barocul sau descoperirea dramei 7673Alexandru Ciorănescu, Barocul sau descoperirea dramei, Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

Cu puţini ani mai tânăr decât „haretiştii” Eliade şi Noica, împărţind exilul spaniol cu scriitorii Vintilă Horia şi Alexandru Busuioceanu, a profesat mulţi ani la Universitatea „La Laguna” din Santa Cruz de Tenerife (I-le Canare), unde s-a făcut cunoscut ca un comparatist de excepţie în domeniul literaturii romanice. Pentru enciclopedismul şi apetitul insaţiabil pentru toate domeniile culturii umaniste stau mărturie sutele de titluri publicate, de o extremă erudiţie şi acribie, multe din ele bucurându-se de o înaltă apreciere. A elaborat, între alte lucrări, singurul dicţionar etimologic complet al limbii române, tradus în româneşte abia în anii ’90.
Lucrarea despre baroc reprezintă rodul unei viziuni („m-am trezit într-o dimineaţă că ştiu ce este barocul”, avea să relateze într-un interviu televizat în anii ’90) având ca punct de plecare descoperirea conflictului interior şi a dramei, paradigmă analizată în primul rând din perspectivă literară. Din punct de vedere temporal, barocul ar reprezenta un curent literar şi artistic încrustat în plină modernitate, produsele lui cele mai tipice acoperind durata unui secol, între 1580-1680. La limita de jos a intervalului, curentul, nu de tot desprins de Renaștere, poartă încă pecetea problemelor ei, în timp ce, înspre final, se descompune în manierism, neoclasicism și rococo.

Sarpele rosu Coperta(Violeta Pintea – „Şarpele roşu”, Ed. Eurostampa, 2019)

             Cu cât sunt fricile mai înalte, cu atât devine materialul mai asurzitor la pătrunderea în spaţiul sonic al gândului, pe traiectoria sa către imaterial. Percepţia fricilor se face printr-o disoluţie a celorlalte senzaţii devenite neinteresante pentru minte şi suflet. Imperiului fricilor nu i se poate opune nicio altă forţă lumească, nelumească. Să vorbim despre frici ca despre culori otrăvite, supremaţia fiind dată prin totalizare teoretică, dar mai degrabă aş zice faptic prin corozivitate progresivă, până la definirea albului. Pentru că, ne atrage atenţia motto-ul: „...nimic nu este mai alb decât frica...”.
             Urmărind rostogolirea fricilor aşadar, în „Şarpele roşu” vivace şi răscolitor cu care Violeta Pintea ne pândeşte dârză de nu mai avem ce căuta scăpare. Mă gândesc de ce o fi şarpele Violetei tocmai roşu, pentru suflul exploziv provocat privirii, sau pentru cel mai tare vevin... Oricum, explozivă este poezia cu atribuire directă, şi parcă puţin veninoasă între unele inele... „doarme şarpele roşu peste/ ouăle lui de mătase din/ adâncul pământului, doarme şarpele roşu/ în cuibarul lui de pietre încinse în/ cuibul lui ca o lună murdară/ întoarsă pe dos./ urmele zilei de ieri cad asemenea/ unor unghii bolnave, molii triste nimerite/ în secunda fără aer a tăcerii şi/ iar încercăm vaga amintire că am fost/ mătase şi piatră şi până/ am învăţat să vorbim ne-am sfărâmat/ între dinţii de lapte toate/ rubinele şi-a mai rămas doar o urmă/ de roşu ca o fărădelege/ a gândului./ şi nici nu ştiam că în somnul lui/ şarpele roşu/ se hrăneşte – duhnind a păcat/ cu lapte nefiert/ de femeie...”

simeanu 180  Salvo Montalbano, ”pirsonalmente-n pirsoană”. Sicilian get-beget. Bărbat bine și deștept. Curojos și înțelept. Cărți alese răsfoind, cu iuțeală chibzuind. Multe chestii intuind, pân` la urmă izbutind. În anchete fel de fel, mânat de un singur țel. Adevăru-adevărat. Pentru asta respectat și, după caz, ajutat chiar de unii mafioți...
  E un polițist de soi pe care-l puse în foi Andrea Calogero Camilleri. Literat ultraversat, în iulie răposat. Condei afirmat de niște decenii pe la cei din Cizmă. Salvo, personaj de toată isprava. Și erou de film cu succes imens. Având, meritat, un loc adecvat între detectivii renumiți, prin tomuri găsiți. Andrea l-a creat și l-a implicat în cauze varii. Pline de culoare și atrăgătoare. Răpiri, urmăriri, fraude, omoruri și descoperiri. Întâmplări ingenioase, replici bogat savuroase. Femei d-ăle mai sexoase, mâncăruri tare gustoase. Reședințe somptuoase și case sărăcăcioase. Aventură și umor într-un specific decor. Acea Sicilie ”făcută din pământ zgârcit cu verdeața și din oameni zgârciți la vorbă”. Ce dispare, însă, inevitabil, în pas cu vremea necruțătoare, aducătoare, fără istov, de schimbare...
  Este-o lume fascinantă, la cetit apetisantă. Penelul, clar, nimerit, iscusit la zugrăvit. Peisajele mustesc, portretele nu lipsesc. Personaje pitorești (două purtând nume ca la București).

Daniel Marian Primejdiile Coperta def Pe albastru 1De regulă întâlnim în poeme un zburător, însă la Daniel Marian (primejdiile de la iubirile-ncoace, 2019) aflăm un zburător și... o zburătoare.
    Doi iubiți dotați cu aripi și deplina abilitate de a zbura („rugămintea oricui zboară / e să aibă aripi uscate / aripi moi și întinse precum cerul”), și de a descoperi libertatea zborului, care, însă, trebuie înțeleasă la justa sa valoare („dintr-o parte-ntr-alta a zborului  e aer / e libertate, mă, e cumplită mama ei de libertate”).
    Dacă încă nu există un răspuns acceptat la întrebarea cine a fost mai întâi, oul sau găina?, nu același lucru se întâmplă în cazul relației dintre pasăre și zbor: „pasărea nu s-a născut în zbor / ci zborul s-a născut în pasăre”.
    Pe de altă parte, zborul e și un semn de viață, de existență („zborul e singurul adevărat / indiciu despre faptul că exiști”).
    Doar că Ea e venită din cer și nu de pe pământ („cerul nu stă pe loc / cerul se mișcă de-aia / i se mai spune și cer // de acolo vii tu / înspre acolo te-ndrepți / încântătoare făptură / din miriști de gânduri / ești cea mai faină / întâmplare din doi în doi” - amplitudine), de unde și lumina care o înconjoară și pe care o împrăștie cu seninătate în juru-i („și dacă te-ai ascunde după nori / ai lumina la fel de tandru / și dacă e să fie noapte cu tine / nu poate fi decât sublimă strălucire”).

Daniela Guzu Oalta duminica Coperta(Daniela Guzu – „O altă duminică”, Ed. eCreator, 2018)

             Cândva am fi fost de părere că trebuie făcută ordine din perpectiva undei şi a corpusculului. Vedeţi voi, de regulă reflexia ar fi multiplicativă iar refracţia, fragmentară. Dar nu întotdeauna iese ca la carte. Fiecare reflexie are de fapt propriile curbe de distorsiune iar pixelarea preferenţială poate conduce la alienare, fără o reproducere coerentă, ca şi cum  ar fi un paravan de spital ori o cortină ceva mai difuză, căzută prea devreme şi de multe ori chiar în timpul actului principal. Cât priveşte refracţia, ne afăm pe teritorii imaginative unde orice compromis este permis chiar şi la scara mai mult decât întregului. Are loc astfel o reconsiderare a lumescului sătul de el însuşi, undeva prin vecini într-o idee de lumesc încă nelumit ci provizoriu pus în ghilimele.
              Rolul poeziei se prea poate să fie tocmai acela de a oferi o şansă imaterialului ca şi alter ego pentru materialul strict limitativ la forme şi contururi strâmte şi strâmbe. Perfecţiunea se poate căuta categoric numai în imaterial, în rest sunt doar iluzii optice binefăcătoare pentru speranţă prin prisma înfometării continue a minţii şi sufletului neajunse încă într-o deplinătate de necesar darmite de suficienţă.