afl               „Melancolia – muzica inconștientă a sufletului.”, spunea Emil Cioran, iar acest lucru pare să-l confirme autoarea Alina Florica în volumul de poezie „Senin de neuitare”, apărut la Editura „Ecreator” (Colecția „Poesis”), din Baia Mare.
Autoarea oferă cititorului parte din sufletul ei, zugrăvind în culori imagini din viață, părticele de neuitare, dăruite cu generozitate într-o explozie cromatică a sensibilității lirice.
Poemele se scriu cu sufletul, nu cu pana, iar Alina Florica e conștientă de rolul poetului, într-o lume în care poezia a devenit desuetă și ideea de a răzbate la sufletule dornice de frumos e pregnantă: „Stivuitor de litere și humă, / Te-nalți măreț, când lumea te sugrumă, / Cu visul tău, de-a pururi împăcat, / Din propriile-ți fapte exilat. // Aripile te dor, când fugi spre tine, / Te sprijini în odăjdii de mai bine.” („Poete”).
Geniul neînțeles își găsește refugiu doar în cântecul său, în inima sa care e în dilema identității scriiturii proprii: „Nu sunt poet, doar șlefuiesc cuvinte, / Săpate din amarul vieții reci, / Mi-am născocit prin albe jurăminte / Poteci pe unde încă tu nu treci. // Și dorul, ah, de atâtea ori l-am stors / Dintre vocale spre un colț de lună, / Să-mi regândesc în poezie un rost, / Pentru a nu rămâne un bob de humă.” („Nu sunt poet...”).

Coperta Boila 0002Mândru cavaler, isteţ şi cu fler. Minte vie, luminată, şi spadă neînfricată. Dorit de femei, spaimă la mişei. Vorbitor abil şi oştean util de atâtea ori. Deplin înzestrat, multe-a rezolvat. Trecut prin atâtea, mereu cu virtutea. Mereu cu dreptatea şi cu bunătatea. Vrednic om de stat, pildă de urmat. Os de voievod, iubit de norod. Principele Barbu, bun de domnitor...
    Dar nedoritor de rangul aist. Ci, mânat de soartă dup-un exemplar femeie mai rar. Nobilă şi ea, cu pielea de nea. Frumoasă nespus, jună din Apus. Şi de la valahi. Dură creatură, rea peste măsură. În a sa gândire, veşnic de mărire. Plănuind omoruri, cucerind favoruri. Iscând câte-n lună, să fie, nebună, a lumii stăpână...
    Dar pe Barbu întâlnind, se pomeneşte pe dată iubind. O dragoste mare şi neiertătoare. Vrea să mi-l omoare de atâtea ori. S-alege, în schimb, cu zâmbet şi flori. Şi cu noi dorinţi, mai adânc fierbinţi. Înspre el, model de om, de bărbat cum n-ar fi visat, n-ar fi meritat...

Visul Copilariei                       Lucian Blaga spunea: „copilăria este inima tuturor vârstelor”, iar neobositul călător dinspre suflet înspre suflete, Ioan Romeo Roșiianu ne propune o incursiune în inimile noastre, prin antologia „Visul copilăriei”, apărută la Editura „Ecreator”, din Baia Mare, în luna iunie a acestui an. Cu priceperea sa de necontestat, a adunat în paginile acestei antologii adulți, dar și copii care, în versuri sau proză evocă puțin din farmecul celei mai frumoase vârste. Gaston Bachelard spunea atât de frumos: „Copilăria durează toată viața. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de adult. Poeții ne vor ajuta să găsim copilăria vie din noi, această lume permanentă, durabilă, de neclintit”. Un exercițiu de memorie și sensibilitate face și Ioan Romeo Roșiianu cu cei antologați, provocându-i să caute în cămara amintirilor din suflet, pentru a dezvălui cititorului părticele din emoțiile și trăirile ce le drenează lăzile cu zestrea amintirilor. Cu multă muncă, răbdare și pricepere, el a inserat în paginile antologiei 41 de autori la secțiunea poezie și 27, la secțiunea proză.

aflAlegerile autorului de poezie sunt adesea riscante, poezia e momentul adevărului, textul nu permite prea multa libertate de mișcare și nici parantezele ajutătoare ale prozei, pe parcursul cărora mai negociezi cu cititorul.
Versul liber, sau alb, s-a născut tocmai din această dificultate de a mai fi original pe un portativ limitat, scris și rescris de atâtea ori încât apare riscul de a scrie din memorie, confundând memoria cu inspirația.
În context, opțiunea de a scrie poezie cu rimă se naște fie din naivitate, fie din atracția unei provocări - dar provocarea este deopotrivă una care se adresează și cititorului și ,în consecință riscul e dublu.
Nu este rolul autorului unei recenzii să se așeze între autor și publicul său, sinceritatea unor note de lectură nu constituie neapărat și un verdict, iar în materie de poezie ne găsim în situația accesului  liber la o formă de dialog social ce nu poate fi nici controlat, nici îndrumat.     Am încercat să-mi ordonez grila de lectură după originalitatea expresiei, noutatea frazei, prospețimea expresiei, surpriza din spatele aparențelor lingvistice m-au atras și mă atrag spre concluzia că poezia se reinventează cu fiecare poem.

Nicolae BanicioiuCa specie a literaturii de graniță în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale trăite în timpul unei excursii, creație presupunând spontaneitatea, trăirea de moment a unor întâmplări, ca și relativa simultaneitate a faptelor și a notării lor, aspecte ce asigură autenticitatea observațiilor și a eventualelor reflecții asupra celor întâlnite, văzute sau constatate pe meleagurile vizitate. Eugen Simion spunea că „jurnalul de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”, caz în care se presupune exprimarea în mod direct a sentimentelor trăite și, de aceea, el poate fi înrudit cu poezia, deoarece călătorul tresare la descoperirea frumosului, a miraculosului pe care îl reliefează, de multe ori, prin enunțuri mai degrabă lirice, decât prozaice rezumate în prezentarea seacă, glacială chiar, a celor văzute, un lirism realizat fără intenții estetice.
    Literatura română se bucură de o veche tradiție a jurnalului de călătorie, ale cărui câteva elemente se regăsesc în operele cronicarilor români și ale lui Dimitrie Cantemir, mult mai pregnant în scrierile unor Dinicu Golescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, iar, mai târziu, în cele aparținând lui Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, G. Călinescu, toți contribuind la cultivarea jurnalului de călătorie ca proză poetică.