tllAltoi din arborescența Milescu Spătaru – Dinicu Golescu, profesorul și literatul Constantin Voinescu îmbogățește literatura de călătorie a secolului XXI cu savuroasele pagini ale volumașului TELELEU PRIN EUROPA, un ”fals jurnal de călătorie” pe continentul cu cele mai agitate civilizații și epoci, publicat de Editura Hoffman în anul 2012 și dedicat – dar al spiritualului pelerin prin lume – nepoatelor domniei sale, quadratura  zeiască  Ioana – Catinca – Chira – Iana,   încoronare a efigiei distinsului autor-bunic.
    Tonalitățile – cu resorturi sonore din Gershwin – „Simfonia albastră” și genericul „Tele-Enciclopediei” lui Chirculescu, cu ecouri din „Păstrăvul” lui Schubert – gravează în marmura anotimpurilor, miraculoase avanposturi ale existenței turistice sub semnul inexorabilei „Panta rhei” – „Totul curge”. În major și / sau în minor, tonurile – intensități de-o clipă,  iremediabil fugare – nu se lasă șterse oricum, mâna – puntea între imaginație și hârtie. „dansează” menuetul transcrierii. Transcriere sub dicteul „filmului” imprimat ad-hoc / ad literram, care personalizează, evocă, adună repere din geografia drumeției : „Pornim spre Zagreb. Eu, Alexandru, bucureșteanul, cei doi studenți îndrăgostiți – ea nu mănâncă nimic, el aproape nimic (criza lui Eros – n. m.) – vâlceanul și numeroasa familie a brașoveanului, depănând, ca în „O mie și una de nopți”, fără contenire, de la ieșirea din Militari (cartierul bucureștean - n.m.) întâmplările excursiei lor din Brazilia (oho!, peste Ocean, deci alt continent atins cu ființa – n. m.) de acum doi ani și ceva, n-am reușit să schimbăm euro în kuna.

Raluca Faraon Sa locuiesti(Raluca Faraon – „să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul”, Ed. Junimea, 2019) 
  
             Este simplu observabil cum lumea se află într-un proces deliberat de dinamitare dinăuntrul ei, pajiştile gândirii sunt de marţipan tehnologic şi înalturile luminate sunt grinzi geluite spânzurând ilustre spoturi. Foarte frumos acest nou ambalaj al lumii, dacă nu ar fi un surogat exemplar de trist. Permanentul du-te-vino dintre zero şi unu a confiscat acea parte a creierului care face deosebirea de primate. Şi atunci e minunat sau oribil cât de frumos miros toate florile pe facebook... Dar bag de seamă, cu această nouă realitate nu ţine la oricine...      
             Desigur, se poate vorbi şi de o contrapartidă la degringolada a minţii, deoarece în astfel de conjuncturi extreme pot apărea şi rezultatele artistic notabile ale expresiei, în speţă ale scrierii. Volumul de debut „să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul”, al poetei Raluca Faraon, are şansa de a fi adnotat de către reputatul critic şi teoretician literar, Mircea Martin, care remarcă foarte bine nuanţele lirice de inevitabilă nelinişte într-o justificată legătură cu teza de doctorat a autoarei, „Neliniştea în literatura modernă”. De aici şi abordarea mea de acum, la o poezie care poate fi abordată din multiple unghiuri.

Daniel Marian Primejdiile Coperta def Pe albastru 1Daniel Marian (n. 1969) nu mai are nevoie, practic, de nicio prezentare. Prezenţa sa permanentă, cu poezie sau cronică literară, în numeroase publicaţii apreciate ale momentului (Boema, Banchetul, Ardealul literar, Steaua, Orizont, ProSaeculum, Ramuri, Vatra, Constelaţii Diamantine etc.), este binecunoscută, acest fapt demonstrând forţa sa creatoare şi încrâncenarea cu care el îşi continuă lupta în tranşeele scrisului, chiar şi atunci când ai crede că este aproape să depună armele.
Cu o sumedenie de cărţi publicate din domeniile mai sus amintite (peste 65), el găseşte încă energie să lanseze cinci volume de poezie deodată, care sunt, în acelaşi timp, şi antologii de autor. Unul dintre ele, asupra căruia mi-am îndreptat iniţial atenţia, Primejdiile de la iubirile-ncoace (Kaitangata, New Zealand, 2019), realizat în aceeaşi manieră nonconformistă ca şi cele anterioare, reuneşte peste 90 de poezii în vers liber cu nuanţe postmoderniste, ce dezvăluie o faţetă arhicunoscută a lui Daniel, aceea de rebel, dar nu fără cauză, ca în filmul cu acelaşi nume, avându-l drept protagonist pe marele actor James Dean, ci „deţinând” o cauză pentru care să lupte, şi încă una nobilă, aceasta fiind poezia şi, de ce nu, dragostea.
Dintre file aflăm cum „viaţa se pune pe roţi” şi “simpla întâmplare/ curentează tâmplele în sensul unic visurilor trezite” (taina văzduhului fără înaripare), cum „o altă faţă a umbrei/ se rupe dinspre răsărit” şi „ne potcovim astfel mersul/ încât să încapă uşor/ în conturul zvârcolit chinuit” (pe când o punem de-o axiomă a nefăcutului), dar şi că „rugămintea oricui zboară/ e să aibă aripi uscate/ aripi moi şi întinse precum cerul/ ne-nvălmăşit de furtuni” (asta fiind poate splendoarea minţii).

Daniel Marian RRR2 Coperta def           Pornind de la titlul acestui volum de poezie „recunoașteri reflexe realtminteri” Daniel Marian ne propune câteva poeme recuperate, am putea spune regăsite, unele dintre ele publicate în volume anterioare sau disparat prin reviste literare.
           Acest volum apare în contextul în care autorul s-a transformat dintr-un jurnalist de investigație, cu simțul dreptății, într-un scriitor complex: poet, critic și prozator. Când afirm aceasta, mă refer la faptul că unele poeme mai vechi au fost trecute prin prisma poetului și criticului de acum, practic au fost revăzute și rescrise, dar toate transmit ideea că Daniel Marian nu a părăsit niciodată poezia și că incursiunile jurnalistice nu l-au ținut departe de muza poeziei care i-a cucerit inima pe vecie.
           Poemele din carte nu au o tematică anume și parcă au fost scrise, aruncate prin cameră și adunate la întâmplare, însă toate ascund un mesaj profund ce reiese din jocul cu cuvintele, cu sensurile vieții și cu haosul din comportamentul unui boem veritabil.
           Daniel Marian caută și nu caută iubirea, el pe bună dreptate o asemuie cu un „arc electric” care fizic se menține atâta timp cât există energie și se miră el însuși „eu curentat de iubire / aproape inexplicabil” transmițând mesaje contradictorii care reprezintă în realitate o mereu nesupunere în fața sorții. Transpare o dorință aprigă de a face orice numai să nu fie prizonierul unui sentiment  care să-i îngrădească libertatea - ceea ce include trăirea, iubirea și neiubirea.

Sarpele rosu Coperta(Violeta Pintea – „Şarpele roşu”, Ed. Eurostampa, 2019)

            Odată desluşite tainele ascunse ale fiinţei care tânjeşte după o motivaţie a trăirii mai mult decât după trăirea însăşi, înţelesurile se petrec ca şi cum ar fi dintotdeauna stăpâne pe mintea ta şi pe trupul tău. Recurgerea la o spirală înlocuitoare de alte geometrii, care să minimalizeze verticalităţi dimpreună cu orizonturi; atunci când limitativul pare mai desuet ca niciodată, însuşi infinitul începe a prinde singurul sens valabil, covârşitor prin potrivirea lui cu locul din gândire păstrat liber pentru a da într-un sens extrafizic deci cât se poate de liber cota satisfăcătoare de stabilitate. Totul se petrece între lumi, într-o cinetică subtilă căreia nu i s-a găsit formulă nici măcar iluzorie, şi unde simpla pomenire a noţiunii de repaus ar constitui o impietate. Caracteristicile sunt cu totul aparte, ele ţin de destin şi nu neapărat de dorinţă, împlinire şi alte considerente de prim ajutor pentru o interpretare coerentă a emoţiilor. 
             E şarpe pentru că e şarpe. Şi e roşu pentru că e roşu. E „Şarpele roşu”, nici şopârlă, nici dragon, nici altceva. Violeta Pintea este femeia şarpelui şi este femeia roşului. Înainte de a intra în carte, de unde nu se ştie sigur dacă voi mai şi ieşi, constat din mediul electronic mărturisirea autoarei din urmă cu 13 ore, 13 număr de şarpe şi 13 număr de roşu: „cândva am iubit un șarpe./ el își schimba în fiecare zi culoarea/ eu îmi schimbam în fiecare zi gustul./ o zi mă târam eu/ o zi mă mușca el./ descopeream împreună eleganța/ trădării și viciul/ de-a năpârli/ când piele de om/ când suflet de șarpe./ cândva am iubit un om/ ca efect secundar al unei vindecări/ parțial duse până la capăt./ apoi liniștea s-a făcut zgomot într-un/ șuierat cu plăsele de fier...// violeta pintea - iulie 23 - din Bordel”.