Marin Preda Repere„Nu ideile în sine sunt interesante, ci oamenii care le poartă și le trăiesc.”, afirma teleormăneanul Marin Preda, unul dintre marii scriitori români postbelici, posesor al unei înalte conștiințe estetice și morale. Deopotrivă un artizan al limbii și un promotor al culturii românești autentice. În vol. al II-lea al cărții Scriitori români de azi, de pildă, criticul Eugen Simion îl încadrează pe Marin Preda în paradigma realismului psihologic. Receptarea critică a operei autorului originar din Siliștea-Gumești este, fără îndoială, vastă, suscitând interes inclusiv la el acasă, în județul Teleorman.
Astfel, unul dintre admiratorii operei prediste este roșioreanul Stan V. Cristea, care i-a consacrat autorului genial al Moromeților nu mai puțin de trei cărți, publicate de-a lungul unui deceniu chiar în ediții revăzute și adăugite. Acestea sunt: Marin Preda. Repere biobibliografice (Bucureşti, Ed. RCR Editorial, 2012, 612 p.; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Craiova, Ed. Aius, 2017, 792 p.); Marin Preda. Portret între oglinzi (Craiova,     Ed. Aius, 2015, 280 p. + CXVI pl. cu ilustr.); Marin Preda. Anii formării intelectuale.    1929-1948 (Craiova, Ed. Aius, 2016, 352 p. + CXX pl. cu ilustr.; ediția a doua, revăzută și adăugită, Craiova, Ed. Aius, 2016, 485 p. + CLXXII pl. cu ilustr.).
De asemenea, nu trebuie uitat că în câmpul preocupărilor culturale ale infatigabilului istoric literar Stan V. Cristea s-a situat dintotdeauna și strădania pentru organizarea în condiții strălucite ale Festivalului Național de Literatură „Marin Preda”, ajuns, iată, în 2018, la cea de-a XVI-a ediție. Festivalul este dublat și de un concurs de proză scurtă, premiind și promovând prozatorii de talent nedebutați încă în volum.

IH(Ioan Hada – „Cartea cărţilor mele”, Ed. Eurotip, 2019)

            Multă vreme n-aveai voie să crezi, nici măcar să spui, că soldatul ar putea avea inimă. Şi încă o inimă care să bată, şi încă fosforescent, încât lumina care se vede să fie tocmai din tâmplele lui de soldat. Chiar şi a avea soldatul tâmple, era o chestiune discutabilă: tâmple doar pentru tranşee şi pentru patul armei, cu gânditul şi cu zbaterea în afara regulamentului oţelit rămânea de cercetat pe alte dăţi.
             Ioan Hada iese din formaţie fără să ceară voie, pentru că nu e vorba de executarea unor necesităţi ci tocmai de respectarea codului genetic personal. Fără permisie, fără învoire, soldatul are suflet de cer şi suflet de iarbă peste care suflet de iubire este mai presus de oricare regulament.
             Înţeleg că se află o întreagă trăire continuă şi bogată în „Cartea cărţilor mele”, altfel s-ar fi numit altfel. Mie mi-a ajuns pe căile felicitărilor şi darurilor de Crăciun de la ‚Moş Hada’ şi am ţinut-o până acum în brad, până când a venit vremea s-o desfac. Iar ceea ce descopăr acum este funcţional, are aromă, are suflu, are sclipici.
             Soldatul este atât de liber încât, ca unul care a făcut armata cenuşie de pe vremuri, stau şi mă minunez ce armată poate fi aceasta.

voiculescuDaniela Voiculescu trăiește între dimensiuni. Se poate spune că o parte din cerul ei ne va fi mereu inaccesibilă, așa cum poezia care-i țâșnește din vârful degetelor poate lega unul de altul doar sufletele care au făcut, în sfârșit, pace cu ele însele. Sufletele în pliurile cărora zbaterile sunt de mult văzduh înalt și primitor.
    Iată esența cărții pe care Daniela ne-a dăruit-o la jumătatea acestui an. ARȘIȚA IUBIRII, publicată la Editura Antim Ivireanul din Râmnicu Vâlcea, este – de la un capăt la altul – o profeție. Sigur – vor obiecta, probabil, cei care au citit-o – ce adevăruri mari ne vestește, pentru că fondul ei este profund personal și concluzia întoarsă cu fața spre trecut, cum se întâmplă când le aduni pe toate, le interpretezi după regula de-acum a sufletului tău, tragi linie și oftezi. ARȘIȚA IUBIRII este, fără îndoială, o cuprindere în pagină a poveștii personale, un bilanț liric al călătoriei de până astăzi. Dar timpul poetei noastre nu-i liniar. Trecutul se ridică din viitor, iar viitorul, intrând ca duhurile în oglinda clipei prezente, se poate întoarce. Ce va fi este deja în poezia Danielei Voiculescu. Ce a fost va renaște la momentul potrivit, totul e să fii atent la SEMNE.

cozia cropApărută anul trecut la editura Humanitas, Vin Rușii! 5 perspective ale unei vecinătăți primejdioase, este o carte-avertisment, scrisă la zece mâini, care încearcă, fără patimă, să creioneze în linii esențiale tabloul raporturilor României și românilor cu Rusia, a cărei profil amenințător se înalță, recurent, la orizont, măcar o dată cu fiecare generație. Sunt, prin urmare, cinci eseuri, câte unul pentru fiecare colț al „farului călăuzitor al popoarelor”, cinci pericole, cinci căi de influențare a politicii României de azi, prin agenții de influență ai Kremlinului.

Ioan Stanomir reface pe scurt, în 25 de pagini, istoria de 200 de ani a raporturilor Țărilor Române cu puternicul vecin de la Nord și Răsărit, aflat când în ipostază civilizatoare, când de brigand aculturalizator și spoliator. Din sprijinitor al dobândirii independenței (1877), aliat în 1916-1917 și în operațiunea (de loc dezinteresată) de recuperare a Transilvaniei (1947) - la statutul de putere protectoare, acordând o suveranitate limitată protectoratului moldavo-valah (1829-1853), de lichidator al revoluției pașoptiste (1849), de stat revizionist teritorial și ideologic, (1878, 1940, 1947, 2014), Rusia țaristă, sovietică sau post-sovietică nu a încetat să aibă un cuvânt greu de spus în afacerile României.

gabriel dinuVolumul de debut Câinele cu ochii albaștri, semnat Gabriel Dinu (Editura Ecreator, Baia Mare, 2019), ascunde în versuri lacrimi de poet.
    Poezia în sine este o lacrimă, poetul fiind cel care adună  în ea toată suferința proprie, dar și a semenilor, spre a o transforma în mesaj, unul de revoltă.
    Lacrima nu e doar suferință, ci și implicare peste măsură, cu strângere din dinți, poetul trece de la stadiul de trăire individuală la cel de trăire colectivă, e un creuzet unde se topesc frustrările, nemulțumirile și dorințele de mai bine, de adevăr („Poezia dacă o scrii te transformi în lacrimi scrise. / Dar dacă încetezi s-o mai scrii / devii lacrimi nerostite, multe lacrimi” – Poezia).
    Lumea este falsă, se ascunde după ochelari și măști, doar ochii albaștri și senini ai câinelui mai păstrează inocența („Nu mai văzuseși asemenea ochi / la niciun om. / Nici n-aveai cum, / de-atâția ochelari, de-atâtea batiste” – Câinele cu ochii albaștri), un câine de pază al poetului, care simte și nu tace în fața nedreptăților, conștient fiind că libertatea nu e decât un cimtir („Trăim în cimitirul numit libertate” – Aici, acolo, un poem a cărui continuare devine superfluă, căzând spre poantă).