Capitolul I – Mineriada

           Înconjurat de păduri, pe jumătate defrişate şi înnegrite de poluare, oraşul Curcubeni se întinde ca o plagă până în măruntaiele munţilor la minele de exploatare din zonă. Oameni veniţi sau strămutaţi din toate părţile ţării şi-au împletit destinele cu aceste locuri, schimbând pentru totdeauna faţa munţilor, cu fiecare lovitură de târnăcop, cu fiecare metru scormonit în stânca dură, cu fiecare viaţă pierdută printre galeriile reci şi sufocante. La fel cum suflete lor abrutizate s-au schimbat pentru totdeauna în corvoada inumană a meşteşugului minieresc, în promisiunea unor vremuri mai bune. Vremurile par să fi venit, guvernanţii au dat legi noi şi au adus investitori, iar investitorii au asaltat oraşul, au cumpărat, au investit şi au falimentat.

>Şi iarăşi mere oarzăne vor putrezi-n livezi în plină criză planetară

           Iar tu iubito n-ai să vii căci numeri caii verzi în lanuri... pe afară

           Mai trece-o toamnă cu-ntrebări groteşti la care cine să răspundă?

           Când creierele naţiunii sună a pustiu... în care alte naţii

                                                                                             ne dau... undă!

                     Am primit, pe mail, o petiţie on-line şi un articol prin care mi se cerea imperios să iau act de protestul unui grup alcătuit din membri şi nemembri ai Uniunii Scriitorilor din România. Am luat act, dar nu şi lumină; lumină iau doar din interiorul fiinţei mele. În schimb m-a amuzat copios acel script memorabil, care dorea să ne ia vălul de pe ochi. Adică … dacă s-ar schimba regulile de funcţionare a susnumitei Uniuni (U.S.R.), atunci nemembrii semnatari ai protestului ar fi de acord să îşi depună şi ei dosarele de intrare în USR!?! Aş simplifica lucrurile, afirmând că dacă acei semnatari nemembri ai petiţiei ar fi avut talent literar – “vrei, calule ovăz?” - atunci ei ar fi fost de mult acceptaţi în Uniunea Scriitorilor din România. În fond de ce are nevoie U.S.R., dacă nu de talente?!

 Încheind numele unui şir de femei din familia mea, numele de Florica Trif tare m-a supărat în copilărie. Iar în facultate mi-a dat de furcă. Aveam o colegă de cameră din Bihor, Florica Rif. Când eram chemate la telefon sau la poartă ne obişnuisem să coborâm amândouă, fiindcă altfel sigur mergea tocmai cea care nu trebuia. În copilăria mea pătrunseseră deja numele mai sofisticate în lumea satului: Lucia, Felicia, Nora, Clementina, Valeria, Severica, Angela, Floricica, Virginia, Ligia, Lidia, Veturia, Anişoara, Rodica, Mariana, Otilia, Clara, Eugenia, Emilia, Melania, Aurora. Am avut o colegă, Laura Bercaru. Este adevărat că venise cu părinţii din Bucureşti. După un timp s-a întors în Capitală. Ce o fi făcând Laura acum? Şi-o mai fi aducând aminte de timpul petrecut atât de departe ?

Un prozator – păstor peste un popor poetic

                   “Şi eu am trăit în Arcadia”! Sau măcar am fost. Arcadia, fiind de data aceasta - nerăbdătoare cum sunt în această vale a plângerii mi-ar plăcea să trăiesc mereu în Arcadia - Târgul de Carte Gaudeamus, Bucureşti, noiembrie 2014. Iubesc acest târg şi ca atare am participat la el ori de câte ori am avut ocazia. În cadrul acestuia am lansat cinci cărţi, dacă o socotesc şi pe cea dedicată cuplului Nu Motanul – Da Miorlau. Având acceptul Doritorilor Deduşi Prin Reduceri Şi Absurd, le voi înşira pe toate, sper că mi-am căpătat minunatul drept de a vă plictisi.