Daniel Marian catalogul cu apocalipse Coperta OK 1Preocupările lui Daniel Marian din volumul de versuri catalogul cu apocalipse (2019, cu ISBN de autor) nu sunt noi, însă sunt îmbrăcate altfel, prin raportare la volumele anterioare: viața, moartea, iubirea, timpul, zborul.
    Acum, de pildă, încearcă să ne convingă de faptul că Alina este doar un mit și nimic mai mult, adică pur și simplu nu există. Aceasta fiind destul de greu, după câte a scris despre ea („aline nu există / decât așa / între o lipsă / și o rigipsă / de spațiu / de timp / de preocupare / / de presupunere / de geaba”). Pentru că ia forma unei apocalipse, de distrugere a iubirii, neexistând ca ideal decât în plăsmuirea minții poetului, încrezător într-o iubire absolută, perenă.
    Inima își ia soarta în propriile mâni, nepăsătoare la cele ce vor urma, și sare din piept („inima mea nebună / a sărit din piept / și a început să umble / după fluturi”; „important e că există / undeva între cer și alt cer”).
    Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să se ascundă, să fugă de iubire, ci doar că trebuie să o trăiască, indiferent de consecințe („scoateți-mi ochiul drept care nu vă vede bine / (…) // degeaba fraierilor că-n ochiul cel stâng încă / zace iubirea”).
    Pentru că între iubire și trăire există semnul egal, sunt expresia bucuriei de a fi viu („mai vii de așa doar în cărți / îmbrăcate în piele de urs / din ambele părți / vieții-i dăm curs”), doar între naștere și moarte nu e nimic altceva mai bun de făcut („nu aveam cum să exist / sau n-aș fi știut dacă / aș fi existat – ce dracu bă / unde ați mai văzut arătare din asta / care să se tot nască încontinuu / în timp ce inevitabil moare – ”, inconvenabila existență).

 simeanu 180Reeditare, apoi relansare miercurea trecută, la Centrul Cultural din Pitești. Volum cu povestiri despre români și-a` lor moravuri, năravuri generatoare de umor și satiră bogat. De care Dumitru Ungureanu, născut argeșean, azi dâmbovițean, nu duce lipsă. Îl știu de ani buni și-i caut îndeosebi textele despre blues, rock & roll. Binevenite sigur. Chiar de curând citindu-i unul despre ”Canned Heat”. Trupă americană de peste-o juma de veac, de auzit, ferice, ș-acu` strălucit...
 Tomu` fuse prezentat de Nicolae Oprea, șefu` Filialei Argeș a Uniunii Scriitorilor din România, din care face parte și Ungureanu. Rememorându-se momente de odinioară din evoluția acestuia și fixându-se coordonatele prozei sale. Demnă de atenție neîndoios din partea celor încă iubitori de slovă-ntinsă pe file de carte. Dispuși să sacrifice nopți pentru ea. Ca să descopere ”oameni, fapte, întâmplări” din autohton, în cazu` de față. S-au făcut asocieri, s-au evidențiat apropieri, s-a explicat stilistica sa și s-a reiterat aplecarea lui cu folos spre publicistica muzicală. Privind un gen în comunism socotit decadent și, ca atare, cu greu tolerat. Aș aminti, în context, apărarea trupei Phoenix atacată nătâng de acel Eugen Barbu, sub Ceaușești. Anticipând un condei bun și prolific, postdecembrist. Chiar de nu-i un orator de marcă, sper să mai am prilejul de-a-l auzi dezvăluindu-se pe sine îndeosebi. Vorbind mai pe larg despre el și romanele sale, de pildă. Ori despre alții, că doar îi știe pe mulți. Mai vino, deci, printre noi, Dumitre, oricând. S-or mai găsi, cu siguranță, câțiva să-ți steie alături ascultători...

Gheorghe Vidican Un interior(Gheorghe Vidican – „Un interior glisant”, Ed. Tracus Arte, 2018)

            Încă o carte, încă o poveste de spus. Sunt cărţi din care ’ciupeşti’ versuri pentru a-ţi creea o imagine de ansamblu, iar altele care te izbesc ca şi cu un berbec de spart uşi şi porţi, cu un singur poem zdravăn. Iar când acesta e ’fluviu’, şi mai e şi de-adevăratelea poem, ’ai Doamne!...
            Acum, la Gheorghe Vidican, nu pentru că ar fi vorba neapărat despre un poem dedicat lui Nichita Stănescu, ci pentru că are profunzimea şi densitatea (aceasta fiind caracteristica principală a autorului!) care conving fără nevoia statului pe gânduri. Poemul se găseşte la paginile 96-97 dintr-„Un interior glisant” şi merită reprodus aici, deşi e ’fluviu’: „după uşă se deschide o altă uşă duce spre viitor o casă la care zideşti fereşti/ zideşti întâmplări scripeţi pentru ridicat amintiri/ şi de ce nu lătratul câinilor maidanezi la umbra degetelor noastre/ ne luăm de mână prin imperiul fricii/ pe calea borşului macii roşii cresc până la brâu/ miros de porumb copt prin poemele inedite ale lui nichita/ dora stănescu e un poem al viitorului/ paşii ei plini de capcane îi aud plimbându-ne prin muzeul literaturii române/ dorul de nichita e un viitor postmodern al singurătăţii/ un fierăstrău taie trunchiul poemului/ lupii mişună prin viitorul zidit în scârţâitul îmbrăcat în blugi al ciuturii/ setea iscă conflicte concentrice în lacrima dorei/ la deseşti paşii lui nichita sunt un festival/

Vasile Morar Cartea dragostei 180(Vasile Morar – „Cartea dragostei”, Ed. Eurotip, 2018)

             De oriunde ar fi din timp şi din lume, femeia iubită trebuie luată, nu mai trebuie lăsată să aştepte sau să umble brambura, după care nu mai trebuie să-i fie dat drumul. Acesta este rostul până şi destinul femeii iubite, de a fi luată şi ţinută fierbinte. Doar lui Dumnezeu I s-au mai adus atâtea elogii câte femeii iubite, e de altfel de înţeles pentru că fiecare bărbat îşi caută, îşi doreşte coasta smulsă de Dumnezeu ca pe o recuperare a întregului facerii sale dumnezeieşti.
             Vasile Morar este îndrăgostitul de serviciu, incorigibil şi incalculabil, el scrie „Cartea dragostei” precum o carte a creaţiei, îşi caută împlinirea tocmai pornind de la faptul biblic: „Coastele îmi stau de veghe iar/ fără de teamă/ fără de ruşine/ din una să se smulgă iar şi iar/ femeia/ şi să vină către mine// Şi nici nu ştiu ce-o să-mi fie ea/ şi mă întreb mereu de-o veşnicie/ soră sau fiică/ o străină poate// Nu aş putea pe ea s-o am soţie?// Alte-ntrebări/ eu/ Doamne/ nu mai am// Coasta-i aici mai albă ca de var// Femeia va sosi în zori de zi/ din coasta mea ca să se smulgă iar”” (Întrebare).

Mariana Cornea neomenesc de alb           Poeţilor nu le vine niciodată mintea la cap, ei sunt încercănaţi de iluzii şi de şoapte, şi nici măcar nu se ştie despre ei dacă sunt vii sau doar bântuie pe aici ca să încurce lumea şi mai rău decât este tot mai palidă şi vai de capul ei. Poeţii sunt poeţi pentru că nu li s-a găsit alt loc în univers, decât într-o clopotniţă unde să clopoţească, într-un moţ în care să moţească ş.a.m.d. Peste tot pe unde au umblat poeţii, s-a produs cel puţin o calamitate, unii spun că şi încurcarea anotimpurilor ar fi tot din pricină de poeţi. Poeţii ar trebui interzişi pentru o bună bucată de vreme, cu toate că atunci am dormi mai mult şi am visa mai puţin.
            „neomenesc de alb” este ceasul târziu în care poeţiii se poezesc. Într-atât de înverşunaţi încât dărâmă firescul, după ce se împiedică de el orbecăiţi, ce-aveţi măi cu el şi cu celelalte broboade ale realului? ia cuşti! vezi să nu... Mariana Cornea se destăinuie: „mai bine ţi-ai trăi poemul/ du-te desenează/ tencuieşte, vopseşte/ fă-ţi pieptul ceas, opreşte-te în aer/ sparge pungi cu apă/ revarsă-te ploaie, muşcă-ţi mâna dreaptă/ stânga sprijin-o pe pământ/ strânge-ţi mizeria, cerşeşte vămilor/ cel puţin cu o moarte/ priveşte-ţi copacul!// ţi se vor întoarce ochii pe dos/ ca într-un orgasm al pereţilor/ fără geamuri şi vizitatori/ fumează-ţi ţărâna până la degete/ pe dinăuntru şi pe dinafară/ still witing” (mai lasă naibii registrul ăla). Da, fă orice dar orice, în loc să-l scrii pe el poemul acela nebun care ţi-a luat minţile, şi nu numai ţie; trăieşte-ţi-l, măcar să-nnebuneşti doar tu. Un duh interior zice-se c-ar fi rostit acestea, hmmm...