"Albul meu și albul tău
Ioan Romeo Roșiianu
Albul meu e alb cu voia mea
albul tău e alb că ninge iară
lângă mine n-ai să fii o stea
lângă mine ești o nouă fiară
albul meu lucește că-i frumos
albul tău miresme nu mai are
albul meu e înger maiestuos
albul tău doar aripi de ninsoare
- Detalii
- Scris de Lidia Popa
Citește mai departe: Dualitatea albului - Reflecție de Lidia Popa
Este neîndoielnic că apariția unui nou volum de versuri reprezintă o sărbătoare a spiritului pentru un cititor de poezie. Lectura unui asemenea volum devine o trăire afectivă unică, unicitatea ei manifestându-se și acum, ca dintotdeauna, fiindcă sentimentul, născut în mod firesc, unește bătăile a două inimi animate de fiorul estetic, autorul și lectorul realizând un tandem complementar, primul oferind, iar al doilea receptând intensitatea simțămintelor, profunzimea trăirilor sufletești, semnificația temelor și a fondului ideatic surprinse în fiecare poezie.
Am trăit toate aceste stări citind volumul „Cândva, în Arcadia”, publicat de DOMNIȚA NEAGA la Editura Neuma (2019), urmând altor patru volume originale și unei antologii de autor în perioada 2000-2017, iar, de curând, unei antologii cuprinzând creațiile a zece scriitori teleormăneni printre care se află și poeta roșioreancă. Nu uităm volumul de cronici de întâmpinare („Lecturi în lumină”) în care autoarea se dedică exercițiului critic, fără a-și aroga calitatea de critic literar, ci numai pe aceea de cititor avizat, ca profesor de limba și literatura română.
- Detalii
- Scris de Nicolae Dina
Dacă tristețea înseamnă să pictezi gri, să scrii simplu, să citești gândul, să vezi visul, să atingi lacrima, să închizi ochii și să devii vers, Nicolae Vălăreanu Sârbu este poetul iubirilor rătăcite-n trecut din care au rămas amintirile și cuvintele.
Întors în bucuria din care s-a născut, exilat într-o lume care vede, dar nu știe să privească, poetul – lacrima inimii ce nu știe vorbi -poartă în el, ca pe-o rugăciune,
eterna întrebare ”ce-ar fi fost dacă?”
”învăț cuvintele care capătă întrupare/lumina lor intră sub piele/carnea absoarbe durerile din lume/cu mâinile împreunate/aștept să pășesc peste pragurile înalte//tu să nu mă urmărești, ce spun/numai Dumnezeul meu știe/cum o să fiu în gândurile ce mă străbat/și mă recunoaște/după semnele și steaua pe care o port/dincolo de vorbele mamei/la porțile pământului” (cu mâinile împreunate)
- Detalii
- Scris de Magda Lungu
Citește mai departe: Nicolae Vălăreanu Sârbu – Femeia de ploaie
„Axiologii critice” este o carte a viziunilor profesorului Valentin Lupea asupra operelor literare aparținând unor reprezențanți ai literaturii actuale. În seducătoarele sale scrieri critice, Valentin Lupea nu judecă și nu procedează la o lectură intransigentă, dimpotrivă, modul în care interacționează cu operele recenzate este impregnat de o profesională luciditate dar și de o bine articulată îngăduință, ce îi permite să reflecteze asupra cărților cu înțelepciunea-i specifică identificând talentele literare autentice. În studiile de critică literară, profesorul Lupea formulează observații pertinente și clare. „Crezul său de critic” conceput ca un fel de „cuvânt înainte” al volumului, apărut în acest an la Editura eCreator din Baia Mare, pune în evidență personalitatea unui atent și responsabil analist literar. Valentin Lupea știe să asculte glasul cărților și este înzestrat cu o extraordinară capacitate de a surprinde esențialul.
„A fi critic literar înseamnă aplicarea acelui fond teoretic, fără precizări programatice, fără ambiționări sau divagaţii speculative, ci doar un excepțional cult pentru textul literar” –crede Valentin Lupea. Iar în prefața cărții, doamna Gabriela Dimitriu precizează : „Ce este de bun augur la Valentin Lupea este faptul că el se teleportează în pielea celui care scrie, reușind să-și metamorfozeze gândirea în așa fel încât să rezoneze cu poetul / scriitorul / eseistul pe care îl studiază în acel moment, dorindu-și cu ardoare să-i aprofundeze opera și să scoată la suprafață partea și lumina neînțeleasă de alții”.
- Detalii
- Scris de Liliana Moldovan
Citește mai departe: Marcând granițele spațiului literar românesc
Elena Borcuti ne lasă moștenire o poezie a cântării, descântării și încântării splendorilor naturii, ea rămânând fidelă unei lumi a culorii și a liniștii, unei lumi a speranței, visului frumos și a frumosului în sine, un frumos ce transcede neliniștilor trecătoare sau umbrei noastre efemere.
Elena Borcuti s-a (ne)murit în cuvânt, din acesta (ex)trăgând puteri și seve, imagini de spectaculoasă prospețime străbătându-i poemele ca un fir roșu, poeme scrise cu emoția risipirii și cu aplecarea asupra unei trăinicii ce i-a devenit temelie operei.
Am fost încântat să simt omul, dar emoția creației sale e mai puternică decât (pe)trecerea printre semeni.
Elena înnobila timp și spațiu, iar (în)scrisul său amprenta fericit stări, emoții și lumi.
Și cum la noi - la români – abia (pe)trecerea cheamă atenția, destinul ei poetic abia acum începe a se clădi cu adevărat!
- Detalii
- Scris de Ioan Romeo Roşiianu