Oana Glasu Coperta(Liana Stamin – „Sub genunchii mei se pierde lumina”, Ed. Rafet, 2019)

            Ni se poate întâmpla să trăim în trecut de parcă am fi umblat la maşinăria timpului şi am fi rămas blocaţi acolo pe unde s-ar fi nimerit. Refuzăm viitorul iar prezentul îl detestăm de-a dreptul. Sunt lucruri trecătoare până la urmă dar nu le putem nega de-a dreptul. Poate fi o criză de vârstă dar oricum psihologii ne pot confirma că este ceva normal şi nu trebuie să ne speriem prea tare. Mai mult, trebuie să admitem că de multe ori ne inventăm amintiri, de dragul de a avea un trecut cât mai bogat, cu oarece teamă de ce ne-ar putea aştepta mai departe, şi până la urmă ajungem să le credem şi pe acestea adevărate. Aşa funcţionează mintea umană, până la urmă n-avem ce-i face.
            O oscilaţie prin zona aceasta de indecizie asupra priveliştii vieţii, ne oferă Liana Stamin, pseudonimul ales de către Oana Anca Mihaela Glasu, atunci când stabileşte cum „Sub genunchii mei se pierde lumina”, într-o carte care vine decisă în spaţiul poetic, şi unde îndoielilor inerente le iau locul certitudini din perspective reale sau nu. Până la urmă, pe cine interesează realitatea în poezie, când aceasta din urmă este un joc al minţii, vibrant şi sublimant...
            Ideatica şi imagistica se dovedesc a fi atent alese şi expuse, voi da aici unele exemple care ar trebui să convingă.

Maria Vaida YR Cantec(Yvonne Rossignon – „Cântec de lumină frânt”, Ed. Grinta, 2018)

           Doar în artă pot fi flori care nu ofilesc odată cu trecerea timpului, nici după aproape un secol, se poate numi acesta primul secol de veşnicie. Iar explicaţia veşniciei nu o mai căutăm de mult, ne-am obişnuit cu ea ca fiind confirmarea trecerii prin viaţă cu folos, pur şi simplu.
           Mi-a fost de curând dat să ascult citindu-se din opera fabuloasă a unei poete franceze de origine română, care a fascinat şi prin faptul că parcă a fost scrisă ieri, azi sau mâine, deşi se întâmpla de fapt în anii ’30  ai secolului trecut. Ca de obicei, din păcate, valorile autentice, cele  care au apucat dintre ele, au părăsit această ţară, refugiindu-se în altele care le-au respectat în loc să le ignore ori mai grav să le defăimeze sau uneori să le arunce în puşcării. Este vorba aici despre  Yvonne Rossignon, cu un destin dramatic şi cu o operă impresionantă. Am scultat aşadar poezie de Yvonne Rossignon pe pajiştea moale de la „Panorama” din Ghelari, la cariera de marmură de la Alun şi în biserică. Peste tot, mi s-a părut aceeaşi poezie sclipitoare, meditativă şi deseori gravă.
            Fără a emite argumente critice, pentru că va veni şi rândul criticii, nu-i aşa, voi reda din creaţia lui Yvonne Rossignon, limitându-mă la versul alb tocmai pentru că acesta era încă într-o corespondenţă timidă cu epoca scrierii sale.

Costel Stancu Hotul(Costel Stancu – „Hoţul de ferestre”, Ed. Mirador, 2019)

             Ajung să cred că totul se poate fura pe lumea asta, cu casele e ceva obişnuit dar măi şi ferestrele... Caii de la bicicletă şi piticii de sub pat sau leii care scot flăcări din pereţi sunt furate mai de mult. Ajungem chiar la o necesitate a furatului, din pricină că unele lucruri trebuie mutate dintr-un loc în altul din pricină că pur şi simplu nu trebuiau să fie acolo, nu se potriveau ca la carte.
            Cu ferestrele e şi a fost întotdeauna o problemă. Dacă e să ne gândim cum dacă sunt prea generoase se pot încurca cu uşile: Sau să ne amintim cum poetul Andrei Caucar şi-a desenat pe ziduri ferstrele pentru a le decupa mai târziu după ce îşi aranjează mobila. Mai sunt şi ferestrele minţii care chiar nu pot fi ţinute sub control, sunt făcute ca locuri de evadare şi decât să tot ieşi pe ele mai bine le iei la tine şi te faci una cu ele aşa simbiotic.
            În cazul lui Costel Stancu e ceva mai complicat, el haiduceşte peste tot pe unde sunt ferestre şi le ia să le împartă unora care niciodată nu au ferestre destule. Semantica lui Costel e bulversantă, ca să nu mai zicem de semiotica de-a dreptul periculoasă. Nu întâlneşti construcţii fragile care să dea bine, dar să fie inutile, şi toate au suficiente ferestre de privit, de aerisit, de furat. „Hoţul de ferestre” e o alergare continuă, în spaţii şi în timpuri unde în primul rând se aleargă după aceea se mai şi motivează alergările.

Llelu NC S Poeme valarene 1(Llelu Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Poeme Vălărene”, Ed. Blumenthal, 2011)

             S-ar face c-ar fi o fantă subţire pe unde s-ar trăi. Între ceva şi altceva, între. S-ar putea şi să nu putem fi, din lipsă de spaţiu sau timp, cu complicaţiile care se ivesc pe parcurs ne putem trezi între două sau mai multe paranteze. Niciodată nu vom şti dacă ar fi fost ceva sau altceva. Suntem atât de fragili încât mai mereu ne e toamnă în timp ce stăm cu primăvara în braţe. Iar dacă nu se poate şi se vede treaba că chiar ba, atunci „De voi veni încă odată” nu se ştie sau poate s-o şti ce şi cum: „am fost plecat cu gândul/ cerul scuturat de ploi/ sub un acoperiş de stele/ unde respiră-n ierburi câmpia// te-am întâlnit prin grâu/ ademenitoare umbră de iubire/ vom locui în cortul verii/ cu sarea topită-n palmele moi// de voi veni încă odată, ştiu/ îmi voi umple golul cu tine/ caii câmpiei vor fi ai mei/ îi vom călări pân’ la rău// te voi îmbăta cu vise/ şi voi aştepta iarna/ în plete cu ninsori/ la căldura bătăilor inimii”.
             De ce i-o fi poetului sete şi de ce neapărat sete cu cai? Altfel ce să caute el la râu după ce tremură câmpia în căutare de cai şi pare-se şi de sete...
             Şi se vede cum nici nu ştiam dacă şi când şi unde eventual ne alegem punctul de pe traiectorie în care să ne deconspirăm existenţa.

Gabi Trotus Femeia(Gabriela Trotuş – „Femeia cu chipul târziu”, Ed. Pim, 2019)

            Se întâmplă acea senzaţie de neputinţă, de insuficienţă, de nu sunt eu, atunci când te naşti prea devreme astfel încât totul ţi se pare a fi târziu. Începând cu sângele tău care arată ca o lacrimă desprinsă de la streaşină pe timp friguros, neputând fi smulsă până la capăt din dorinţă şi din ispită şi din convingerea că vrei să ştii dacă eşti cu adevărat viu, îţi trebuie o dovadă pentru a şti că eşti viu. Practic, simţi cum te scalzi în acea imponderabilitate tridimensională, dintre fiinţă, iluzia unei fiinţe şi neconcludenţa dacă nu chiar imposibilitatea unei fiinţe.
            De când relativitatea lui Einstein s-a dovedit utilă într-o percepţie imediată dar oarecum  jalnică în jocul universal care are loc la scară infinită sub aspect ciclic, devreme şi târziu sunt acelaşi lucru, nu are niciuna dintre noţiuni nicio valoare decât în raport cu un sistem de referinţă înşelător.
            Gabriela Trotuş porneşte de la priveliştea aparentă, corect ar fi spus minciuna senină a oglinzii, în care ni se arată întotdeauna ceea ce spaţiul fizic ne permite să obiectualizăm. „Femeia cu chipul târziu” reprezintă un fel de a gândi şi a spune că n-ai cum fi perfect într-un univers imperfect din pricină de neînţeles în profunzimea lui. Ea, Gabriela, se face că nu ştie cum oglinzi întârziate abia aşteaptă s-o îmbrăţişeze, s-o cuprindă în staţiile vieţii. Dar sunt doar oglinzi, Gabriela, sunt doar oglinzi...