dcr(Dumitru Cristănuş – „Livada nopţii”, ed. Agnos, 2019)

            A te pune în mijlocul lucrurilor, al elementelor care contează, până când a te identifica, a fi ele ele, lucrurile cele care contează. Sau a te pune între lucruri, acolo unde e legănarea lor dar şi pocnetul lor, din stânga şi din dreapta, de sus şi de jos poc-poc şi leg-leg. Tot ceea ce îţi păstrezi, este gena de umanitate, acel sclipici care te face să cunoşti, să înţelegi, în rest ai de a face cu revoluţia substanţei şi a formei. Eşti tu şi nu eşti tu, eşti ceea ce te înconjoară, te atinge, trece prin tine voltaic şi te împresoară până se aude un clic a desfătarea minţii date în desfrâu.
            E livadă şi e noapte, eşti livadă şi eşti noapte. Asimilarea celor două cadre expectative dă o dinamică pură şi inedită. O relativă consolare a zilei pierdute prin mărăcinii altor zile, o cât de câtă liniştire a prea-clarului într-un relativ clar-obscur. Verde-gri pieptănat auriu, molatec şi tandru. Anatomia e similară cu a unui guşter sfârâind tolănindu-se dar cu simţurile întinse cale de o boltă şi un veac.
             Unde să fii – aici poţi să fii, într-un aranjament piramidal neandocat la vreun lumesc: „ochii de iarbă/ ai pământului/ mă priveau pe furiş// alergam prin livada nopţii/ purtam aripi de fluture/ pe care era suit/ întunericul// un cer din alt cer/ a lovit un fulger/ pomii de întuneric/ murind/ în zborul meu// deasupra noastră/ moartea a treia/ trecea prin lună/ întruchipând nemurirea// în palma lui Dumnezeu/ mărul luminii/ muşcat de întuneric/ a fost tămăduit// smulg cerul/ din ghearele unei/ păsări uriaşe/ singura pradă/ de care veşnicia” are nevoie” (***). 

EP ClO Coperta page 001(Eugen Posa „Centura lui Orion”, Ed. Amanda Edit, 2019)

            Cărţile despre viaţa reală sunt cel mai dificil de scris, pentru că nu lasă loc de confortul acela diafan al imaginarului, realul este posesiv şi îţi jumuleşte mintea ca şi cum ai primi palme reci şi grele cu nemiluita drept peste toate răsadurile de unde mai ţâşnesc iluzii. O carte despre ce a fost, este sau iar de ce nu, ce va fi să se întâmple, e un roi de furnicături care te va urmări departe de coperte, privindu-te grav şi întrebându-te nu neapărat dacă ţi-a plăcut, ci dacă ai înţeles-o.       
            Această carte a lui Eugen Posa, este o carte despre visuri dar şi despre indiferenţe, despre o lume fecundă şi alta stearpă – suprapunându-se dramatic, extazul şi deznădejdile sunt croite după nemila unor destine implacabile. Văzând titlul în raft, te întrebi de ce nu e la secţiunile ştiinţă ori SF; de-aia! „Centura lui Orion”, un roman elevat, limpede şi nu văd de ce m-aş feri de cuvântul ’frumos’, pur şi simplu. Un roman al destăinuirilor importante ale unor personaje interesante, cu firi când puternice, când firave, astfel încât se suprapun inevitabilele contrarii care marchează  existenţe ce ar putea fi oricând de film după ce desigur avându-şi locul în viaţa reală. De ce tot spun ’viaţă reală’?

Vasile Morar Poezele de amor(Vasile Morar – „Poezele de amor”, Ed. Eurotip, 2019)

             Uneori ne lepădăm de costum şi cravată, pentru a putea ţopăi fără să năduşim într-un spaţiu şi într-un timp care vrem noi. Cam aşa: Mai lasă-mă, măi frate, cu eticheta de la haină, mai bine dă jos haina că nu-ţi vine tocmai bine, e-ntr-o rână, demodată, deşirată şi descusută. Ei bine, la Vasile Morar nu e vorba, toate ţoalele ţin de îndelungă tăvăleală, dar mai răsuflă şi el, no. Cu „Poezele de amor” îl şi văd şugubăţ la cumpăna vremilor şi în intersecţii de suflet.
             Cum se zice pe la noi, ’arz-o focu’ dragoste’, fript cu tot cu dragostea poetul trece în spirit liber ca sărind din barcă în fuioare, în şuviţe, în sprâncene şi-n gene de libertate reală nu eufemistică. Poezia sa nu se apretează, dar se pretează la un ritm muzical alert, o ţipureală pe cinste. Versurile sunt îmbrăcate în patimă nedisimulată şi au dichisul, tâlcul şi troncul lor. Cum ar fi în „Balada păunilor mofluzi”: „Se smulg caii din căpestre/ e lumină-n trei ferestre/ şi e noapte până peste// Marginea de jos a lunii/ unde dorm mofluzi păunii/ şi-au trecut călare hunii// În cealaltă jumătate/ ferestrele luminate/ şi eu, cel plin de păcate// Te aştept să vii călare/ pe-unh mustang cu şa de sare/ şi cu frâiele amare// Haide, hai/ deschide ochii/ nu te-ascunde printre rochii/ când curg şlicuricii-n dropii// Of, când trec pe bulevard/ gagici învăscute-n fard/ inimile mele ard”. Iar pe asemenea ritmuri poţi să te îmbeţi liniştit grupa mare.

Dumitru Cristanus Morminte insomnice(Dumitru Cristănuş – „Morminte insomnice”, Ed. Agnos, 2017)

             Cum e să n-ai treabă pe nicio lume, să stai aşa între ele şi să nu te recunoască nimeni ca fiind viu sau mort, pentru a-ţi da ceva de făcut, orice, numai să fii conştient de existenţa ta de-adevăratelea într-o formă sau alta de agregare a spiritului măcar, dacă nu şi a materiei...
             Dumitru Cristănuş are parte în mod deliberat de o paloare existenţială, stând la propriu de veghe la graniţa dintre cei vii şi cei morţi, în incinta şi luminoasă şi lugubră denumită cimitir. Trebuie că este o experienţă pe cât de ciudată pe atât de benefică, deoarece un suflu vijelie îl străbate ca o angoasă fără capăt şi fără vreme şi vremuri. E, firesc, un aflux de oameni care intră şi dintre aceştia numai unii mai găsesc calea de ieşire, ceilalţi se pierd între cruci, pe sub cruci. Astfel se nasc aceste dure crestături în memorie, „Morminte insomnice”.
             Pare-se că nevăzut, poate şi imponderabil, poetul stă şi îşi scrie propria istorie, aceea prezumtivă a nevăzutului şi imponderabilului. Cei care trec prin faţa sa, învăluiţi după caz de viaţă sau de moarte, sunt mulţi, nu stă să-i numere, ci scrie pe măsură ce le simte atingerea, chiar dacă de el nu bagă de seamă nimeni.

cop 1 Grecu            Octavian Paler spunea: „Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și, în sfârșit, al patrulea, în care, eliberat de inhibiții și de obsesii, devii un fel de călător fără bagaje.” 
Aflată în anotimpul studiului și al descoperirii lumii poeziei, Elena-Alina Grecu dă cititorilor săi un nou volum de versuri, „Minunat cum ochii...”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Cu o degajare ludică, fascinată de natură și elementele ei, prezintă succesiunea anotimpurilor, un fel de jurnal al acestora, o mișcare firească în curgerea vieții, văzută prin „ochii luminii luminoși”.
Astfel se perindă ca pe o scenă, diferite tablouri: „Tablou de iarnă”, „Tabloul nopții”, „Stare de vară”, „Noapte de februarie”, „Anotimpul meu”, „Toamna” („Acum parcul este suflet singuratic, / Pe-alei sunt numai frunze ce inspiră aer tomnatic, / E toamnă, / Toamnă!”) sau iarna care este „mândra zână”.