dmoretti,, Odată ieșită în aerul rece al dimineți, aruncă câteva priviri rapide asupra fermei, organizând cu dibăcie treburile care erau de făcut. Când decise ce pași trebuiau urmați, plecă spre țarcul găinilor, cu bătrânul Al care o urma îndeaproape, de parcă i-ar călca pe urme. Ajunsă în fața țarcului, câinele se apropie subtil de ea, urmând să se strecoare în țarc, în speranța că avea șanse să mănânce și el câteva ouă, fără ca stăpâna lui exigență să îl observe. Mae, intuind mișcările câinelui, fără să-i dea prea mult timp, se întoarse pe călcâie și îi închise poarta în nas.
       — Șah mat, bătrâne! strigă, mândră de ea, către acesta, Al rămânând cu botul pe labe în spatele porți închise.
       Mae avea doar zece ani când l-a găsit pe Al. Era înfășurat într-o cârpă aruncată în aproprierea unui container de la ieșirea din sat. Inițial s-a apropiat temătoare spre bucata de material în care se afla micuțul cățeluș, apoi l-a luat în brațe. Din momentul în care ochii ei negrii i-au întâlnit pe ai săi, a simțit pe loc legătura care s-a format între ei.
       De cum îi simți prezența, cocosul pintenat începu să cânte mândru. Recuperând coșul abandonat ieri, cu gura în jos, în țărușul de lângă, ,, casa doamnelor producătoare de mic dejun", așa cum le numea ea în zilele de bună dispoziție, intră ușor pentru a aduna ouăle.

alpȘtiu că-i la modă să pleci în vacanțe în destinații exotice și minunate. Noi însă am ales - iar! - România. Și nu-mi pare rău deloc!
        Avem o țară faină tare, pe care, așa cum știu și pot, o să o promovez întotdeauna, indiferent de "trend".
        Știu și că-s multe lipsuri, multe nemulțumiri. Că e multă mizerie, clădiri lăsate în paragină, deprimante, că-s multe drumuri proaste iar mulți șoferi îs și mai proști, care pentru 5 minute diferență, produc accidente cu (prea!) multe pierderi de vieți nevinovate. Da, știu că toată lumea se grăbește, că n-avem autostrăzi, dar asta nu-i o scuză ca să omori pe alții...
         Știu că WC-urile-s execrabile, pentru prețul de 30 de lei plătit la o intrare, într-un renumit castel, - Castelul Corvinilor - condițiile (la toaletă) oferit-s de rahat (la propriu și la figurat!). Că raportul serviciu-calitate e serios dezechilibrat.
         Dar... mai știu și că acolo-n vârf de munte, la Sfinx, aerul a mirosit a busuioc. Că la Sarmisegetusa, loc sacru și plin de energii, a fost tare frumos. Interesant. Că Sibiul e curat, cochet, plin de turiști și civilizat, că la Sinaia o plimbare-n parc, spre seară, e ca desprinsă din povești. Că Alba-Iulia e o cetate în care m-aș întoarce-oricând, cu drag și nerăbdare, să mai descopăr câte ceva.

Caty Urucu„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Proverbe 28, 13)
O lupta stăruitoare se naşte în fiecare dintre noi, de fiecare dată când trebuie să ne recunoaştem păcatele. Chiar dacă suntem sau nu conştienţi de răsplată divină a faptelor noastre pământene, noi oamenii suntem permanent cuprinşi de sentimente şi atitudini nedefinite, atunci când se pune problema recunoaşterii păcatelor. Păstrarea sau dobândirea purităţii sufletului nostru este cu adevărat cel mai crunt razboi, pe care omul îl poate da cu propria făptură . Astfel că unii dintre noi nu contenim să rămânem ceea ce suntem, aşa cum am învăţat în familiile de provenienţă, în şcolile pe care le-am urmat sau în societatea care ne-a format.
Aşa cum spunea Ellen G. White în lucrarea "Tragedia veacurilor"- "cel drept şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus".
Din fericire sunt destui oameni pătrunşi de spiritul credinţei, educaţi şi binecuvântaţi.Ei trăiesc şi pentru a împărtăşi din învăţătura şi experienţa lor, semenilor. Iată, profesorii noştri dragi, care nu înţeleg să atingă altfel pământul, decât mângâindu-l cu faptele lor, ştiu să spună copiilor neamului acesta, că singura cale de a răzbi onorabil este ştiinţa, mâna în mâna cu credinţa. Există medici care încă mai cred în faptul că iubirea înseamnă dumnezeirea muncii lor. Ei înţeleg că , dacă omul este creaţia lui Dumnezeu, ei au menirea de a-l ajută să-şi recapete puterile şi credinţa.

stanescuToate faptele sunt aleatorii până şi noi suntem întâmplători!    

     Laur se trezi neliniştit în obscuritatea camerei şi ascultă ticăitul monoton al ceasului. Era încă devreme, întunericul se lupta cu felinarul din stradă. Soţia dormea liniştită cu visul nevăzut în braţe.
     Rămase nemişcat câteva clipe sperând să i se atenueze durerea de cap. Trecutul nu mai există pentru nimeni, viitorul - transfigurat permanent în prezent îi dă speranţe într-o sesiune prelungită de succese. E totuşi puţin neliniştit, ştie că viaţa lui reală s-a schimbat de-aici înainte. Singurul lui sponsor era chiar el însuşi. Oricât ar fi încercat să se debaraseze de aceste gânduri nu era încă în stare să discearnă certitudinea evoluţiei lui ulterioare în raport cu situaţia actuală. Îl acapara presimţirea certă a altor forme sau metode de a vieţui! Teama unui eventual eşec îi bloca mintea şi nu-l lăsa în pace, deşi îşi înţelesese menirea, fiind în genere un om echilibrat. Din când în când mai avea răbufniri, izbucniri necontrolate, presimţirea unor vagi contrarietăţi ale sorţii, nu că ar fi fost neapărat nemulţumit ci numai din acel spirit special de frondă care voia cu tot dinadinsul să fie adaptat unui mod anume nedefinit, în orice situație. Oricum înţelegea inter-dependența provizorie pe care i-o asigura noua postură şi ăsta era singurul motiv de bucurie pentru el. Siguranţa unui fel de a viețui, în orice caz altul decât până acum, într-o realitate ce numai o bănuia în joacă, într-o existenţă efectivă însă străină lui, dar pe care trebuia să şi-o însuşească vrând – nevrând și să o adopte necondiţionat.

Vasile Mois„Copiii sunt mesaje vii pe care le trimitem
unor vremuri pe care nu le vom vedea”.
John W. Whitehead

Olga Paszka trăia o experienţă nouă, încercând sentimente foarte contradictorii. Pe de-o parte se bucura că va fi mamă, însă, pe de altă parte îi era teamă de viitor. Soţul ei s-a bucurat sincer, când i-a spus că este gravidă şi de atunci îi acorda o atenţie cu totul specială. Îi aducea micul dejun la pat, ceea ce nu făcuse niciodată înainte, nu o lăsa să ducă nici o greutate şi, mai ales, o suna la telefon de câteva zeci de ori pe zi. Noaptea, Olga se trezea de nenumărate ori din cauza unor vise ciudate şi, de fiecare dată, soţul, grijuliu, o învelea şi o întreba dacă nu doreşte să-i aducă ceva de băut sau de mâncat. Uneori îi era milă de el, la gândul că ea poartă în pântec copilul altui bărbat. Se trezea repede la realitate şi se bucura că va avea un copil de la Valeriu Moraru. Nici nu se putea o răzbunare mai completă pe familia  care o despărţise de iubirea vieții ei. Când îl întâlnise pe Valeriu în faţa sinagogii din Baia Mare, n-a stat deloc pe gânduri, avusese o premoniţie, că dacă va face dragoste cu el, ca pe vremuri, va rămâne gravidă. A luat această hotărâre dificilă după îndelungi cumpăniri și frământări. Dumnezeu a ascultat-o şi visul i s-a împlinit. S-au hotărât, împreună cu soţul, să ascundă sarcina până când aceasta va fi vizibilă, dorind să le facă o surpriză rudelor şi prietenilor. Ardea, însă, de nerăbdare să-i dea vestea cea mare lui Valeriu. Nu-l putea suna la telefon, fiind convinsă că lui îi erau înregistrate toate convorbirile telefonice şi voia să păstreze taina numai pentru ei doi. Ştia că Valeriu avea mai mulţi copii, cu diverse femei, ceea ce o deranjase cumplit. Avusese impresia că o înşeală, că ar fi trebuit să-i rămână fidel ei, până la moarte. Acum, când, la rândul ei, era gravidă cu Valeriu, parcă îl iertase pentru toate femeile şi pentru toate aventurile.