sdi„Mai știi când ți-am spus că omul e ca o carte,
trupul e coperta, ochii sunt titlul,
dar puțini știu și pot să înțeleagă miezul?”
(Ioan Romeo Roșiianu, Scrisori de dragoste  irosită, p. 86)


Hârșit în ale Cuvântului, hârșit de-atâta viețuire și tenacitate cu care a căutat și chiar a reușit de-a lungul a jumătate de veac să descopere rostul trecerii sale prin viață, pe deplin conștient că dobândim doar dăruind din preaplinul, dar mai ales din preapuținul nostru, trăind fără rest, ca ofrandă, fiecare rest care este firesc să mai rămână uneori când viețuim la limita irosirii, poetul (și criticul literar) Ioan Romeo Roșiianu dăruiește lumii un nou volum de poezie, volumul Scrisori de dragoste irosită apărut la editura eCreator din Baia Mare în anul 2019, în deja cunoscutul ritm confesiv al „scrisorilor” impuse ca stil în literatura română.
Știm că „Dumnezeu este iubire” (I, Ioan, 4,8). Oricare ar fi interpretarea mai savantă sau mai simplă a acestei propoziții, cuvintele nu pot decât să confirme că dumnezeirea este „complexio oppositorum”, scrie C. G. Jung. Și desigur, o sumă de contrarii este și lumea pe care a creat-o Dumnezeu și o vedem pretutindeni în natură (lumină și întuneric, pământ și cer, apă și foc, soare și lună) și în omul/poemul-scrisoare creat „după chipul și asemănarea Sa”.

Daniel Marian RRR2 Coperta defDaniel Marian continuă în volumul Recunoașteri. Reflexe. Realtminteri să își (re)valorifice propriile poeme apărute mai demult și pe care le consideră demne de a fi „salvate” spre nemurire într-o haină nouă (a se citi „antologie de autor”).
    Demers care nu e deloc ușor pentru că intervine subiectivitatea, afecțiunea față de cuvântul așternut pe o coală de hârtie. Și care tulbură totul în jur doar prin simpla sa prezență („a fost se pare o tulburare de vânt / în vremea unui singur cuvânt”).
    Câteodată, însă, densitatea cuvintelor e atât de mare încât nu mai pot ieși, nu mai pot fi exprimate, locul lor fiind luat de tăcere, gesturi, mimică, acompaniate uneori de interjecții, toate acestea izbutind să coopereze și să transmită la fel de mult ca și cuvântul scris ori vorbit („mai demult ştiam că piatra e tăcere dar / acum a fost asmuţită de alte foste tăceri / piatra până la urmă până la orice urmă / a pornit cu lupii să hăuie hăuuuie”).
    Cuvintele pot fi descoperite la fiece pas și nu doar în ființe, ci și în lucruri, dar se lasă descifrate cu greu și numai de către „inițiați” („alfabetul pietrei dacă e să-l prind / să-l cântăresc să-l măsor”).
    Dacă tot vorbim despre cuvinte, nu putem omite nici plăcerea lui Daniel Marian de a jongla neostoit cu ele, izbutind să creeze imagini de efect („ham! pân'te destram! tu ham, eu ham! / îmi ceri caro de treflă, ghindă am! / într-un hambar unde mistreții dară iam”). Însă nu numai mistreții dau iama în versurile din acest volum, fiind prezent aici un întreg bestiar: lupul, șoarecele, iepurele, girafa, câinele, capra ș.a.m.d.

Llelu VS Poeme pentru mai tarziu 1(Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – „Poeme pentru mai târziu”, Ed. Lindelfeld, 2012)

            Sunt tot felul de timpuri, unele mărunte, altele uriaşe, şi mai sunt şi timpuri probabile. Toate vii, mişcătoare precum nisipurile clepsidrelor. Spuneam eu cândva: „timpul este singurul organism viu”, nu ştiu ce-a fost în capul meu, ce aripă sau umbră sau urmă de timp. Indiferent de amplitudinea lor, de posibilele lor creşteri sau descreşteri, fiecare din nenumăratele timpuri ale cosmosului de timpuri presupune o dimineaţă verde şi o dimineaţă albastră.
             Într-o astfel de coloristică, Nicolae Vălăreanu Sârbu pune răsaduri în grădina memoriei, de unde mai târziu va culege, se va îndestula hrănindu-se şi adăpându-se dar va pune şi murături, va face şi ţuică şi vin, cu grija gospodarului care nu vrea să împartă cămara şi pivniţa pentru mâine, cu foamea şi cu setea.
             Poemele din acest volum se înscriu în firescul obişnuit, nu vin dintr-un alt peisaj inventat peste noapte. Doar că ele sunt catalogate pentru mai târziu, când şmirghelul timpurilor va fi atins deja nervurile trăirii într-atât că sângerează şi prin carne se vede osul palid şi venele sunt şifonate ca la o tăvăleală în ierbile înalte dimpreună cu caprele, albinele şi fluturii.

Llelu NV S Poeme pe vant 1(Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – „Nisipuri pe vânt”, Ed. Singur, 2012)

            Efuziune paraconştientă suplimentată printr-o infuzie neuronală care escaladează simţurile până la o rezoluţie mai dificil de etichetat la un control de rutină fenomenologic cauzal şi efectual fără a distinge obligatoriu ordinea firească a manifestării simţurilor zburdalnice oscilând printre repere mătăsoase şi ţepoase, într-o descindere în forţă a swat-urilor responsabile cu rezolvarea tulburărilor liniştilor fiinţei niciodată mulţumite până la ajungere deplină.
            Ce să ne facem cu îndrăgostitul feroce care prin poezie filtrează în timp ce flirtează... Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) în „Nisipuri pe vânt” se descompune şi dizolvă în părţile necesare realcătuirii după chef. Etalarea înălţimilor de rezonanţă are loc sub un steag de siguranţă deopotrivă cu independenţă, fapt ce-l situează pe Llelu în decis precum imprevizibil.
            Poezia vălăreană este una perfect vie şi fără posibilitate de măsurare a vârstei. După cum se vede: „Cum clipele furate trec una după una,/ când dragostea femeii se smulge dintre coapse,/ tu mărunţeşte gândul cu-atingeri în sinapse/ şi fugi de la ferestre să nu te vadă luna.// Cum storci privirea nudă-n privirile barbare,/ când colţurile pietrei se rotunjesc în ape,/ tu învârteşte cerul, toţi cerbii să-i adape/ şi cheamă păsările în stele pe cuibare./

cop 1 CapsaMarinela Belu – Capșa provoacă tot și toate prin noul său volum, „(B)arca ideilor” fiind în sine o (pre)umblare printr-un adevărat Turn Babel al cuvintelor și al temelor poetice existente și uzitate.
Poeta scrie cu ușurință mare, iar îndelungul exercițiu liric și stilistic este trădat în fiece vers, multe dintre acestea având mesaje de forță și valențe de spectaculoasă prospețime.
Tăietura în vers este făcută cu precizie de bijutier conștient de valoarea pietrei sau metalului ce trebuie prelucrat, iar cititorul se simte plimbat în toate ungherele imaginilor care împlinesc poeme decupate din cotidian, îmbinarea cu oniricul bântuitor trădând poliglotul.
Poeta surprinde din start prin folosirea neologismelor și a unor cuvinte rare, unele considerate a fi chiar nepoetice, iar aducerea-n poeme a unor cuvinte străine nu face decât dea o anumită doză de melancolie, îndemnul la meditație fiind prin el însuși provocator.
Folosirea unor astfel de cuvinte rare ține treaz lectorul, senzația că ai de-a face c-o persoană cultă și stilată venind de la sine, poeta trecând în vârful picioarelor printre imagini spuse răspicat ori doar sugerate.
Interesantă și extrem de provocatoare este trecerea ușoară de la prozopoem, de la poemele de respirație la acele adevărate fulgurații de gând, versuri aforistice ivindu-se ca un suflu de încântare.