adDupă un reuşit debut literar în 2017, cu volumul „Destin de poezie” (Ed. Ceconi), poeta Adela Conciu revine cu două cărţi, ambele apărute la Editura eCreator, Baia Mare, „Jucând şotron cu răsăritul” şi „Sete de lumină”. Ultimele sale apariţii editoriale intensifică percepţia de sine, captând feminitatea prin ingenioase parabole şi fulgurante revelaţii senzuale: „Ca pe Maria Magdalena mă/ judecă sfinţii încremeniţi în/ catedrala zidită din/ căinţa dragostei/ Păcatul iubirii cască ochi mari/ de uimire la pereţii reci şi coşcoviţi/ aşteptând judecata” (Judecata). Procesele vieţii interioare, omul întemniţat în egoul celuilalt, nasc o serie de dileme, neputinţa de a evada şi pe alocuri, chiar abandonul, într-o împletire de nedesfăcut: „Un soldat necunoscut/ îmi umblă pe cărarea/ dintre/ creierul mic şi cel mare/ zornăindu-şi armele din/ dotare./ Zvâcnetul tâmplelor/ ridică tăcerea din pernă,/ anunţând un început de/ război” (Pacea Cuvântului).
            Reîntoarcerea în sine impune realizarea unei hărţi detailate a impulsurilor biologice, amestecând nuanţe în straturi energetice, de unde răbufnesc elegiace: „Copilul nenăscut/ zâmbeşte din noaptea/ lacului/ Lumina albă a lunii,/ ca dansul unei lebede,/ îi luminează obrazul/ de înţelept,/ deschizând o uşă/ în pântecul unei mame/ sedusă de legănarea bărcii” (Maternitate).
            Expresie a unei suferinţe abia întrezărite, poezia sa este purtătoarea de expresie a lăuntricului, este sufletul fără trup sau mai bine zis instinctul trupesc dotat cu spirit, dacă ar fi să îl parafrazăm pe Oscar Wilde.

Ion Toma Ionescu Al cincilea anotimp            Sensul şi marea provocare a noului volum de versuri al lui Ion Toma Ionescu, „al cincilea anotimp” (Ed. Detectiv Literar, 2019) este fragmentarea entropiei timpului, a invizibilelor sale structuri anatomice şi recuperarea obsesiei, a angoasei, pierdute într-un labirint pavat cu oglinzi şi pânze dense: „dincolo de aşezarea firească/ a straturilor de aer/ pânza poroasă a filtrelor/ absoarbe umbra/ şi artistul sparge/ coaja sâmburelui/ o fracţiune de/ secundă timpul/ înţepeneşte strivit/ apoi soarele roşu/ se ridică deasupra nopţii/ celei scurte/ altarul cerului/ s-a deschis/ pentru slujba de dimineaţă/ calul gata pregătit/ îşi potriveşte paşii/ pe poteca muntelui/ în vale unde s-a oprit săgeata/ va trebui săpat/ adânc" (ochiul magic). Structurat în cinci părţi: echinocţiul de primăvară, solstiţiul verii, echinocţiul de toamnă, solstiţiul iernii şi al cincilea anotimp, volumul ne poartă pe terenul destul de accidentat al balansului dintre ieri şi azi, nevoia de trecut fiind analoagă cu ceea ce reprezintă în esenţă temperatura înaltă a prezentului. Este de fapt doar un pretext, pentru o pătrundere în spaţiul interior, în echivalenţele temporale ale anotimpurilor sufletului, un ritual de iniţiere pentru pendularea între oniric şi raţional, vizibil mai ales în ultimul grupaj al cărţii: „zăbrele de apă/ inconsistente se ţes/ într-o pânză din care s-au scurs/ toate culorile/ unde e doamne/ al cincilea anotimp/ şi timpul/ un păianjen de pământ/ se risipeşte în oase/ ţesând/ giulgiul alb de mătase şi/ despărţindu-mă de umbră/ umbra care nu mai sunt/ mă petrece/ fluturându-mi cu mâna/ din trenul de noapte” (zile de la capătul ploilor).

Daniela Marginean Setea din palme Coperta Foto 2            O poezie a risipirii, a nostalgiei universului originar, a recompunerii clipei şi reafirmării viziunii, scrie Daniela Mărginean aflată cu „Setea din palme” (Ed. Rafet, 2018) la al doilea volum. O sete care mai încape în cuvânt însă nu îndeajuns încât să devină ochiul iluminat spre care aspiră: „vreau să şterg nebunia asta/ ca pe un poem ilizibil/ scris din obişnuinţa de a scrie/ să scot literă cu literă/ tot ce am trăit/ tot ce am furat/ tot ce am crezut că sunt/ nimic nu doare mai mult/ decât ruperea de noi înşine/ într-o zi voi trece peste mine/ ca peste trupul unui şarpe/ şi n-am să mai simt nici teamă nici silă/ doar liniştea de-a nu mă mai şti” (unde e butonul delete). Setea este simţul care ghidează comunicarea poetei cu lumea, iar suflul ei este resimţit dincolo de materie sau de forma perceptibilă a acesteia. Obsesia zborului şi a cuvântului sunt leit-motivele acestei cărţi: „dacă mi-aş putea scoate setea din palme/ aş linişti nechemarea/ umbra s-ar dezlipi de trup/ s-ar preschimba în păsări/ şi ar învăţa să zboare/ să-ţi caute pieptul/ cu liniştea pe linişte călcând/ m-aş cuibări în tine ca-ntr-o duminică” (setea din palme). Iubirile se consumă şi ard ca o uitare de sine, pigmentată din când în când cu enclave de regret sau resemnare.
              Diafanul şi suavul se ’materializează’ asemenea iluziei, într-un ’târziu existenţial’ printr-o privire îndelungă în oglindă, până când undele acesteia îţi dau senzaţia că au încremenit.

cop Hutanu„Desantul de femei”, un proiect îndrăzneț de la Editura eCreator din Baia Mare, aduce în fața iubitorilor de poezie o nouă carte scrisă de Mihaela Huțanu.
În volumul de debut tema principală e supraviețuirea prin poezie. În poeme de o rară gingășie Mihaela și-a descărcat speranța și dorința de a mai trăi clipe de fericire. În acest volum se schimbă registrul și poemul devine o confesiune, iar pe alocuri un strigăt ca o declarație de dragoste. Majoritatea poemelor sunt scrise în registru elegiatic.
Poemul „Ți-am dat mult... cu multe m-ai ucis” prezintă o retrospectivă romantică, un dialog cu o ființă iubită, asemuită cu un vulcan cu un temperament imprevizibil. Autoarea pictează imagini „nu sunt oarbă, stau pe treapta de jos, / admir modelul junglei din sângele tău”, care transmit o stare de acceptare a neliniștii ce urmărește orice sentiment uman. Conștientă, pendulează între iubire și regret, dar nu acuză pe nimeni nu dă sentințe, e resemnată și spune „la iubirea mea s-au repezit ulii / au sfâșiat-o în timp ce-mi spuneai că dormi”. Și cum toată viața ei a fost o luptătoare nu se dă bătută „nu-mi ling rănile, încă-s om, le pansez cu Frunze / nu mă urăsc, nici de milă nu-mi plâng, / mă mulțumesc cu ceața ... // ți-am dat mult / cu multe m-ai ucis ...”.
În mod evident nu pot să trec cu vederea mesajul pe care îl transmite – curajul femei îndrăgostite, care analizează în amănunt fiecare aspect, fiecare gest și fiecare amintire legată de o iubire târzie, de un sentiment atât de mult visat și venită pe neașteptate a schimbat totul, de la modul cum percepe un sentiment și până la modul cum înțelege lumea și respirația dragostei în această viață trecătoare.

Nicolae V Sarbu Insomnii de luminaO sondare înfrigurată a sinelui, o poezie a destrămărilor dar în acelaşi timp a clarificărilor, a sedimentării poetice, ne oferă Nicolae Vălăreanu Sârbu în ultimul său volum „Insomnii de lumină”, apărut în 2018 în colecţia Poesis a Editurii eCreator.
             Reconstituind într-un anumit fel etapele stabilizării şi destabilizării, poetul reconstituie peisajele pe dinăuntru, liniile abia marcate ale gravitaţiei: „las urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde gravitaţia are alte legi” (cu viteza rece a luminii). Memoria îşi întoarce feţele, ca într-un joc de oglinzi, ţine de multe ori în captivitate amintirile, deseori devoalate de reprezentaţiile efemerului: „Nu ştiu ce şarpe m-a muşcat cu otrava păcatului/ dar ştiu unde o să ajung/ înainte de osul ceresc/ în care voi intra după lumină/ Păşesc peste amintiri şterse/ las în poeme tot ce mi s-a dat/ şi plec la început de lume/ sărac” (prin ierburi de ceai uscate).
            Ca un joc de-a v-aţi-ascunselea, căutarea căutării, lepădarea învelişului banal de pe înfăţişarea lumii, imboldul suferinţei devine un imbold în sine, îşi reglează funcţiile vitale cumva suspendate între gravitate şi melancolie: „Nu ştiu de ce unii oameni îşi caută moartea/ când ea şi aşa vine când nu te aştepţi/ mi-a rămas ceva bun: teama de nefast, de întunericul minţii/ în care te cheamă voluntar toţi dracii/ În iadul plăcerii suferinţa aşteaptă/ să depăşeşti linia neagră/ care nu duce nicăieri./ Prin sticla colorată se vede frumos/ dincolo lipseşte cerul/ şi ai mirajul de peşte pe uscat/ când îi fuge aerul din plămâni/ Prin geamul afumat al conştiinţei/ vezi eclipsa Dumnezeului tău” (în iadul plăcerii).