lnPrin conceptul, e drept inventat de mine, „Desantul de femei” promovat de Editura eCreator din Baia Mare și de scriitorul Ioan Romeo Roșiianu, aduce în fața cititorilor literatura feminină.
Alături de poezie  și proza este foarte bine reprezentată și de astă dată ochiul meu s-a oprit asupra apariției editoriale „Satul cu povești” de Nadia Urian Linu.
Mă așteptam, pornind de la titlu să hălăduiesc într-un univers fantastic specific poveștilor, dar realitatea m-a izbit în față. Personajele sunt vii și transmit dorința de a comunica. O parte sunt evocări a unor dascăli care au marcat viața autoarei, iar o altă parte povestiri dintr-o realitate crudă și de multe ori nedreaptă. 
Prima povestire „Globulețe” scrisă într-un stil narativ interesant, dar nu unul atractiv pentru lector. Când spun acest lucru mă refer la dialogurile în grai popular, specific în Ardeal. Drama unei fetițe crescută de bunică și toată tragedia este prezentată cu acuratețe și finalul surprinzător arată latura umană a celor din jur.
Povestirea „Azilul” continuă să prezinte în același registru o fereastră a relității.

OancaAbsolut surprinzător și binecuvântat, ca o încununare a îndrăznelilor editoriale cu care „eCreator” ne-a obișnuit deja, se încinge acum în hora cărților de mare sensibilitate volumul acesta, pentru care mi se oferă onoarea de a-l îmbrățișa cu un mănunchi de cuvinte de întâmpinare.
Și spun, dintru început, că o îngemănare de frumos mai fermecătoare ca aceasta, chiar în evantaiul de prospețime al primăverii, nu știu dacă se putea întâmpla sub cupola unei cărți.
Iată că ea se produce și ne întâmpină cu gingășia specifică oricărei creații veritabile, aura originalității sporindu-i atractivitatea.
Răsfirarea paginilor acestui mărțișor (eu așa văd volumul de poeme pictate care, de fapt, sunt picturi îmbogățite cu aurul metaforei, ca pe un giuvaier împletit din firul cuvintelor cu firul culorilor, ca pe un delicat mărțișor oferit cititorilor de Aurelia Oancă, sprijinită prin forța expresivă a culorii de Carmen Coca), este reconfortantă și generatoare de mirare.
În ce mă privește, sunt uimit de reușită și mă întreb dacă întâi a fost tabloul sau poemul, adică oul sau găina, cum ne spune dilema oricărei zămisliri miraculoase.

OancaPastelul este o creație lirică descriptivă, în care poetul își exprimă sentimentele față de un anotimp, colț din natură, un moment al zilei, un aspect din viața micilor viețuitoare etc. Modul de expunere predominant este descrierea, iar imaginile artistice, realizate cu ajutorul figurilor de stil, sunt organizate într-o descriere de tip tablou. 
Termenul „pastel” își are originea în artele plastice, în limba italiană „pastello” desemnând un creion colorat, moale, pentru desen, făcut din pigmenți pulverizați, amestecați cu talc și gumă arabică. De-a lungul timpului, semantica termenului s-a extins, semnificând atât o tehnică de artă picturală, cât și orice tablou sau desen realizat cu aceste creioane.
    Ctitorul acestei specii lirice în literatura română este poetul romantic Vasile Alecsandri, care, între anii 1868-1869, și-a publicat toate pastelurile în vestita revistă „Convorbiri literare”. 
Tradiția pastelului în literatura română este una bogată, pasteluri scriind mai toți marii clasici (ca valoare): Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Bacovia, George Topârceanu, Ion Pillat sau Lucian Blaga.  
În această ilustră tradiție, își înscrie cu cinste numele și dna Aurelia Oancă, poetă care a schimbat des poezia cu proza, realizând aceste miniaturi lirice pe care le admirăm astăzi în volumul de față.

OancaCa o poveste frumos (s)curgătoare este această carte, o ofertă menită să provoace și să descătușeze imaginația oricui, un concept novator capabil să genereze prozeliți într-o lume în care artiștii și creatorii de frumos aproape că au ajuns la întâlniri conspirative, ca și creștinii prin catacombele Romei, cândva.
Ei bine, primii au izbândit tocmai datorită faptului că aveau idealuri comune și o credință comună, lucru care nu prea mai există astăzi în acestă lume a dezbinării și pizmei.
Tocmai de aceea poeta Aurelia Oancă și pictorița Carmen Mihaela Coca sunt și mai demne de salut, pentru că au trecut peste acele vanități personale și creatoare care îndeamnă la însingurare și singurătate creatoare, demersul lor (ne)fiind însă unul de singularitate absolută.
Înțelegând bine mersul lumii, cele două creatoare de frumos au priceput că-n lumea modernă este neapărată nevoie de o firească îmbinare a artelor, în fapt o posibilitate în plus de a intersecta planuri, dimensiuni și chiar segmente de lume și viață.
Așa s-a născut această carte pe care care ne-o propun cele două, Aurelia oancă având cumva de recuperat teren, timp și spațiu, ea fiind cea care a scris poeziile inspirându-se după tablourile deja create.

OancaDemersul întreprins de Aurelia Oancă și Carmen Coca  în volumul Poezia picturii. Pictura poeziei (Editura Ecreator, Baia Mare, 2019) este temerar și provocator.
    Evident, sursa de inspirație a poemelor scrise de Aurelia Oancă sunt tablourile semnate de Carmen Coca, denumirea poemelor și a tablourilor în cauză fiind identică, de altfel, iar așezarea acestora pe aceeași pagină și nu în oglindă este binevenită.
    Predomină, nici nu se putea altfel, pastelurile de o sensibilitate aparte, de o evidentă forță imagistică („Tremură glasul frunzei – rugină/Cântec de toamnă adună în ea”; „Și mângâierea serii vine/Cu valul ei prin rămurele;/Ca florile gătite/Să poarte dansul pân' la stele!”).
    Omul nu este prezent în poeme ca un factor perturbator, ci, dimpotrivă, ca unul în armonie cu  natura, născându-se între aceștia o adevărată relație de prietenie („Și pom cu om devin prieteni, / Salvând apoi orice jivină”).
    Totodată, omul este un „animal social” (Aristotel), prin urmare nu suportă singurătatea, ci își caută împlinirea pe plan social (includem aici și sentimentalul – „Cu soarele-n creștet, cu luna-n călcâi,/În brațe ținând nemurirea,/Te strigă iubirea: Mai stai! Mai rămâi!/ în mine îți stă fericirea” - ori spiritualul – „Din două gheme construit/Un drum își deapănă povestea”), fiind prins la mijlocul drumului de vremurile în care trăiește, pe care nu le poate ocoli, oricât și-ar dori, însă fără a renunța la lupta cu destinul („Dar libertatea frânge lanțul”; „Puterea vremii va decide/Dacă în ramura de pom/Va mai trăi sau va ucide/Ființa ce se cheamă «OM»”).