sdi1. Poet, critic literar, excelent organizator al unor întâlniri ale scriitorilor (îndeosebi ale poeților) noștri, Ioan Romeo Roșiianu desfășoară de aproape o jumătate de veac o bogată activitate de valorizare a creației literare, prin care, cu un remarcabil simț al valorii și cu o reală capacitate creativă se înscrie el însuși în domeniul literaturii române.
    În acest sens și sunt de remarcat contribuțiile sale: în poezie (Unghi al durerii, 1994; Nașterea insomniei, 1996; Poetul ucis de cuvinte, 1999; În căutarea Îngerului pierdut, 2004; Înnomenirea cuvintelor, 2005; Arhitectura poemului, 2015; Scrisori de dragoste pierdută, 2018); în publicistică (KAKE poveste ratată); în critica literară (Pictorii cuvintelor, 2015; Punte peste vremuri, 2017); în prefețe, postfețe sau referințe critice (la aproape 400 de cărți).
    Reiese astfel o prodigioasă activitate în poezie, proză, eseu și critică literară, multe dintre contribuțiile sale fiind publicate și în străinătate.
    Este de reținut specificul (de fapt, stilul) abordărilor autorului, atât în creația proprie, cât și în valorizarea contribuțiilor altor participanți (din diferite zone ale țării) la afirmarea literaturii noastre noi: raportarea cu discernământ și nuanță la creațiile poetice noi, fără să uite de unitatea cu tradiția valorică a literaturii noastre; spiritul obiectiv al precedării în critica literară, bazat, desigur, pe o pregătire estetică și axiologică temeinică; deschiderea la noutate și la analogii cu alte spații culturale, ceea ce îi și asigură aproape constant ancorarea în contemporaneitate; îmbinarea întregii munci de creație poetică cu preocupările de valorizare critică a ceea ce consideră cu adevărat poezie în noua creație literară.

dinaDupă ce, în ultimii zece ani, s-a afirmat ca poet, critic și istoric literar, publicând volume bine primite de critica literară, în acest an (2019), CRISTIAN GABRIEL MORARU oferă cititorilor o  carte de versuri, „SCRISUL ESTE O RUGĂCIUNE – stanțe moderne” (Editura AIUS, Craiova), al cărei titlu anunță principala temă de reflecție, creația și creatorul, în speță, poezia și poetul, iar subtitlul ne trimite la dorința autorul de a cultiva stanța, nu sub forma ei consacrată de strofă cu opt versuri, ci una modernă, creată de el, despărțind versurile în două catrene, cu rimă diversă, de la cea împerecheată, la cea încrucișată sau îmbrățișată, măcar că unitatea ritmică nu apare în toate poemele.
    Chiar dacă prezența rimei (pe ici, pe colo, câte o asonanță), strofele cu număr egal de versuri și preferința pentru poezia cu formă fixă (prezentă și în volumele anterioare) ne-ar îndreptăți să afirmăm că poetul rămâne credincios prozodiei clasice, tematica, fondul ideatic și diversele procedee artistice, un grad mare de ambiguitate datorită folosirii cuvintelor cu sensul lor conotativ și, de aici, redescoperirea puterii metaforei ca principal instrument de configurare a viziunii subiective originale asupra trăirii interioare îl apropie pe Cristian Gabriel Moraru de modernismul arghezian și/sau blagian, dar, mult mai evident, prin cultivarea simbolului, a unor teme și motive, de simbolismul bacovian, influența tuturor acestora fiind evidentă în mai multe creații ale tânărului poet roșiorean.

sdiNeobositul slujitor al literelor contemporane (editor, conducător de revistă, un fel de Mecena chiar, pentru mulți care bat la porțile afirmării artistice sau chiar se află în acest areal de mai multă vreme, organizator de manifestări culturale, autor de comentarii critice, dar, în primul și în primul rând, poet), băimăreanul născut pe meleaguri teleormănene, Ioan Romeo Roșiianu, aduce în fața publicului cititor o nouă carte de versuri, creată, și aceasta, în stilul care l-a consacrat, epistolar, cu versuri libere, ample, de obicei, care-i permit, transpunerea în poezie a frământărilor ontologice, induse de o realitate pe care firea lui oximoronică (paradoxal, vulcanică și contemplativă, rezultat, de fapt, al unei irepresibile sensibilități) o receptează necontenit, îi adună mesajele, imaginile și le transpune în artă. 
Cartea cu „Scrisori de dragoste irosită” – Editura ECreator, Baia Mare, 2019 – traduce, de la început și pe tot parcursul ei, neliniștile, tristețile artistului, înzestrat cu puterea de a vedea și dincolo de suprafața lucrurilor și, în același timp, de a le împărtăși prodigios și altora imaginea lumii așa cum apare dinspre sine, animat de o dragoste neostoită de viață, ce alege să o mărturisească, de cele mai multe ori, iubitei pe care o invocă în incipitul poemelor, etalându-și față de ea tot lăuntrul sufletului.
Titlurile poeziilor sunt explicative, amintind, mutatis mutandis, de cele cronicărești, poate fiindcă, în fond, și I.R. Roșiianu alcătuiește în acest volum o cronică a unui traseu sufletesc, punctându-i înălțările, dar și (sau mai ales) sincopele care anticipează – aspect înțeles târziu, când iubirea s-a încheiat și din ea nu au mai rămas decât cicatricile amintirilor – finalul analizat acum.

cop talpalaruDespre volumul de versuri Ultimul eu – nescriitorul. Testament pentru Ana, MihăițăTalpalaru susține că va fi ultimul al său. Personal, îl contrazic, scrisul fiind un microb ce nu se lasă ușor eliminat din organism.
    Sunt cuprinse aici și două poeme semnate în colaborare cu Ana-Maria Brumă (Plinul dizolvat în timpul de o clipă pahar și Veniți din vremurile dinaintea lor să fie legământul unei iluzii), însă linia trasată de volumele precedente este continuată, temele principale rămânând iubirea, viața și moartea.
    De această dată miza stă pe poemele lungi, unele prozopoeme (apare uneori și diluarea, precum în al doilea poem amintit mai sus ori în cel care începe cu cuvintele „Stau în licoarea din pahar…”), însă densitatea ori inovația lingvistică („niciodată universul / nu devine o lume plină de omănoaie desperecheate fecioare”, „omănime” fiind o marcă proprie a lui Mihăiță Talpalaru) nu deranjează, ci, din contră, emană o intensă forță de atracție.

simeanu 180Nimeni altu` decât Andrea Bocelli, în speță. Care-și povestește viața blând într-o carte*. Cu sinceritate și seninătate. Și, de ce nu?, cu îndreptățire. Ca să nu mai vorbesc de succes. Căci întâmplările prin care trece un star întotdeauna atrag. Iar artistu` toscan, azi sexagenar, nu-i un fitecine. Ci, de niște ani, interpretu` cel mai iubit de pe mapamond. ”Unul dintre marile mituri pozitive” ale acestui mileniu, precum se susține în prezentare, probabil întemeiat...
 Neîndoielnic, vocea lui place intens și-l ascultăm cu drag orișicând. Iară talentu` vădit la condei ni-l apropie sporit. Familia, copilăria, ținutu` natal, năzbâtiile și năzuințele, oamenii apropiați, eșecurile și reușitele sunt relatate nepătimaș. Combinându-se inevitabil cu gânduri și constatări. Cu descrieri, portrete, reflecții. Ba chiar și c-un pic de poezie. Într-un amestec cumpănit de realism și lirism. Simplu, nepretențios, dar lucid și luminos. Armonia muzicii topindu-se parcă-n cea literară. Omu` Bocelli ieșind în prim-plan nici că se poate mai nimerit. Stilu`, cald, atrăgător, eroul, convingător. Eu unul îl cetii cu nesaț, pe nerăsuflate.