Am avut memorabila şansă de a-l întâlni pe Hagi Tudose, aşa cum l-a dorit Delavrancea să fie. Se întâmpla acest lucru în anul 1980, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Constantin Rauţchi a fost atunci Hagi Tudose, ȋn mod cert ceva mai mult decȃt un actor care interpretează un rol într-o piesă de teatru. Cine a văzut spectacolul, ştie ce spun. Au fost momente când eram convins că oricând actorul Constantin Rauţchi ar fi putut muri pe scenă, fiind hagiul Tudose. De fapt, acesta a fost ultimul mare rol al excepţionalului actor. Amintind de el, m-am gândit să readuc în prim plan figura zgârcitului român în viziunea lui Delavrancea.

Poate ar trebui să cugetăm mai mult la faptul că mulţi dintre marii noştri scriitori

Albert Camus a primit în 1957 Premiul Nobel pentru Literatură. În motivaţia juriului pentru acordarea distincţiei, se spune:

„...pentru importanta lui creaţie literară care, cu o lucidă stăruinţă, aruncă o lumină asupra problemelor conştiinţei umane din vremea noastră.”

Sunt cuvinte care pot sintetiza cât se poate de exact romanul pe care vi-l prezint astăzi, apărut în anul 1956. Scris sub forma unui monolog, „Căderea” se „pliază” perfect pe structura spirituală a oricărui bărbat care-şi pune întrebări despre el şi lumea în care trăieşte. Cel care caută posibili doritori de a-i asculta confesiunile, este Jean-Baptiste Clemence, care spunea oricui ar fi fost dispus să-l asculte:

Prozatorul Victor Tecar este ilustrarea exemplului rar şi fericit al autorului care reuşeşte să-şi convingă, deopotrivă, cititorii, criticii şi editorii de valoarea creţiei sale şi, totodată, să guste din cupa succesului la o vârstă respectabilă, după un parcurs greoi şi anevoios, făcut cu opinteli dar hotărât să-şi spună şi să-şi ducă povestea până la capăt.

Romanele din trilogia "Lupii Chioarului" (Ed. Grinta, Cluj Napoca, 2015) apărute în timp, separat, respectiv "Visul ca pedeapsă", în 2003, "Visul ca iertare" în 2008 şi "Visul ca isită" în 2013 pot constitui oricând mostre de seriozitate , dârzenie, talent şi încredere în puterea cuvâtului, în misiunea umanitară a scriitorului, ceea ce astăzi pare cel puţin desuet.

Pe Lucian Dumbravă l-am descoperit pe youtube, când întâmpător m-am oprit la un video-clip. L-am ascultat fascinată recitand cu o voce frumoasă, plină, masculină și totuși melodioasă din lirica sa. De atunci am vizionat multe astfel de clipuri, cu poezii scrise de dânsul ori ale unor prieteni poeți. Oportunitățile oferite de canalul youtube și măiestria poetului fac din textul scris un moment artistic de valoare.
Cu ceva timp în urmă, Mihai Cătrună, pictor talentat, grafician de carte apreciat, mi-a dăruit o carte cu grafică ce-i poartă semnătura. Cartea se numește “Îngerul de piatră”=”Anjo de pedra”, Editura Armonii culturale- 2015, fiind tradusă și în limba portugheză de către Maria Rosa Grade Pontes das Dores Charneco și are autor pe Lucian Dumbravă.

După volumul *În ce mă priveşte…*(poeme foarte scurte)

“Poemul scurt şi fulgurant s-a creat între două cutremure”  a spus Marin Slujeru,poetul care scrie haiku la Sighet.. Atunci spiritul uman scoate la iveală pregnanţa strălucirii din el şi din jur cu mare acuitate. La noi poezia scurtă pare scrisă pe spaţiul vulcanic dintre minte şi inimă,într-o căruţă plină cu otavă ce se cutremură printre pietrele drumului .
Ea vorbeşte despre împletirea fulgerătoare a ideii cu imaginile acestei planete,cu respiraţia,cu bătăile inimii, cu scopul de a se imortaliza  frumuseţea clipei.
Să o prelungeşti savurând-o emoţional şi mintal, poate fi un har.