Coperta 1 GetaDinspre dealuri, pârâul se grăbeşte, alergând printre pini şi mesteceni, să ajungă, mai devreme, la marea cea mare.
- E aprilie! şopteşte cu glas de copil, un ghiocel alb scoţându-şi afară petalele fragede de sub nămeţi.
          -A venit Primăvara! Toc, toc, toc! bate ciocănitoarea în coaja verde a gorunului să poată fi auzită.
          - Ce faci atâta larmă, zăludo!? o muştruluieşte o veveriţă abia ieşită din vizuină să vadă dacă alunilor le-au plesnit mugurii, spiriduşi jucăuşi.
          - A venit primăvara! Nu-i simţi mirosul verdelui crud!?
          - Cip-cirip, cip-cirip, cip-cirip se aud păsările cântând vesele printre brăduţi şi mesteceni. Stejarii, brăduţii, scoruşii, măceşii şi arţarii  îşi răsfaţă mugurii avizi după soare.
          - Avenit primăvara!...
          - Bună dimineaţa, Primăvară, zână frumoasă! - o întâmpină pe dealuri, livezile în floare! Râvnitele noastre, albe mirese.
          Verdele din păduri, livezi şi poieni învie parcă lumea! În zori, poţi asculta lumina soarelui cum lăcrimează, risipindu-şi mărgăritarele în otava de greieri. Răsună cântecul iute al pitpalacului.

Geta Stan PaladeTrei stoluri de porumbei albi şi alte trei stoluri de rândunele cu aripile scăldate în purpură de soare şi stele în dumbrava rotundă năpădită cu flori de dediţei şi agrişe au început a cânta din viorile lor argintii.
       În livezi şi-n podgorii se apropia vremea culesului, zările şi satul, de-atâta linişte, ţiuiau a pustiu. Apoi, ca prin farmec, de după nori, s-a ivit Luna Crăiasă! Zâmbitoare, am văzut-o cum porneşte la drum, încălţată cu conduri de aur, pe cărări stelare, să poată ajunge până la noi pe pământ.
        „Iu-hu-huu, Iu-hu-huuu! ” - a strigat un iepure din poiana de dincolo de râu. Apoi, a început să hămăie năprasnic un câine şi patruzeci de spiriduşi desprinşi din razele Lunii, ca nişte ogari poznaşi, au rupt-o la fugă pe poteca argintie din pădure! Pe râul dintre dealuri s-a lăsat ceaţa şi un căprior de foc ţintat cu stele în frunte s-a scufundat în ea până la gât, ca într-o apă albastră de polen şi de purpură. Acum,   iată-l, pare  un inorog ducând Luna din cer agăţată în corn, ca pe un trofeu. Sforăie pe nări şuvoaie de aburi şi foc, lăsându-şi cornul în pământ.
        Ursuleţul stătea pe deal, sub pin, lungit pe spate şi se tot uita vrăjit la valea luminată de policandre albastre şi înecată în ceaţă. I se părea o privelişte atât de frumoasă, cum numai în basme şi-n visele zânelor le poţi întâlni şi, din când în când, tresărea uimindu-se de frumuseţile care-i încântau ochii. Oare nu cumva visa el cu ochii deschişi asemenea minunăţii?

Alina CristianCursurile de formare se sfârșiseră, vara era aproape de vacanță,  și fiecare cursant se grăbea, să pornescă înspre casă.
Drumul era lung, iar oboseala deja instalată.
 Cu bagajele în mână și cursurile în minte, dar cu gândul la cei dragi, ce ne așteaptă cu mâncarea și sufletul pe masa, ne îndreptam pașii înspre o stradă necunoscută mie.
Oraș străin, oameni la fel, într-o zi de toamnă luminată de soarele care încă nu a înțeles în ce anotimp suntem.
Îmi târâiam picioarele de oboseală pe drumul prăfuit, în spatele uneia dintre colegele mele care îmi spunea că mă poate duce ea acasă cu mașina.
Între timp sunase iubitul meu, să mă întrebe când am să mă întorc și cu ce anume.
 Mobilul îmi vibra în palme, aveam un apel de la verișoara mea.
Închid crezând că e o urgență pentru că prea insista.
Îmi spune să mă pregătesc căci imediat ce alimentează vine după mine, doar e la o oră distanță.
Fericită mă îndrept spre locul de întâlnire.

Palmetto coperta fata– Cine eşti? Ce vrei de la mine? întrebă el panicat, uitându-se la ciudata creatură aflată în faţa lui.
Neprimind niciun răspuns, întoarse capul înspre stânga, iar mai apoi spre dreapta, după care simţi cum frica începe să pună stăpânire pe el. Era înconjurat de o ceaţă albă, densă, ce nu lăsa să se deslușească nimic cu claritate, ci doar nişte umbre neregulate de jur-împrejur. În tot acest peisaj straniu, singura figură clar conturată era a celui aflat chiar în faţa lui. Toată faţa îi era acoperită de o mască neagră, ce avea doar în dreptul ochilor nişte găuri. Oricât se strădui Dani să se uite în ochii celuilalt, nu reuşi să îi vadă pupilele, ci i se păru că în dosul acelei măşti nu e nimic, iar acei ochi sunt, mai degrabă, două hăuri înspre abis.
– Cine eşti?
– Eu nu sunt!, răspunse celălalt pe un ton neutru şi rece.
– Ce e asta? Unde sunt, ce s-a întâmplat cu mine?, întrebă el încercând astfel să priceapă ceva.
– Nu mai eşti nici tu.
„Cred că am înnebunit sau am vedenii”, încercă el să se liniştească puţin.
– Ai murit, veni sec răspunsul.

A fost odată ca niciodată... A fost un om harnic şi drept, cum sunt mulţi oameni care trăiesc în frumoasele ţinuturi ale Maramureşului. Acest om, pe nume Bogdan, avea o soţie frumoasă pe nume Maria şi două fete la fel de frumoase : Iza şi Mara. Ei şi-au construit o căsuţă din piatră adusă din munte şi din lemn tăiat din pădure. Cei doi munceau din zori şi până-n noapte, ca   să-şi poată creşte frumoasele lor fete. Iza, fiind mai mare, o ajuta pe mama ei, dar se juca şi cu surioara ei mai mică, Mara.

            Într-o zi, cele două fete au ieşit în curte să se joace. Au cules flori, au alergat după fluturi, s-au ascuns după bolovanii cel mari, căzuţi ca nişte dinţi uriaşi din muntele de piatră aflat în apropierea casei lor. Tot zburdând, n-au băgat de seamă cât se depărtaseră de casă. Deodată, s-a deschis o privelişte minunată în faţa lor. Iza, puţin speriată, o prinde pe Mara de mânuţa ei mică şi se uită ca vrăjită la cascada minunată, ce-şi rostogolea apele peste coastele de piatră ale muntelui. Ajunsă jos, apa se izbea de oglinda lacului de la poalele muntelui, apoi în valuri înspumate, se grăbea să curgă la vale, udând copacii din jurul lacului cu stropi de apă cristalină.

Totul era învăluit apoi, de un curcubeu uriaş, arcuit deasupra apei şi deasupra pădurilor, peisajul părând desprins dintr-o poveste.

            - Uite o zână, spuse Mara !

            - Unde ? Eu nu o văd !

            - Acolo, în apa ce cade de sus !