Alaa-al Aswani dă impresia a fi un scriitor egiptean rebel. Pare să nu ţină cu ai lui. Pare...

„Dacӑ n-aş fi fost egiptean, aş fi vrut să fiu egiptean“- a spus Mustafa Kamil. Alaa-al Aswani pleacă de citatul acesta şi se lansează într-o veritabilă diatribă împotriva poporului egiptean. De fapt, doar personajul scriitorului vede egipteanul de azi în culori atât de terne. Isam Abd al-Ati, povestitorul de care pomeneam, se întreabă  „Cum ar fi gândit domnul Mustafa Kamil, dacă ar fi fost chinez - să zicem - sau indian? Ar fi repetat aceeaşi expresie, mândrindu-se cu naţionalitatea lui chineză sau indiană?”

Isam Abd al-Ati, personajul principal al primei povestiri se întreabă ce motive a avut Mustafa Kamil pentru a se declara mândru că-i egiptean. Au ceva specific egiptenii, cum ar fi seriozitatea şi pasiunea pentru muncă a germanilor sau a japonezilor, le plac aventura sau schimbarea, ca americanilor? Răspunsul e dur: „Laşitatea şi ipocrizia, răutatea şi viclenia, lenea şi pizma. Astea sunt realităţile egiptenilor şi, cum ştim adevărul despre noi, ne străduim să le ascundem prin strigăte şi minciuni. Sloganuri sforăitoare şi goale, repetate zi şi noapte, despre „măreţul“ popor egiptean.”

(Valeriu Valegvi – Istorii înainte de marele clic / Histories Before the Big Click – Ed. Opera Magna, 2010)

              Ce s-ar putea întâmpla înainte de faptul întâmplării în sine... asta în cazul în care ar merita ceva întâmplat. Să redefinim deci întâmplarea ca pe o urmărire în trafic a ideilor spumoase. Cum ar fi ceea ce nu este altfel decât înainte de a fi. Şi de ce să nu scrii parabolic din moment ce geometria mai puţin convenţională permite aşa ceva.
              Unde suntem dacă chiar suntem? Aici am putea fi, în „Istorii înainte de marele clic / Histories before the Big Click”. Care fiind îndrăzneala lui Valeriu Valegvi de a trânti uşa cosmologiei gata parafate în moduri savante.
               Iar în afara dimensiunilor? Iar... „Pentru că nu te-ai obişnuit/ Cu marea agonizând la ţărm/ (de parcă flăcău fiind/ floarera soarelui nu-ţi mai ajungea/ nici până la glezne)/ un gând de vendetă/ insinuându-se din largul incert/ dai frâu liber micilor repausuri/ o micile repausuri fericind clipa/ precum vrăbiile iarna luminişurile rare)/ este vremea să-ţi aduni cuceririle/ cu acel zâmbet/ inspirat de apusurile impare” (Este vremea / Cu acel zâmbet – It’s time/ Whith That Time).
               Pentru cine nu este învăţat cu construcţiile hibride din lumi încâlcite de-a binelea, ar trebui scris mai întâi un manual de timp şi un altul de spaţiu. Nu zice nimeni să te arunci de pe planetă, dar pentru orice eventualitate ia-ţi costumul de cosmonaut că nu se ştie!

Oana Glasu Coperta(Liana Stamin – „Sub genunchii mei se pierde lumina”, Ed. Rafet, 2019)

            Ni se poate întâmpla să trăim în trecut de parcă am fi umblat la maşinăria timpului şi am fi rămas blocaţi acolo pe unde s-ar fi nimerit. Refuzăm viitorul iar prezentul îl detestăm de-a dreptul. Sunt lucruri trecătoare până la urmă dar nu le putem nega de-a dreptul. Poate fi o criză de vârstă dar oricum psihologii ne pot confirma că este ceva normal şi nu trebuie să ne speriem prea tare. Mai mult, trebuie să admitem că de multe ori ne inventăm amintiri, de dragul de a avea un trecut cât mai bogat, cu oarece teamă de ce ne-ar putea aştepta mai departe, şi până la urmă ajungem să le credem şi pe acestea adevărate. Aşa funcţionează mintea umană, până la urmă n-avem ce-i face.
            O oscilaţie prin zona aceasta de indecizie asupra priveliştii vieţii, ne oferă Liana Stamin, pseudonimul ales de către Oana Anca Mihaela Glasu, atunci când stabileşte cum „Sub genunchii mei se pierde lumina”, într-o carte care vine decisă în spaţiul poetic, şi unde îndoielilor inerente le iau locul certitudini din perspective reale sau nu. Până la urmă, pe cine interesează realitatea în poezie, când aceasta din urmă este un joc al minţii, vibrant şi sublimant...
            Ideatica şi imagistica se dovedesc a fi atent alese şi expuse, voi da aici unele exemple care ar trebui să convingă.

Maria Vaida YR Cantec(Yvonne Rossignon – „Cântec de lumină frânt”, Ed. Grinta, 2018)

           Doar în artă pot fi flori care nu ofilesc odată cu trecerea timpului, nici după aproape un secol, se poate numi acesta primul secol de veşnicie. Iar explicaţia veşniciei nu o mai căutăm de mult, ne-am obişnuit cu ea ca fiind confirmarea trecerii prin viaţă cu folos, pur şi simplu.
           Mi-a fost de curând dat să ascult citindu-se din opera fabuloasă a unei poete franceze de origine română, care a fascinat şi prin faptul că parcă a fost scrisă ieri, azi sau mâine, deşi se întâmpla de fapt în anii ’30  ai secolului trecut. Ca de obicei, din păcate, valorile autentice, cele  care au apucat dintre ele, au părăsit această ţară, refugiindu-se în altele care le-au respectat în loc să le ignore ori mai grav să le defăimeze sau uneori să le arunce în puşcării. Este vorba aici despre  Yvonne Rossignon, cu un destin dramatic şi cu o operă impresionantă. Am scultat aşadar poezie de Yvonne Rossignon pe pajiştea moale de la „Panorama” din Ghelari, la cariera de marmură de la Alun şi în biserică. Peste tot, mi s-a părut aceeaşi poezie sclipitoare, meditativă şi deseori gravă.
            Fără a emite argumente critice, pentru că va veni şi rândul criticii, nu-i aşa, voi reda din creaţia lui Yvonne Rossignon, limitându-mă la versul alb tocmai pentru că acesta era încă într-o corespondenţă timidă cu epoca scrierii sale.

Costel Stancu Hotul(Costel Stancu – „Hoţul de ferestre”, Ed. Mirador, 2019)

             Ajung să cred că totul se poate fura pe lumea asta, cu casele e ceva obişnuit dar măi şi ferestrele... Caii de la bicicletă şi piticii de sub pat sau leii care scot flăcări din pereţi sunt furate mai de mult. Ajungem chiar la o necesitate a furatului, din pricină că unele lucruri trebuie mutate dintr-un loc în altul din pricină că pur şi simplu nu trebuiau să fie acolo, nu se potriveau ca la carte.
            Cu ferestrele e şi a fost întotdeauna o problemă. Dacă e să ne gândim cum dacă sunt prea generoase se pot încurca cu uşile: Sau să ne amintim cum poetul Andrei Caucar şi-a desenat pe ziduri ferstrele pentru a le decupa mai târziu după ce îşi aranjează mobila. Mai sunt şi ferestrele minţii care chiar nu pot fi ţinute sub control, sunt făcute ca locuri de evadare şi decât să tot ieşi pe ele mai bine le iei la tine şi te faci una cu ele aşa simbiotic.
            În cazul lui Costel Stancu e ceva mai complicat, el haiduceşte peste tot pe unde sunt ferestre şi le ia să le împartă unora care niciodată nu au ferestre destule. Semantica lui Costel e bulversantă, ca să nu mai zicem de semiotica de-a dreptul periculoasă. Nu întâlneşti construcţii fragile care să dea bine, dar să fie inutile, şi toate au suficiente ferestre de privit, de aerisit, de furat. „Hoţul de ferestre” e o alergare continuă, în spaţii şi în timpuri unde în primul rând se aleargă după aceea se mai şi motivează alergările.