Grajdul vechi al bunicuței, împodobit cu două cuiburi ca două mănăstiri suspendate pe grinda cea de sus a acestuia, așteaptă cu nerăbdare sosirea rândunicilor plecate de astă toamnă pe meleaguri străine. Bunica Silvia l-a primenit și pe el lipindu-i peretele din față și văruindu-l cu var alb,cu puțină albăstreală, ca să-l împrospăteze.
- Casa rândunicilor trebuie să fie îngrijită! Cum să le răsplătesc pentru cântecele minunate din vara
trecută? zise zâmbind bunicuța.
Soarele a devenit mai generos, încălzind întreaga natură cu razele sale. Și zilele deveniră din ce în ce mai plăcute, simțindu-se din plin venirea primăverii.
Într-o dimineață, ieșind afară, bunica vede pe sârma de uscat rufele, din fața grajdului, o păsărică mică ce semăna cu o vrabie. Era cafenie, avea coada roșcată, ciocul puțin mai lung și mai ascuțit. Cânta într-una, într-un anumit fel, de parcă ar fi batut toaca: toc! toc! toc! Era tare neastâmpărată! Intra și ieșea din grajd uitându-se în jurul său, apoi, zbura pe casă, pe grajd și iar intra înăuntru. Parcă urmărea ceva.
- Detalii
- Scris de Toma Vicky
Vântul s-a enervat de astă dimineață și a alergat norii pe cer, de parcă ar fi fost la maraton. Acum, cerul a rămas curat ca lacrima. Doar departe mai erau vreo doi- trei norișori albi, jucăuși, ca niște mielușei. Pomii, după un somn lung, s-au trezit întinzându-și crengile golașe spre cerul albastru. O pasăre, așezată pe una dintre crengile vișinului, zise:
- Doamne, cât te-am căutat, bătrâne vișin…Ar trebui să te tunzi, că nu te mai recunoșteam...
- Are dreptate, zise părul. Ești total diferit față de astă toamnă!
- Parcă tu arăți altfel…râse mărul.
Și nu se treziră bine că-l văzură pe stăpânul grădinii cărând în spate o scară înaltă și un instrument ciudat pe care nu-l mai văzură până atunci, asemănător cu o foarfecă mare, numai bună de tuns.
Pomii se uitără unul la celălalt fără să spună nimic. Așteptau să vadă ce se va-ntâmpla în curând.
- Detalii
- Scris de Toma Vicky
Într-o zi, copleșită de razele soarelui, Patrick și fratele său mai mare, Albert, erau la bunici, în vacanța de vară, într-un sat de munte de la poalele Călimanului.
În gospodăria bunicilor văzuse multe lucruri interesante, pe care, până acum, poate, fiind mai mititei nu le bagaseră -n seamă.
Într-o zi, bunicul cosise iarba din grădină ce crescuse înaltă, înaltă, de-i ajungea copilului până la brâu. Grădina arăta acum ca și obrazul proaspăt bărbierit al bunicului Ionel. Așa putea zări mai ușor pomii a căror fructe se scăldau în soare, mersul gândacului dar și mușuroaiele cârtițelor care apărură ca ciupercile după ploaie. Unele erau mai mici dar altele erau de-a dreptul uriașe. Așa apăru una, cât o coșarcă de mare. Copilul se uită mirat și zise :
- Bunicule, bunicule, privește ce mușuroi mare! Cred că l-a făcut Regina Cârtiță!! zise Albert.
De atunci, bunicul căzu pe gânduri gândindu-se că grădina sa devenise Împărăția Tiței Cârtița despre care auzise că e un neam destul de numeros... Îl văzu cum în fiecare dimineață stătea planton în fața mușuroiului cu speranța că va vedea cumva fața Tiței Cârtița, căci numai ea putea face asemenea mușuroaie. Dar, degeaba...
- Detalii
- Scris de Toma Vicky
„Vai de mine și de mine, trebuie să mă grăbesc că de întârziu are să fie vai și amar de mine. Jur că nu vreau să ajungă să mă pedepsească, să trebuiască să îmi fac autocritica și apoi să intru în camera purificării… Nimeni din cei care nu au intrat nu știu, de fapt, ce se întâmplă acolo cu adevărat.“
Gabi mări pasul, îndreptându-se cu pași hotărâți spre sediul multinaționalei unde avea biroul. De cum văzu ușa de la intrare, fața lui se preschimbă brusc, iar un zâmbetul standardizat îi brăzda cu generozitate chipul. Odată intrat în clădire, își lasă la garderobă haina și își luă uniforma, un halat portocaliu ce avea imprimat pe spate și la piept numărul matricol alocat fiecărui angajat. Numărul lui era 622. După ce se schimbă, înainte să ia liftul, trecu pe la biroul supraveghetorului, de unde luă și dădu rapid pe gât o fiolă de energizant ce era menită să îl țină treaz și în formă maximă pe toată durata zilei de lucru. Tot de la supraveghetor primi brățara de acces în instituție.
Din lift coborî la etajul 6 și se îndreptă în mare grabă spre biroul lui. Odată ajuns se așeză pe scaun, moment în care brățara de fixare se activă automat, fixându-i cu fermitate glezna stângă, printr-o clemă de prindere, de piciorul biroului. Cu coada ochiului, se uită pe furiș la ceasul de pe perete și răsuflă ușurat, ajunsese la timp.
- Detalii
- Scris de Silviu Buzan
Gabi își mușcă buzele încercând din răsputeri să își stăpânească frica. Pentru o clipă închise ochii, parcă pentru a se feri de situația neplăcută în care se afla, apoi îi redeschise brusc și se uită fix la prietenul său.
- Hai serios Rareș, nu pleca, nu are nici un rost ceea ce vrei să faci!
- Liniștește-te man, am să lipsesc doar un pic… Oricum avem telefoanele și, pentru orice eventualitate, putem vorbi, spuse amicul său pe un ton liniștitor, chiar ușor ironic.
- La ce ceață este jur că nu o să mai găsești drumul înapoi, ai să te rătăcești și nu o să ne mai întâlnim. Ce naiba, sunt prin zonă vreo zece vârfuri cam la fel! Haide să ne oprim și să așteptăm un pic să se ridice ceața, apoi, indiferent ce va fi, coborâm și ne întoarcem la mașină.
- Relax, într-o jumătate de oră sunt înapoi, spuse Rareș, încrezător în propriile lui forțe. Nu fi așa de speriat de bombe. Totul va fi bine.
- Detalii
- Scris de Silviu Buzan