Nicolae V Sarbu Insomnii de luminaO sondare înfrigurată a sinelui, o poezie a destrămărilor dar în acelaşi timp a clarificărilor, a sedimentării poetice, ne oferă Nicolae Vălăreanu Sârbu în ultimul său volum „Insomnii de lumină”, apărut în 2018 în colecţia Poesis a Editurii eCreator.
             Reconstituind într-un anumit fel etapele stabilizării şi destabilizării, poetul reconstituie peisajele pe dinăuntru, liniile abia marcate ale gravitaţiei: „las urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde gravitaţia are alte legi” (cu viteza rece a luminii). Memoria îşi întoarce feţele, ca într-un joc de oglinzi, ţine de multe ori în captivitate amintirile, deseori devoalate de reprezentaţiile efemerului: „Nu ştiu ce şarpe m-a muşcat cu otrava păcatului/ dar ştiu unde o să ajung/ înainte de osul ceresc/ în care voi intra după lumină/ Păşesc peste amintiri şterse/ las în poeme tot ce mi s-a dat/ şi plec la început de lume/ sărac” (prin ierburi de ceai uscate).
            Ca un joc de-a v-aţi-ascunselea, căutarea căutării, lepădarea învelişului banal de pe înfăţişarea lumii, imboldul suferinţei devine un imbold în sine, îşi reglează funcţiile vitale cumva suspendate între gravitate şi melancolie: „Nu ştiu de ce unii oameni îşi caută moartea/ când ea şi aşa vine când nu te aştepţi/ mi-a rămas ceva bun: teama de nefast, de întunericul minţii/ în care te cheamă voluntar toţi dracii/ În iadul plăcerii suferinţa aşteaptă/ să depăşeşti linia neagră/ care nu duce nicăieri./ Prin sticla colorată se vede frumos/ dincolo lipseşte cerul/ şi ai mirajul de peşte pe uscat/ când îi fuge aerul din plămâni/ Prin geamul afumat al conştiinţei/ vezi eclipsa Dumnezeului tău” (în iadul plăcerii).

cop HutanuLa o primă vedere,  poezia Mihaelei Huţanu pare a fi scrisă mai mult din instinct.
O citire mai atentă a poemelor sale ne aduce însă în  faţă un suflet încărcat de suflu  poetic sensibil şi pasiuni ce se confruntă în numele unor stări  de spirit contradictorii, generate de receptări atemporale răscolitoare.
De aici izvorăşte filonul poetic, colorat cu nostalgii şi regrete, un colorit compozit ca o insolitare a gravităţii rostirii profunde,  eliberatoare: „între noi zâmbeştegândul  pietrei/stau  ascunse multe, nu  se pierd şi nu  se spun/ cer alt cer la rândul lor/ ar trebui să împletim  mai des un zâmbet/ culorile scurse din  curcubeul ce trece”.
Trecutul  şi actualitatea sunt plasele de siguranţă ce induc însă senzaţia unei  tiranii a timpului.
Aici  se articulează sortarea exactă a trăirilor prin nuanţele conştiinţei morale: „ne-am contopit trăirile şi au cuibul  lor acum/ cu noi nu semai  joacă Dumnezeu”. Evident că este vorba despre un apel la transformare, la  supravieţuire, nu  despre o formă de aroganţă a tiraniei  aşteptării: „să mai  aştept ce?/ m-am  săturat să ascult poveşti/ m-au ros până la os şi mi-au ciuntit tulpina/au  vrut să sape-n rădăcină dar m-am  zbătut mai  mult/ nu le-am lăsat şi n-au  putut/ le-am  trimis undeva într-un  apus să năpădească întunericul peste ele/căci gurile care le spuneau erau prefăcute/ Mi s-a făcut puţin  frig/ cu  aripa rămasă-ntreagă încerc să închid cumva fereastra/ să nu-mi răcească tăcerile de după perdea, cu  gândul la ce-mi spunea bunica/ iubeşte-le că ele nu  trădează”.

Sarpele rosu CopertaO poetică suplă, de rememorare existenţială, cu o desfăşurare pe măsură, întâlnim în cel de al doilea volum al Violetei Pintea, „Şarpele roşu” (Ed. Eurostampa, 2019).
             Tema dominantă e acea schismă, în epoca descompunerii şi a ruinei, din eul sfâşiat între trecut şi prezent, ca un cadavru bine conservat ce s-ar putea trezi oricând la viaţă: „era atâta frig în mersul acesta vertical/ încât mi-au dat să ţin în palme/ două cuie înroşite şi nici aşa/ durerea nu ajunsese/ la pragul de sus al destrămării/ era ca şi când câinele acela/ trăia în mine amintirea unui lanţ/ şi nu puteam să nu-l fluier/ şi nu putea să nu vină.” În „Scrisori către un tânăr poet”, Rainer Maria Rilke aduce un elogiu creaţiei ca model al bogăţiei imense a realităţii, scriind că „n-avem motiv să fim neîncrezători în lumea noastră, căci nu ne e împotrivă. Dacă are spaime, sunt spaimele noastre, dacă are prăpăstii atunci aceste prăpăstii ţin de noi, dacă sunt pericole aici, trebuie să încercăm să le iubim.” Cam asta face şi nu faceVioleta Pintea. Din peisajul ei interior, bântuit de coşmaruri şi convulsii, încearcă să desluşească realitatea aparentă a zborului: „şi nu ştim, aşa cum călcăm/ pe oasele noastre/ că din tălpi/ ne doare zborul”.

cop Hutanu             Plimbările cosmogonice pot să mai aştepte. Câtă vreme şi cât loc ne înconjoară până ne pătrund. Cum ar fi colţul unei clipe care ne izbeşte astfel încât ne intră în memoria genetică şi ne trezim cu acea clipă în plus. Fără însă a şti că poate fi otrăvită, o minus-clipă ce apoi se ţese franjurând deja creat amfiteatrul clipelor subsumate pentru a fi prezente, cât se poate de reale, posibil operaţionale sau doar intuitive dar fără a-şi pierde conotaţia de a fi clipe autentice. Şi aşa se mai duce o fărâmă din univers care altfel putea fi deplin, magnific, magic etc.
             Scurtarea orizontului cu o aripă, din pricină de lipsă de aer sau doar de curenţi prielnici. Asta ne transmite Mihaela Huţanu, cu trăirile ei severe, în care se scufundă unele convingeri şi altele speranţe. Un tablou despre târziul care din probabil devine tangibil. Este un fenomen justificabil şi chiar larg prezent în scrierea actuală, având în vedere forţarea relativităţii până în limita marjei care oricum e însăşi înspăimântătoare fie şi ca un permis concept.
             Vom vedea ce mai rămâne din ieri şi din azi, aşadar înainte de a ne dezţărmuri la vreun mâine: „Sunt reală și mă bat,/ plaga asta de tristețe mă face să mă simt de parcă aș goli marea cu-o scoică/ îmi pierd răbdarea și uneori simt nevoia să ating cu mâna un surâs/ cândva mi-era mai bine, dar înspre miezul nopții toate plasele se răresc, devin trecut,/  m-au jefuit cu toții de prezent pocindu-mi viitorul în dimineți stinse cu iz de vechi/ sunt vie, trăiesc real și mă zbat să mă conserv..” (Trăiesc real).

ilieUn incitant concept poetic, într-o formă foarte particulară, cu o forță lirică de șoc originală ne oferă Romeo Aurelian Ilie în cartea sa de debut, „Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul”,(Editura Tracus Arte – 2018), colecția Traian T. Coșovei.
    Volumul este construit ca o parabolă modernă apărută parcă dintr-o obiectivizare a viziunii în care discursul eului, un strigăt de durere reprimat, pare lipsit de acea răceală funciară a infinitului, a legii entropiei universale: „Ca orice om ce trăiește nevăzut,/ în carne și oase,/ și eu, surdo-mutul/ am vocația blestemului:/ Cum ai cutezat, sine al meu,/ netrebnicule,/ trădătorule,/ să vorbești lumii întregi/ despre netrăirea împrejur a vieții mele?/ Iată,/ când vei termina de dat sfoară în țară/ despre păcatele mele,/vei fi și tu, ca mine, surdo-mut./ Răspuns-a atunci sinele, și a zis:/ Dar tu nu știi,/ că un blestem bine rostit/ este de fapt buna-vestire?”.
     Ascetica amețeală a înaltului „în acest deșert de deșertăciuni” trădează formația teologică a poetului ce întrezărește multiplele  dimensiuni ale trăirii cu o seninătate neostentativă, dimensiunile mitice ale experiențelor omenești devenind o asceză oraculară, tot acest echilibru delicat fiind dictat de bătăile inimii: „Uneori mor, alteori trăiesc,/ iar când fac de veghe între două suspine/ am același coșmar,/ o urare bizară:/ Bine ai venit, surdo-mutule!/ Iată ai ajuns pe tărâmul/ insuficienței eterne./ Locul unde nimic nu este terminat,/ unde nimic nu este crezut definitiv,/ unde nimeni nu este nici mort, nici viu;/ nimeni nu a iubit vreodată cu adevărat,/ și nimeni nu a spus niciodată adevărul curat./ Și pentru că ești primul/ care a ajuns aici trăind desăvârșit/ și murind desăvârșit/ iată, vei fi uns zeu/ peste toate aceste/ stări de agregare/ ale nedesăvârșirii./ Să le supui/ și să le recompui/ după cum îți va fi vrerea.”