mdAți observat că într-un fel se dezvăluie soarele clădirilor și străzilor dimineața și în alt fel alunecă pe acoperișuri și prin crengile copacilor după amiaza?
Că spre seară se pregătește de culcare și lumina lui se prelinge încet, desenând umbre ciudate lângă fiecare lucru găsit în cale?
Despre această umbră vreau să vă vorbesc astăzi, copii.
Umbra este începutul mirării. Două lucruri, așezate una lângă alta astfel încât printre ele să nu pătrundă nici o rază de soare alcătuiesc o umbră o umbră mai mare decât ar fi făcut fiecare puse separat iar la umbra lucrurilor multe taine se pot adânci.Intunericul este regele neîncoronat al tuturor tainelor căci ele nu pot exista fără umbră. Lumina le arată crudul adevăr dar umbra ele este prietenă adevărată, le ocrotește, le îmbrățișează, le apără...
Ai visat urât azi-noapte? Te urmăreau niste creaturi mici și hidoase, cu colții ieșiți în afară?
In petecul acela de umbră de lângă buturuga cea veche, visul tău nu s-a sfârșit încă ci mai moțăie acolo, asteptând să fie descoperit de alt copil curios. Are răbdare, visul tău...

ganea-De ce-ai fugit, tată, de la liceul militar? Dacă rămâneai, poate aveai o altă soartă, una mai uşoară...îl întreb pe tata, însă ultimele cuvinte mi le spun mai mult mie.
-Ei, Domnică, (aşa îi place lui să-mi spună, ca mamei lui...) au fost alte vremuri...Aveam 15 ani, am reuşit acolo, la Liceul Militar din Predeal, dar tata nu a putut să se preocupe prea mult ca să nu-mi lipsească nimic...erau vremuri grele...mama, săraca, nu mai era de ceva timp...s-a stins de tânără...M-am dus acolo, la Predeal, la liceu, îmbrăcat cu ițari țărăneşti, din pânză țesută de mama pe când trăia. Tata nu a avut bani să mă îmbrace "domneşte"...şi acolo erau copii din familii bune, de oameni cu dare de mână...şi mie mi-a fost ruşine să stau printre ei...şi într-o zi am sărit gardul şi am fugit acasă. Îmi era şi dor de Râpa mea, că nu am mai fost plecat până atunci de acasă....şi după aceea am reuşit la Liceul Silvic, iar tata mereu mă râdea că pădurar nu ar fi un serviciu demn de mine! Nu am stat nici acolo! Apoi am făcut şcoala de electricieni la Cluj...aşa a fost să fie !
-Îmi place să o privesc pe bunica în fotografia asta, îi spun, şi îi arăt fotografia din albumul pe care-l țin pe genunchi. A fost o femeie delicată, trăsături frumoase, distincție, ca a unei femei crescute şi educate la oraş.

dg4E iarnă, ora 9 dimineața...nu am auzit-o...ea mereu e gălăgioasă la ora aceasta.
Ies, însă ea nu a ieşit din adăpost. Nu e nici o urmă pe zăpada proaspăt căzută...ninge cu fulgi mari, mă gândesc că poate e ultima zăpadă a acelei ierni.Un sentiment de nelinişte mă încearcă...
Mă apropii cu grijă...ea îşi rezemase capul de uşița adăpostului, mă priveşte după câteva secunde cu ochii ei aproape umani, dar are o resemnare în ei...sau poate nu mai are puterea entuziasmului de până atunci...
Părul în jurul botului îi albise de ceva vreme, însă niciodată nu m-am gândit la ea ca la o bătrână...are 11 ani, e o cățeluşă din rasa brac german, talie mare, blana maro strălucitoare...e drept că în ultimul timp şi-a mai pierdut strălucirea...
O iau de acolo şi o duc în casă, picioarele însă nu o ajută foarte bine...în urmă cu 10 ani, când a fost bolnavă, doctorul îmi spusese că aceşti câini, la bătrânețe au probleme legate de coloană, de mers...
Povestea ei e impresionantă, cel puțin pentru mine şi familia mea.
Era vară...acolo, unde lucram pe atunci, am lăsat uşa de la intrare deschisă, să se mai aierisească locul.
A apărut înăuntru o mogâldeață minunată, să fi avut două luni...scâncea derutată.

dg1Mugurii gândului încolțesc în mine, înflorind mai apoi în amintiri.
Sunt copil de câțiva anişori, 4-5, iar pentru mine lumea e necuprinsă.
Mama îmi face un cort dintr-o pătură, într-un capăt de verandă şi acolo pretind că am plecat într-o călătorie. Am cu mine ursul galben de pluş, cu ochi roşii de sticlă, un ochi stă să-i cadă, dar pentru mine acest lucru nu are nici o importanță, oricum ar arăta, rămâne prietenul meu cel mai credincios, confidentul meu care niciodată nu mă trădează şi orice ideea am, el mă aprobă! Amândoi "citim" cu imaginația, căci la şcoală nu mergem încă. Cărțile noastre preferate sunt cele cu desene, multe desene de Walt Disney: Goffy, Donald, Dassy, Mikey Mouse, Minnie, Pluto, Cip şi Dale, toți sunt prietenii mei şi ai ursului. Ursul n-are nume. E ursul şi atât!
-Apoi, vezi, tu, ursule? Donald a scos-o la plimbare pe rățuşcă. Vrei să ieşim şi noi?
Ursul mă aprobă tacit ca întotdeauna, aşa că ieşim amândoi în curte.
Pisica tocmai adusese acasă, trei puiuți pe care i-a ținut o vreme ascunşi de ochii noştri. Acum sunt
într-un colț, lângă gard şi eu îi privesc uimită.

O cruce de piatra , in varful cimitirului, batuta de ploi  si vant. A ramas dezgolita , caci prunul ce o umbrea   s- a uscat si el.
Din tot cimitirul, ea este singura care are crucea la picioare , nu e ca celelalte, la cap.
Dar nu observi asta decat daca te lamureste cineva .Pe ea e  improspatat  cu negru, in fiecare an, numele ,i se aprinde lumanari  si i se  curata mormantul. Mormantul preotului.
Numele celui ce se odihneste aici  este rostit in fiecare duminica,in biserica. Parintele Y. Nimeni nu pune intrebari, nu cauta raspunsuri.
Fotografia preotului o gasesti in Muzeul satului alaturi de tinerii teologi, absolventi ai facultatii  anilor 1930. O fotografie prinsa in rama amintirii, fixata bine in cuiele respectului si credintei. A credintei in Unul, Bunul Dumnezeu.
Un tanar atunci, maruntel la chip, nu prea inalt  de statura , cu fata rotunda, cu ochii negri, patrunzatori.Un zambet ingaduitor in coltul gurii si o lumina  calda ii scalda chipul.
Au ramas putini din cei care i cunosc povestea. ,,Povestea vietii si a mortii.