emilia stroeAnul 2019 a fost unul fast pentru EMILIA STROE însemnând revenirea sa pe terenul fertil al literelor, punându-și mintea, inima și întreaga sa existență în slujba cuvântului ca poetă, prin volumul de sonete „Destin românesc” (publicat la Editura „eCreator” și reeditat la Editura „Armonii culturale), ca prozatoare, prin finalizarea trilogiei „Trecători prin lumină”, odată cu volumul al treilea, „Tămâie și trandafiri”, apărut la Editura „Armonii culturale”, dar, mai ales, prin debutul editorial, în calitate de eseist, cu volumul „SUFLETUL DE CUVÂNT”, acesta însemnând și debutul unei noi edituri în județul nostru, „LIANE BOOKS”, inedită prin faptul că funcționează în mediul rural, în comuna Nenciulești, fiind administrată de poeta Lia Nenciu, adică editorul Marcela Daniela Popescu, cartea cuprinzând șapte eseuri critice despre volumele unor poeți și prozatori dragi inimii sale.
    Editoarea și prefațatoarea volumului, Lia Nenciu, constată, încă de la început, că eseurile sunt rodul unei cititoare pasionate și, totodată, versate, „atentă la detaliu”, prin faptul că „redă pasaje semnificative din operele analizate, scoate la iveală trăirea interioară a autorului în momentul creației”, aspecte ce evidențiază consonanța gândurilor eseistei cu spiritul scriitorilor comentați și, în același timp, sensibilitatea cu care își acordează sufletul la simțămintele afective ale acestora.

Simona Trifu Pledoarie(Simona Trifu – „Pledoarie pentru copacul fără pădure”, 2019)

              Te transformi în şoaptă şi treci timpul sau te faci val sau dacă trebuie chiar şi trăsnet şi se trezeşte un timp pentru tine pe care să-l învieţuieşti ca pe un fluier în care dacă sufli, cântă. Totul e să ai timp, totuşi timp, prea devreme sau prea târziu, dar timp să fie, pe care să îl modelezi după exact respiraţia ta de dincolo de glasul aparenţelor. De foarte multe ori ne alegem timpul convenabil pentru a ne putea preface că trăim sau că murim, după cum bate vântul; alteori însă uităm de gustul raţiunii şi ne redimensionăm trecerile nu pe măsura ajungerii ci în prelungirea dorinţelor care se circumferează minunăţiei de a fi.
              Avem focul şi apa, acea apă fiind de foc, fără teama că ne-ar putea arde, o rezonanţă a necuprinsului trece prin simţurile noastre când ca o flacără de veghe, când ca jetul de sudură. Copaci-necopaci cum şi dacă am fi, alegem mireasma verdelui intens care să pătrundă simţurile până le fac una cu ideea de a simţi. Unde e pădurea? Aici a fost odată pădurea. Când a plecat? Dacă a plecat. Nu a plecat nicicând. Stări ritualice ale verdelui pur, luat la întrebări dinlăuntrul lui şi prea puţin interesându-l ce este pe afară, după ce contururile se vor fi smucit în aşa fel încât să pară geometrie.

sp„Nimic nu doare mai mult/ decât ruperea de noi înșine” ne mărturisește grav, aproape dramatic Daniela Mărginean în volumul „Setea din palme”, Editura Rafet, Buzău, 2018, volum distins cu Premiul „Octavian Moșescu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a XI-a, Râmnicu  Vâlcea, 2018.
    Înclin să cred că uneori nu ne simțim îndeajuns de conturați dacă nu dăm voie neliniștilor să ne definitiveze așteptările, nopții să ne limpezească chemarea dimineții, iar păsărilor să ne crucifice în libertatea aripilor, zborul.
    Câte neliniști, atâtea ape tulburi și tot atât de multe brațe pregătite să ia în stăpânire adevărul: dureros și devastator uneori, întreg și neutru alteori, arareori dulce. De fiecare dată (ar trebui să fie) eliberator.
    A-ți afla adevărul e, în esență, cea mai solicitantă luptă cu sinele, poziționată adeseori pe picioarele mai mult sau mai puțin fragile ale strigătului, fie că o faci pe frecvența culorilor care îți îmbracă anotimpul spinoaselor întrebări, fie pe frecvența tăcerii care sapă tranșee în departele nopților. Deopotrivă, însă, e încrâncenare întru victoria unui răspuns.
    În poezia Danielei Mărginean ne familiarizăm cu noaptea din perspectiva unei entități independente, „noaptea se ascunde în mine”(6); „... se conturează într-un surâs”(9); „noaptea e o fantomă/ ce trece prin ziduri/ și se scurge în trup”(34), fluidă „mă trezesc cu dimineața pe buze/ și noaptea închisă în vene”(21), atotstăpânitoare „și noaptea ne strânge în pumni”(22), capabilă să „ne respire” „nimic nu rămâne din noi/ poate doar noaptea care ne respiră”(12).

sasarmanAşa se numeşte cea mai recentă carte a scriitoarei şi profesoarei bihorene Carmen Ifrim-Săsărman „ La pas prin împărăţia îngerilor” şi într-adevăr citindu-i scurtele povestiri, ne dăm seama că titlul este cât se poate de reuşit.
În loc de prefaţă, autoarea ne surprinde cu o poezie numită „Preacuvântare”: „Am pus în această carte/Sufletu-mi ca să-ţi spun/Că citind mai mult, copile,/Vei fi înţelept şi bun.//Lângă mine-a stat o vreme/Curios un arhanghel,/I-a fost dragă cartea-aceasta/Şi-a luat-o-n cer, la el.//Însă cartea a prins aripi,/A venit-napoi în lume,/Căci, copile, doar cu tine/Cărţii mele îi e bine.//Şi-ngeraşul e acolo,/Printre foi, te urmăreşte/Şi-ţi şopteşte la ureche:/Dragul meu cel drag, citeşte!”.
Aşadar, cartea cuprinde un număr de 10 povestioare, una mai frumoasă decât alta, atât prin simplitatea mesajului şi sinceritatea scrisului, cât şi prin frumuseţea copilăriei, la fiecare dintre noi în parte.
Povestirea „Mama şi îngerul” este un adevărat poem în proză care proslăveşte mama! Citez: „Dintru început, Dumnezeu a creat MAMA şi i-a pus pe frunte cunună de gânduri, iar în inimă i-a aşezat floarea dragostei. Apoi, cu degete de lumină şi cu atingere de vânt cald, El i-a croşetat o pereche de aripi din cel mai fin văzduh. Asfel, în arşiţa verii, femeia să poată să-şi răcorească pruncul cu diafane fâlfâiri, iar în crivăţul iernii, să îl încălzească îmbrăţişându-l”.

Consemnari literareUn veteran al lecturii se dovedește a fi profesorul sătmărean Ioan Andreica în volumul Consemnări literare (Editura Ecreator, Baia Mare, 2019, colecția „Critica”, 143 p.), volum pentru care a primit premiul pentru critică literară la a V-a ediție a premiilor „Ecreator”.
    Lectura este, se pare, refugiul cel mai important pentru autor, după cum mărturisește în varii ocazii. Iată o astfel de mostră confesivă, dintr-o cronică la o carte semnată de dna Elvira Marcela Szigeti, autoare de literatură pentru copii: „Mărturisesc că la ceas tăcut din cumpăna nopții după un periplu prin cotloanele zilei, păstrez un obicei vechi de a lăsa totul deoparte și a mă apropia de rafturile bibliotecii personale căutând cele mai potrivite povești pentru o lectură liniștitoare și pentru a rămâne peste somn ancorat în tainele povestirii.” (p. 9).
Cartea Consemnări literare, semnată de Ioan Andreica, are o structură tripartită: 1. note de lectură despre cărțile unor scriitori contemporani; 2. referințe critice despre creația personală; 3. câteva duzini de însemnări personale, care, în opinia mea, nu prea își aveau locul într-o astfel de carte dac-ar fi voit ca aceasta să câștige în omogenitate.