Cezar Haiura Iubire si zbor(Cezar Haiura – „Iubire şi Zbor”, Ed. Agnos, 2018)

             Să încep cu explicativul într-un mod ’deoarece’, care e deopotrivă descriptiv şi chiar exclamativ, şi care poate cuprinde toate întrebările într-un fel subînţeles, încât nu-ţi mai vine să întrebi oareşce. „Scâncet abrupt/ de dud răstignit/ cu faţa la lună// tropot de cai/ zburliu tapetaţi/ pe săgeţile coamei/ tumoră pe aripi/ de păsări de dor/ ce-şi urlă durerea/ din guri zăvorâte// brădare de iască/ şerpuiesc prin petalele/ luminii/ fulgerând infinit/ poteci sugrumate/ de povara răbdării” (Aşteptare).
              Nu ştiu cum mi-e dat, dar mi-e bine dat, ca salturile de ăst fel să-mi vină tocmai din Bucovina dragă sufletului. Unde nu se voieşte a fi cântar, ci doar priceperea măsurilor care atunci când uită a mai fi măsuri, sunt cele mai faine vreodată.
             Dacă numim aceasta imagine puternică, atunci putem spune şi puterea imaginii.

Vasile Rodian Sigilii si peceti(Vasile Rodian – „Sigilii, peceţi”, Editura Anthopos, 2006)

             Dacă există comori încă neştiute? Ohooo! Se poate chiar ca tot ce-i valoros să fie încă neştiut. Doar că fuga după exponenţial ne face să nu ne uităm aproape.
             Nu cred că sunt cuprinse într-o formă calculabilă cu constante şi funcţii, caracteristicile nepreţuirii. E mai degrabă un vortex care uneşte şi desparte lumile fiiri şi ale nefiirii. „Sigilii peceţi” ar putea fi tocmai transcrierea nehotărârii apusurilor care se pot face oricând mândru răsărit.
              Uitându-mă pe coperta cărţii lui Vasile Rodian citesc un poem care mă înfioară. De fapt este Poemul!: „Într-o toamnă cu frunze căzute/ am întâlnit-o pe ea – acaparatoare, ireală/ pe banca din curtea grădinii// literă cu literă mi-a strâns fiinţa/ în numele făcut din beţişoare şi frunze –/ destinul, o ameliorare de-a lungul Coloanei// ea e şi azi uitându-se pe geam/ ...mai vine omul ăsta acasă!?” (În rând cu lumea).

valareanuPoetul Nicolae Vălăreanu Sârbu, autor al mai multor cărți de poezie, prin cartea sa „Femeia de ploaie” se impune prin același stil matur și cuminte.
Titlul sugestiv „Femeia de ploaie” trimite însăși la geneza naturii, care prin ploaie se curăță și se perpetuează, devine mai pură, iar ființele umane sunt spălate de păcate.
Și dragostea este privită ca o ardere interioară, de parcă nimeni nu trebuie să fie părtaș la ce gândește și ce sentimente există față de femeia iubită.
Iubirea este acceptată conștient, dar undeva printre rânduri transmite  frica, o dragoste privită ca un păcat, ca o slăbiciune și nu cumva să fie descoperită și nici măcar să fie înțeleasă de cei din jurul său.
Am făcut un ocol lingvistic pentru a explica pentru toți cititorii ce este o iubire platonică.

Mihaela Meravei Prezumtia de fericire(Mihaela Meravei – “Prezumţia de fericire”, Editura Mitteleuropa, 2019)

             Mereu am vrut să cred că universul se modelează după om şi nu invers. Mintea, sufletul şi spiritul pot să facă minuni de neimaginat. Rânduiala care nu este cea mai potrivnică pentru fericire se poate schimba oricând şi pune alta în loc. Chiar dacă nu va ieşi nici aşa cum trebuie, frumuseţea încercării este covârşitoare.
              De la acest mod de gândire pare să plece Mihaela Meravei, în taina sugestivă “Prezumţia de fericire“. Semiotica prezentă aici este una generoasă şi bine orientată. Toate elementele converg către o construcţie în care răsar sentimente pentru colorat imagini.
              Sunt expuse pe o simeză cognitivă şi senzitspre interior prin fractalii realităţiiivă, plăceri necesare şi justificate. Cea cu care s-ar cuveni să încep se află undeva la jumătatea volumului: “ca o iederă care nu cunoaşte alt drum“: “urc pe o scară de pisică/ să-ţi recâştig universul am nevoie de timp şi răbdare/ am chiulit de la acest seminar// de-a dreapta mea tu/ te caţeri pe un lujer de lumină/ împărţind universal la doi/ ochii tăi au aceeaşi culoare translucidă/ din unul curge ploaie din celălalt/ soare// dedesubtul nostrum înverzeşte iubirea/ ca o iederă care nu cunoaşte alt drum/ decât în sus inima mea“. Neastâmpârată iederă a Mihaelei, adjudecată într-un confort al evolutivului necondiţionat.

cop pc                    „Limba este întâiul mare poem al unui popor”, spunea Lucian Blaga și Doina Pană Chira a ținut să întărească spusele acestuia prin elogiul adus limbii române, în poemul aflat în deschiderea volumului de debut „Furt de iubire”, apărut la Editura eCreator din Baia Mare, în 2019 și care e structurat în trei capitole: „Poezii, Proză, Gânduri…”. Poemul „O plecăciune limbii române” dă tonul unor scrieri din care pulsează o inimă mereu îndrăgostită de frumos, adică sufletul autoarei ce arde pe altarul iubirii. Poemul - îndemn, dedicat frumuseții limbii noastre este o odă ce îndeamnă cititorul în a se apleca asupra valorilor morale și culturale pe care le-am moștenit și care trebuie păstrate cu sfințenie, căci, după cum cum spunea Dan Puric:„un popor care nu are o poveste este un popor mort”, iar poveștile noastre se scriu prin fapte și cuvinte: „Limba în care am învățat primele cuvinte/ Mamă, tată, țară.../Limba în care am înțeles/ Rostul credinței și al vieții,/ Să-ngenunchem în fața măreției ei,/ Să-i cinstim trecutul, istoria și vatra!/ Să-i gustăm dulceața vorbelor, muzicalitatea,/ Să-i omagiem păstrătorii, poeții, cântăreții,/ Să-i pomenim eroii,/ Să visăm împreună cu ea!/ Să-i spunem întotdeauna adevărul/ Despre cei născuți să trăiască în casa sa!” (O plecăciune limbii române).