nou început nu va mai fi- energia eternă îmi acoperă spațiile și timpul rămas. Mă dăruiesc într-un totul versurilor și orice amintire pătrecută cu tine a trecut la minus infinit. Pentru că timpul are infinitate și lumina îmi dă șansa să zbor unde pătrunde lumina. Acolo e și dragostea și arta și cântecul . Pe tine - fata poezie-  cu ochii mari și mâini albe am să te scot din vis, din nopțile mele, cu tot cu flori și păduri. Inima mea e o esență de lemn verde când plouă și ninge rămâne tot verde ca o fereastră deschisă.Rămâi cu bine, în albul zării ninge, ninge frumos o poveste.

Detalii

Dimineața se arată la orizont ca un etern îngheț să te trezești și să nu crezi în nimic. Doar soarele răsare ca o lumină de Crăciun blândă. Nu mai văd ochii tăi, nici brațele tale, nici zâmbetul tău, nici iubirea ta. Se aprind stelele, se sudează cu lumina. Zborul cu păsările născătoare stă prins în copacul din ochii tăi. Caut răspunsul în frunzele ce cad și toamna e tot mai arămie și tot mai veselă. Dacă visăm sau zâmbim în noi putem găsi cerul. Lumina- nașterea-moartea nu sunt decât niște puncte cardinale, ce timpul le atinge – cu secundele, din alt timp. Ce s-a născut undeva mai devreme nu putem mima cu sufletul apa. Să mori și să te naști duh, precizie de mister. Stelele colindă pe cer și nu găsesc moartea decât atunci când cad pe pământ, urrmate de lumina, ce seamănă cu zborul, în dimineața aceasta, cu preoți farisei, fachiri și magi, se așază ca o sare în cuvinte în tăcerea cântată de greeri.

Detalii

Toamna ca un sunet ruginit își lasă brațele la vale, mâinile tale nu mai sunt angelice ca altădată. Saoarele ne cuprinde în zare ca pe doi necunoscuți. Ochii, o mirare se tot adâncesc în fântâni. Toamna cu un sunet de greere, închide ferestrele și scuipă singurătatea. Cu precizia unui glonte, trimite la moarte florile pătate. Toamna ce strigă în mine vântul, pictează lutul ulciorului cu stropi de ploaie. O aripă din marele canion e invadată de fluturi. Toamna îmi ciugulește pasărea din piept.Boabele de struguri sunt elegia plecată pe munte să cânte unui cioban prea singur. A plecat și Miorița și nu s-a mai întors din moarte.

Detalii

Domnul Seymour s-a născut în anul 1945, chiar după terminarea celui de-al doilea război mondial. De cum a ieşit din pântecul mamei, roz marmorat şi ţipând isteric, şi-a promis că nu o să prindă niciodată roşu la semafor şi că întreaga lui viaţă va fi o sumă perfectă de paşi egali, neprecipitaţi, pe străzile aglomerate ale New Yorkului. Încă din burtă a putut alege între mai multe maladii care să îl ajute în demersul său precum ipohondria, nanismul, lipsa vederii, miopia sau daltonismul, dar până la vârsta de 87 de ani nu a avut norocul decât să se pricopsească cu o constipaţie cronică şi o formă uşoară de gută. Până la vârsta de doi ani, când a început să vorbească, a trăit într-o clădire de oţel şi sticlă, într-un fel de bunker de la ultimul etaj, de fapt un penthouse luxos cu grădină proprie şi piscină, şi asta s-a întâmplat pentru că tutorii sau erau obsedaţi că cineva le va răpi odrasla, ei fiind veri de gradul al treilea şi descendenţii direcţi din Thomas Seymour, fratele celei de a a treia regina a lui Henric al Viii-lea, şi proprietari fides erectus pro substituta a moştenirii de bunuri şi valori volatile ale defunctei , acţionară principală a unei firme de asigurări şi brokeraj care, în subsidiar, producea costume, peruci, care alegorice şi decoraţii pentru Mardi Gras.

Detalii

E dimineața lui septembrie. Tu nu mai zici nimic, nu mă mai strigi. Parcă ai fi un spirit tăcut ce s-a coborât în ape fără a mai spune măcar un cuvânt. Acel cuvânt pe care adesea îl spuneai sau scriai în poezie. Eu nu mai pot să cânt altei femei, nu mă pot minți pe mine.
Lampadarul din fața casei a încetat să mai facă lumina din inimile noastre să apară. Nu mai am cu cine să zâmbesc. Mă trezesc, cuvintele se așează la loc în rană, a uitat să mai ningă tristețea cu aceiași bucurie de neînvins. Prea devreme mă bântuie îngerul, mă bântuie și nu-i pot răspunde. Oare de ce m-am trezit și mă tot gândesc la tine cu fiecare fereastră deschisă în zare. Am dreptul să cred că se mai vede lumina, steaua răsăritului călăuzindu-mi pașii prin păduri de amurg.

Detalii

  1. Ceasul de la 1718
  2. Fotografia cu suferinţa
  3. Tu eşti veşnica mea iubire