dg3Mi-am pierdut şirul gândurilor într-un trecut indecis dacă să mai facă parte din prezent sau nu...
Mi-am pierdut şirul zilelor tot căutând ceva ce ar putea să-mi definească viitorul...
Prezentul e atât de efemer, încât dacă nu ai prins clipa, ea poate atât de uşor să se transforme în regrete tardive.
Viața- un car alegoric defilând triumfal prin sufletele noastre, arătându-şi minunatele flori, dar şi mecanismul care adesea rugineşte şi se poticneşte...
Viața aleargă spre noi, dar noi, cu seninătate, ne ferim din calea ei de frică să nu ne fie ciocnirea prea brutală...
Fiecare pământean e un univers greu de desluşit, iar uneori tainele sale se topesc odată cu el, rămânând taine şi dincolo, în Necuprins.
Pentru a atinge Fericirea, poate ne trebuie mai mult curaj, poate ne trebuie şi o doză de inconştiență, poate prea multă prudență nu aduce nimic bun...poate...
Tainic univers mai e şi OMUL!
CARPE DIEM.

tcÎn biroul secretarului de partid cu propaganda dă buzna Bazil Cufureac, directorul Căminului Cultural, frământând pălăria în mîini și zâmbind nenorocit:
 - Săru'mâna, stimată tovarășă secretară!
    Tovarășa Lenuș, nou unsă pe funcția de secretar cu propaganda din comună, o tovarășă cu har, blândă ca un amurg de lună mai, dar și dură ca un retefei de ulm, suferind uneori de gingașe complexe, roșind ușor și neprevăzut, își ridică ochii din documente, întrebând:
- Ce s-a întâmplat, Bazil, dau turcii?
- Nu dau turcii. Dau cei de la Comitetul Județean de Cultură peste noi!
- În ce problemă?
- În legătură cu formațiile artistice care vor participa în actuala ediție a Festivalului Național Cântarea României.
- Foarte bine.
- Cum foarte bine, că nu avem nimic?!

dg1-Auzi?
-Ce?
-Vântul...s-a răcit...aduce aerul toamnei.
-Da, e aproape.
-Simți jelania copacilor? Simți tristețea lor? Cețuri adânci o să-i cuprindă în curând...Bruma se va aşeza tăcută pe cărări, albindu-le şi întristându-le...Albul şi negrul...culorile vieții şi morții...
Când eram copil îmi lipeam obrazul de trunchiul copacilor şi îi îmbrățişam...credeam că pot să-i încălzesc să nu mai plângă cu lacrimi de frunze moarte...mai târziu am înțeles...căldura mea nu le era de ajuns...
Urmăream, aşa, îmbrățişată cu copacul, norii ce alergau nebuni, întrecându-se cu păsări grăbite să ajungă în alte locuri.
-"Pleacă cocorii", îmi spunea mama.
-"Unde se duc?"
-"La casa lor de vară...acolo le e cald şi bine. Dar se vor întoarce curând"...
-Cocorul din mine pleacă şi vine...se plimbă între două lumi până când nu va mai şti care e casa adevărată.
-De ce spui asta?
-Pentru că, uite, e toamnă şi o simplă îmbrățişare nu îmi poate alunga frigul...la fel cum nici eu, copil fiind, nu puteam să încălzesc copacul...Să intrăm...e întuneric...

gn3Dragii mei, în cele ce vor urma, nu voi încerca să folosesc multe artificii literare cu menirea să impresioneze cititorul. Vreau doar să aduc la lumină întâmplări reale şi dramatice trăite de oameni dragi mie. Prin aceste evocări nu încerc decât să cinstesc memoria unor oameni simpli, dar atât de oneşti în simplitatea lor, onestitate conferită de vremuri, educație, obiceiuri, caracter. Cuvintele pe care le voi aşterne în continuare, sunt o scurtă şi poate unora li se va părea banală, radiografie a unei lumi ce aparține trecutului şi care a aparținut într-o măsură familiei mele.
Se întâmpla în anul 1945, în vreme cumplită de război.
Trupele armatei ruse mărşăluiau cu furie spre Berlin. Soldații ruşi, pe unde treceau, chiar şi prin teritoriile aliaților, comiteau fapte de neimaginat!
Trupele armatelor germane se retrăgeau si ele dinspre teritoriile ruse, astfel că satul Rebrişoara de pe Valea Someşului, ajunsese teatrul unor acțiuni pline de tragism, viața tihnită a oamenilor locului fiind deturnată de la orice a însemnat normalitatea de până atunci.

tcPe vremuri, ori de câte ori treceam prin Vama, o pitorească localitate așezată de Dumnezeu în vecinătatea Câmpulungului Moldovenesc, cu oameni frumoși la chip și la suflet, gospodari și ospitalieri, însușiri caracteristice bucovineanului, dacă dispuneam de ceva timp, nu ezitam să
urmez drumul care șerpuia cățărându-se pe muntele Bărbușca, munte în vârful căruia străjuia cabana Vama. Era o adevărată plăcere să mă întâlnesc cu cabanierul Liviu și mai ales cu cele două Stele, Stela Pripon și Stela Prepeleac, două frumuseți locale, ospitaliere, îmbrăcate în fustițe scurte și în ii cu decolteuri generoase care mai mult descopereau decât acopereau, menite să-ți clătească privirea și să-ți fugărească gândul înspre ispite care nu prea erau în conformitate cu așa-zisa moralitate a acelor vremuri.
 Liviu, un om trecut prin greutățile vieții, fost copil de trupă, îmbrățișând pentru o bucată de vreme cariera militară, dar renunțând la aceasta datorită spiritului său libertin – aventuros, spirit care avea să-i determine și plecarea prematură din această lume, și-a însușit meseria de cabanier din mers și cum necum a reușit să fie căutat de iubitorii de frumos și de un strop de liniște.