Iulian Sirbu 2Tragicul sfârşit optimist al zilei de luni

Mobilul cântă de zor pe noptieră. Întind o mână şi-l apuc, dar îl scap pe jos. Spun nişte vorbe, pe care n-aş vrea să le reproduc aici, şi mă dau jos din pat. Umblu în patru labe, cu ochii închişi, şi bâjbâi după telefon. Reuşesc să apăs butonul care opreşte alarma. Deschid un ochi, pe jumătate, şi mă uit să văd cât e ceasul. Nu e decât cinci. Cum naiba am programat aseară alarma? Şi mai  e şi luni. Ce-mi plac dimineţile de luni! E o adevărată plăcere să începi o nouă săptămână. Îmi aduc aminte de problemele ce mă aşteaptă la serviciu şi devin şi mai abătut. Deşi nici nu ştiu cum pot să fiu mai supărat, pentru că deja cheful meu a atins pragul cel mai de jos.
    Cine dracu’ a mai inventat şi zilele astea de luni? Chiar aş avea vreo două vorbe să-i spun. Dar acum simt că adorm pe mine. Mă întind la loc în pat. Adorm instantaneu. Mă trezesc cu impresia că e târziu. Mă uit la ceasul de pe comodă şi strig:
- Scularea nevastă că e târziu!
Nevastă-mea, care mă ştie glumeţ din fire, nu prea se agită. Sare brusc din pat abia când îi pun ceasul sub nas să vadă cât e ora. Chestia nasoală este că maşina  e defectă şi azi trebuie să merg cu tramvaiul la serviciu. Mâine mi-am propus să rezolv cu maşina. Dar până mâine trebuie să văd cum mă descurc astăzi.

Iulian Sirbu 1Caragiale trăieşte!

Da, neicuşorilor, e adevărat! Caragiale trăieşte...să-mi sară ochii din cap dacă vă mint! M-am întalnit cu el la o bere la restaurantul din colţ. Tocmai intrasem în local şi-mi căutam un loc la o masă (în mod inexplicabil restaurantul era bucşit de lume), când ce să vezi? La o masă de două persoane de lângă geam şedea însuşi Caragiale. Păi se putea să nu-l recunosc, dragilor? Celalalt scaun era liber, mă rog, gol. Mă apropii, salut şi întreb dacă pot lua loc. Domnul Caragiale îmi zâmbeşte şi mă invită cu un semn să iau loc. Mă uit după ospătar ca să comand şi eu o bere, timp în care observ că maestrul tocmai îşi termina de băut halba.
- Maestre, mai serviţi una? îl întreb eu. Fac cinste!
- Stimabile domn, tocmai intenţionam să plec, dar nu pot să răspund cu refuz la amabila dumitale ofertă!
- Băiete, două halbe! fac eu comanda bucuros că pot să mai întârzii la o parolă cu maestrul Caragiale.
Începem să discutăm despre vremea ploioasă din această primăvară, despre scumpiri şi despre nenorocirile ce se abat zi de zi pe capul românului.

Simona PriloganDrumul cotise deja prin pădurea întunecată de câteva ori, într-un amețitor tur de forță. Munții își îmbrățișau parcă măreția într-o adorare narcisistă în timp ce păreau atât de reci și distanți în bătaia peculiară a serii. Alergarea devenise obositoare, iar bocancii loveau dur și cadențat stratul gros de zăpadă. Întunericul mușca din ce în ce mai brutal din firișoarele firave de lumină ce se strecurau printre copacii înalți și semeți.
Americanul, un vlăjgan cărunt și oarecum relaxat, povestea în continuare, cuprins parcă de o mantră a unui univers în care le-a văzut pe toate. Un anotimp înghețat îi răpise spațiul lăsându-i doar sclipirea de gheață a ochilor. O reflexie ce lumina în întunericul timpului și îl proiecta într-un tablou în care atitudinea arogantă devenise mireasă de suflet a unui instinct criminal, perfect șlefuit sub amprentele realității.
“…Vindeam repede drogurile, apoi adunam gașca. Spargerile au mers bine o vreme, strălucisem, eram number one, bro! Până într-o zi: Nasir cedase psihic. Ținuse ascunsă toată povestea multă vreme. Un telefon însă l-a prăbușit. Aflase adevărul iar acesta l-a țintuit într-un trist deznodământ. Ne povestise pe nerăsuflate totul. Era prea mult deja și dorea să ne împărtășească durerea necruțătoare ce îi mușcase sufletul.”

Simona PriloganÎmpărțea copiilor bomboane. Bomboane, zâmbete și îmbrățișări. Fața i se lumina într-un zâmbet prelung în care diminețile își scăldau fericirile lumii. Iar de acolo păreau că izvorăsc toate speranțele unui mâine ce părea oarecum incert.  Copiii o iubeau, deși uneori teama că vor fi văzuți în jurul ei, le scrijelea puțin bucuria. Cei mari povesteau prin ulițe că năluca asta de fată este bântuită de duhuri rele. Așa se zvonise dar nimeni nu știa exact de unde pornise vestea. Cineva sugerase cândva că bârfa asta este încă o minciună grosolană a securității. Iar de aici nu mică a fost calea către dezbateri prelungi și contradictorii.  Kievul era încă locul în care oricine își arunca zarurile împotriva politicii de partid, risca să fie victima poveștilor prefabricate.
„Știm pe unde se întoarce fratele tău de la școală!” tunase omul din fața ei. Sperase să îi inducă teama acea tulbure ce scoate din minți până și cele mai blânde suflete. Ofițerul securității își dorea să o racoleze între rândurile lor. Aproape reușise, când copila îl privi cu intensitate.  „Nu, nu pot să vă ajut cu nimic. Refuz să fiu parte din echipă.”  Teama îi picta fantasme pe orbită, în dansul cu neputințele. Fratele îi era singura rudă rămasă în viață iar șantajul acesta îi dezvelea, fără putință de tăgadă, felul în care viața era construită.

Luminita PostolacheE ora patru dimineața . Mă trezesc, vorba vine, că oricum nu dormisem deloc și dau fuga să fac o gura de cafea. Mă îmbrac în goana mare și mă duc direct spre bucătărie, ca să-mi beau cafeaua și să fumez. Nu apuc bine să îmi aprind țigara și suna telefonul:
‒ Ești gata? Ieși?
‒ Fumez o țigară! Hai, vino și tu!
‒ Ai o cafea și pentru mine?
‒ Daaa! răspund fericită să-l am alături pe fratele meu. Trebuia să plecăm amândoi spre București.
Am stat împreună câteva minute, cât ne-am savurat cafeluțele, după care am plecat la drum. N-am vorbit deloc, fiindcă am preferat să dorm și m-am trezit abia la destinație. În sfârșit, am ajuns la București, deși nu-mi făcea nici o plăcere această vizită, mai ales știind motivul pentru care ajunsesem aici. Iată-mă în fața medicului care urma să-mi spună rezultatele analizelor!