helia   Am citit și m-am înspăimântat. Realizând înc-o dată că „omu-i lup pentru om” realmente. Când răul din el se dezlănțuie furibund și nu-l oprește decât moartea. Sigur, ține și el de soartă. Unii dovedindu-se categoric malefici. Și tot mereu dispuși să lovească demonic în alții. Până vine, să zicem, momentu` să dea și ei socoteală pentru-a lor nemernicie bolnavă. Și Dumnezeu  să-i potolească într-un fel sau altul...
  Am constatat cele de mai sus citind cu interes crescând romanu` Heliei Rimoga. Despre o parte din viața Silviei Linoiu. Nu vreo frumusețe la chip, da` bună la suflet. Răbdătoare cât cuprinde. Modestă. Invidiată foc (aș zice chiar dușmănită) pentru priceperea profesională. Ce-i aduce pân` la urmă recunoaștere europeană și condiții materiale sporite. Nu în ultimu` rând un soț iubitor (argentinian de origine) și-un copil. Câțiva prieteni de mare nădejde și-o... destinație finală. Își descoperă până și tatăl prin Anglia, dar suportă dureros uciderea mamei sale de unu` dintre dușmanii ei neostoiți. Una peste alta, un traseu existențial, parțial desigur, ce ilustrează din plin afirmația din titlu. Eroina confruntându-se o vreme, nevinovată, cu suferința și durerea...

Detalii

gd nPe Vasile Țincaș îl cunosc de ceva vreme ca fiind „argintul viu” al de-acum defunctului grup epigramist  „Spinul” Baia Mare, condus de decenii de marele epigramist și parodist Ioan Șiman.
Mic de statură, mare la umor și poante, sing. Vasile Țincaș place încă de la prima întâlnire cu Domnia sa pentru dezinvoltura cu care abordează subiectele și prin stilul umoristic inconfundabil. Ne-am cunoscut la festivalul de epigrame „Fersigana” înființat de regretatul profesor Romulus Filip. O, tempora...
Mare mi-a fost uimirea să primesc volumul de poezii „La un veac de la marea Unire”, editura „Marist” Baia Mare, director Cristian Mareș, eu știindu-l pe Vasile Țincaș ca fiind un redutabil epigramist, autor de catrene și parodii.
„În loc de prefață” foarte lucid, autorul Vasile Țincaș spune: „Sunt sigur că ideile prezentate aici vor fi privite foarte diferit, de la aprecieri până la dezaprobări totale. Eu mi-am exprimat părerea despre lumea în care trăim așa cum o văd eu și așa cum prevăd viitorul, după toate evenimentele ce se întâmplă în prezent. (...) Nu toți văd lumea la fel și, de asemenea, nu toți o interpretează la fel. Unii poate îmi vor aduce critici și din invidie că așa este firea omului. Trăim într-o lume foarte pestriță, cu idei și scopuri foarte diferite, și parcă mai rea pe zi ce trece.”

Detalii

br   La cumpăna dintre ani, acolo unde timpul nu mai curge, ci stă pentru o clipă în cumpănă cu sine, poetul Valentin Lupea așază poezia „Meditație solitară” ca pe un gest de reculegere. Nu este o poezie a întâmpinării festive, ci una a cercetării, în care poetul, cu o limpezime dobândită în timp, își apleacă privirea asupra lumii și asupra propriei ființe, fără patetism și fără dorința de a convinge.
   Poemul se deschide cu imaginea trecerii:
„Mă uit la curcubeul / ce răsare după ploaie”.
Curcubeul nu este aici semn al unei promisiuni facile, ci o deschidere de lumină într-o lume sleită de sens. Dorința de a se „cățăra” pe el și de a se ascunde „de lumea anostă, / ce înmoaie orice dorință / și orice cântec profund” exprimă refuzul nivelării interioare. Poetul nu caută evadarea, ci păstrarea sensului.
   Această atitudine poate fi pusă în dialog cu reflecțiile lui Friedrich Nietzsche, care avertiza asupra pericolului unei lumi ce slăbește voința și diluează intensitatea vieții.    La domnul Valentin Lupea, reacția nu este una polemică, ci una de reculegere: retragerea devine un act de păstrare a ființei, nu o negare a lumii.

Detalii

br   Poemul Ofrandă sufletului meu, scris de domnul Valentin Lupea, se înscrie într-o direcție lirică a interiorizării, în care iubirea nu se manifestă ca exaltare a simțurilor, ci ca retragere a ființei în sine, ca act de reculegere și adâncire. Este o poezie a trecerii asumate, apropiată de viziunea lui Lucian Blaga, pentru care „marea trecere” nu înseamnă dispariție, ci sporirea misterului. Iubirea nu este relatată, ci păstrată, conservată în memorie și integrată într-o ordine mai largă, cosmică, unde sentimentul devine ritm al lumii.
   Popasul nocturn, imagine centrală a poemului, evocă calmul revelator al nopților eminesciene, în care întunericul nu ascunde, ci dezvăluie. Asemenea serilor din Sara pe deal sau luminii astrale din Luceafărul, noaptea devine un spațiu al revelației. La marginea lanului, cei doi îndrăgostiți nu se retrag din lume din teamă, ci se desprind de ea pentru a accede la un timp suspendat, apropiat de acea „clipă oprită” despre care Nichita Stănescu spunea că este singura formă de veșnicie pe care omul o poate atinge.

Detalii

br   Poemul „Rațiunea ne apasă” se înscrie firesc în poezia de reflecție a poetului Valentin Lupea, un autor pentru care versul nu este exercițiu estetic, ci formă de gândire. Textul refuză emfaza lirică și confesiunea directă, optând pentru o scriitură austeră, în care fiecare enunț funcționează ca o propoziție de sens, apropiată de rigoarea cugetării filosofice.
  Întrebarea inaugurală – „Fi-va oare neantul mai rațional decât ființa?”– deschide o meditație asupra limitelor rațiunii atunci când aceasta caută ordinea în detrimentul sensului. Neantul apare ca spațiu al omogenității, al reversibilului și al indiferenței – exact acele atribute pe care rațiunea abstractă le preferă, fiindcă nu opun rezistență. În contrapondere, ființa rămâne fragmentară, ireversibilă și încărcată de sens, adică dificil de cuprins și de suportat. În acest punct, reflecția poetului intră în rezonanță cu gândirea lui Lucian Blaga, pentru care rațiunea, atunci când absolutizează, sărăcește misterul, dar și cu melancolia lucidă a lui Omar Khayyam, cel care vedea ființa ca trecere: venim ca apa și plecăm ca vântul.

Detalii

  1. Undeva cerurile-s sparte” - Valentin Lupea
  2. Ecoul unui destin literar: In memoriam Ioan Romeo Roșiianu
  3. FLORINA NINA BREAZU, UN EXCUBITOR MODERN, ÎN ARIPI DE SERAFIMI