Mariana Cornea 3 1(Mariana Cornea – „barul din colţul lumii”, Ed. Rafet, 2018)

            Adevărata femeie nu doar că se dezbracă dar şi se aprinde, e combustibilă, ia foc în văzul lumii de la soarele inimii amintindu-şi că e făcută din carne şi are pe deasupra puf şi pene de suflet. Adevărata femeie e goală ca memoria deplinătăţii universului într-o carte de bucate din care să te tot înfrupţi. Adevărata femeie nu e numai femeie, e şi paşterea ideii de femeie în timp ce o săruţi şi o descânţi. Iat-o! – „limpede”!: „carnea-mi luase foc/ ca într-un vals al fulgilor/ alergam cu adevărat femeie/ pe lângă lacrimi/ ceasurile se înroşiseră/ puţin nebunesc/ în aer/ pe asfalturi/ pe urmele lor/ să fiu mai mică/ mai sigură/ deliram în palma lui/ ca o gripă/ ca o ploaie de vară/ mă subţiam teribil de singură// o piatră deschisese ochii să-şi amintească aici/ ce-i carne şi ce iluzie”.
            Ce fel de metamorfoză nu ar putea fi femeia! Femeia le poate pe toate – înţelesurile adăugate de la curbe până la zimţi, când e ea lumea se deschide prin ea ca dintr-o mănuşă un cântec... şi se poate face „lung şi greu”: „numai despre tine/ am strigat/ de mică te-am dorit/ între coapsele mele/ scriam scrisori să nu mă nasc/ nu scot o vorbă/ şi ramuri intrau în casă/ prin fereastră/ cumplite ninsori nebunii/ din altă femeie răcoreau îngerul/ peste inimi peste vârfuri degete/ tandre nefericiri/ indicau osul tâmplei/ să vină”.

mrt        După ce tipărește mai multe volume de poeme, un jurnal de călătorie în China și un roman, Lucian Vasiliu adună 14 proze scurte într-o carte al cărei inspirat și incitant titlu l-am împrumutat și noi pentru însemnarile de față.
Antiteza din acest titlu acoperă o arie semnatică destul de largă, din care am reținut o primă idee, anume aceea că ființele fragile, oneste și - din această pricină – puțin naive sunt pândite inevitabil la fiecare pas de numeroase primejdii. O altă interpretare ar fi aceea că binele și răul se află în proportii egale în fiecare om și în întreaga lume, totul depinzând de unghiul din care le privești.
După ce parcurgi cele 136 de pagini ale volumului, deduci lesne că Lucian Vasiliu este și un prozator talentat și scrie ca atare, textele sale fiind impregnate de mult lirism declarat sau subiacent. Inimoase, generoase și duioase sunt și personajele sale care se rețin după citirea cărții ca un parfum veritabil și persistent. Un locotenent, după ce-și "omoara" recruții cu comenzi militare ("salt înainte! salt înapoi! pe burtă!"), îi invită într-o pivniță, servindu-i cu un sfert de vin bun, "ca să rămânem prieteni". Un negustor, de dragul clienților, le vinde marfa la jumatate de preț. din același motiv, un editor îi tipărește cuiva o carte "la un preț extrem de redus" (observați cât de frumos se visează!). Un tipograf are o figură blajină de dascăl provincial, iar unui profesor universitar îi place sa facă surprize celor din jur, dăruindu-le timbre vechi, antichități și fotografii.

George Mihalcea Anatomia spaimei Coperta(George Mihalcea – “Anatomia spaimei”, Ed. Grinta, 2019)

            Nu, deci rămâne aşa cum stabilirăm ultima oară – nu există un necesar al cuvintelor, ele sunt sau nu sunt e tot una, se pot auzi clar şi fără a fi, se produc de la distanţe imposibil de calculat, te trezeşti cu ele ţâfnă drept în moalele capului. Şi până la urmă ce înseamnă cuvintele? Mai nimic, în afară să zicem de acela unul care ar putea însemna Dumnezeu. Dar Dumnezeu se tot ascunde în spatele fiecărui cuvânt ce devine imposibil de pronunţat pe el însuşi, doar eventual le pronunţă pe altele.
            Crearea unor situaţii limită care iau foc ca după o partidă de viaţă cu nenaşterea pentru a nu fi nimeni vinovat de ce urmează. Întăbularea neprevăzutului pe o muchie din afara locului şi timpului. George Mihalcea merge cu trenul altfel decât mergem noi covârşiţi de mergere şi de tren. Cu omul ăsta nu e de mers şi nu e de tren. Şefa călătoriei e una, şi aia spasmodică în toate direcţiile ducând trenul ca pe o săgeată sub formă de furculiţă care te va prinde o dată şi o dată şi te va mai şi mânca.

dinaDeși se afirmase ca poet încă din adolescență, IULIAN BITOLEANU va debuta editorial abia la începutul celui de-al treilea deceniu de viață cu volumul „Vama candorii”, apreciat de critici drept unul cuprinzând „o lirică intimistă, confesivă, obstinată între jocul reflecției și al reveriei de sine” (Ștefan Vida Marinescu), publicând un al doilea, „Lacrima nopții”, la mai bine de zece ani, cu poeme de factură neoromantică referitoare la viața cu tot ceea ce înseamnă ea, principala temă fiind dragostea, ambele caracterizându-se prin „dinamismul cu care se avântă pe toboganul atât de libertinului modernism, dizolvarea folclorului în livresc, autorul cultivând o lirică evident contrapusă rigorilor clasice” (Dumitru Vasile Delceanu).
    Cum era de așteptat, pasiunea pentru literatură îi va îndrepta destinul către o carieră didactică de specialitate, calitate care se află la originea imboldului de a scrie, înarmat cu tot ceea ce înseamnă critică și istorie literară, mijloace utilizate cu abilitate, mai întâi într-un volum necesar elevilor săi („Repere literare, stilistice și lingvistice”, 1999), exercițiu benefic abordării cronicii de întâmpinare, o critică a criticii, din moment ce volumul „Meridiane critice” (2014) cuprinde comentarii asupra lucrărilor teoretice ale unor universitari, români sau străini, privitoare la artă, comunicare, literatură sau semiostilistică.

PAN M. VIZIRESCU – “Prinos de lumină şi har”

Ed.AGORA- Iasi,1995

      Pan M. Vizirescu este, indiscutabil, un adevărat veteran al literaturii române. A debutat la varsta de 19 ani sub aripa lui Iorga, a colaborat, de-a lungul timpului, cu mai toate publicaţiile literare ale vremii, fiind, între altele, unul dintre colaboratorii prestigioasei reviste “Gândirea”, fapt care i-a şi atras o consacrare binemeritată. Drept “răsplată”, imediat după încheierea ostilităţilor din cel de-al doilea razboi mondial, comuniştii, printr-un “imparţial” tribunal al poporului, l-au condamnat la muncă silnică pe viaţă. Pentru întreaga lui activitate de scriitor şi ziarist. Pedeapsa n-a fost, însa, niciodată, dusă la îndeplinire. Dumnezeu şi-a ţinut mâna deasupra acestui prigonit, ajutându-l să nu fie de găsit timp de 23 de ani, ani petrecuţi prin diferite ascunzişuri, pe la rubedenii şi prieteni.

Lui, Creatotului nostru, într-o simbolică încercare de mulţumire pentru “scutul” protector cu care i-a fost salvată viaţa, i-a dedicat Pan M. Vizirescu volumul “Prinos de lumină şi har”, publicat in 1995 la editura ieşeană Agora. Este o carte în care poetul vorbeşte despre-o cu adevărat posibilă bună comunicare a Omului cu Divinitatea, şi despre faptul că Aceasta îi răsplateşte pe cei care-şi pun încrederea în Ea, făcându-le vieţuirea mai frumoasă. Sau, dacă n-o face imediat, cum vor mai toţi oamenii, o face mai tarziu, dar sigur. Ca să-i “încerce” pe cei care-şi dedică existenţa Ei.