dlIubirea e anacronică, trebuie scăpat urgent de ea, pentru binele propriu, în caz contrar omul transformându-se într-un inadaptat al acestor vremuri de groază, bântuite de viruși, nepropice apropierii. Acesta este sfatul lui Daniel Marian din volumul pașaport de imunitate (2020, cu I.S.B.N. de autor).
    Totuși, iubirea trebuie cheltuită cu discernământ, așa încât să mai rămână ceva, câtuși de puțin, de pe urma ei (după ce te-am cheltuit / o dată la blackjack şi / alte dăţi la ruletă / te-am mai şi împrumutat / la dobânzi de casino / de unde în pielea goală / cu lance şi cu coif drept la amanet cu tine / să văd acuma cine / te mai scoate în lume – iubirea).
Depărtarea, îndepărtarea trebuie să predomine, laolaltă cu aspirația spre concret, spre real, și nu spre ideal, spre vis, conform zicalei „ce-i în mână nu-i minciună” („mai sapă la tunelul tău dintre realitate și vis / la care ambele maluri se surpă continuu / mai sapă dar cu grijă să nu te îngroape / străjerii ce păzesc prostia cea mai mare taină” – nu mai spune nimănui că ești viu).

Lumea cărții lui Gheorghe Andrei Neagu – Tabăra damnaților, Editura Atec, Focșani, 2016 –  este cea a unor universuri concentraționare concentrice, de unde personajele nu se pot elibera, fiindcă, asemenea unor păpuși Matrioșka, după ce părăsesc un spațiu în care au fost închise, constată că se află în altul și tot așa, încât ieșirea „la un liman”, pe care o visa Iona, al lui Marin Sorescu, se dovedește a fi doar o utopie.

    Eroii cărții sunt trei foști deținuți (prezentați începând din ultimele zile de detenție), eliberați înainte de un 23 august comunist, care pășesc, exceptându-l pe unul dintre ei (Serafim), fără speranță în noua lor viață, după ce ispășiseră o parte din pedeapsă, pentru un viol (presupus), doi dintre ei, și pentru crimă, cel de-al treilea și care ajung, apoi, fără voia lor, să muncească pe un șantier din preajma unei mine de cărbune.

Robert Sorin Baicu  - „Începuturile unei poveşti de iubire”, Ed. Grinta, Cluj - Napoca, 2018

Scriitorul bucureştean Robert Sorin Baicu îşi începe inspirat anul publicând primul volum din trilogia „Visând la iubire”, titlu extrem de generos şi în largheţea căruia poţi detecta cu uşurinţă paliere multiple de adresabilitate, scene complexe sau simple de derulare a evenimentelor.
„Începutul unei poveşti de iubire” ne introduce repede şi provocator într-o lume a irealului, autorul preferând să amprenteze acest spaţiu cu o viziune proprie, extrem de provocatoare, fapt care-l ancorează repede pe cititor în actul lecturii.
Îmi pare că tocmai asta e cartea pe care a mizat în scrierea sa, ideea de a-l provoca continuu pe lector părând a fi cheia cu care-şi deschide calea către inima şi mintea acestuia.
Volumul începe în forţă şi, după ce eşti introdus într-o lume mirifică a basmului, una în care totul este hiperbolizat, diafanizat - context în care cititorul avizat este mai întâi tentat să renunţe la carte şi la lectură - trezirea la realitate se face brusc, întrucât pista falsă a oniricului se încheie brusc dezvelind o forţă de introspecţie extrem de puternică.

 Ica Salisteanu    Florin Anghel Vedeanu are atâtea de spus, că trăieşte o adevărată disperare de a le spune mai repede.
     Destinul unora din personajele sale ( Sofian, Marian, Dica ş.a.), l-ar face gelos şi pe Herbert Marcuse. Dacă la început sunt entuziaste şi îşi propun un viitor decent, mai apoi sunt dominate de neîncredere, neîmplinire şi cad pradă eşecului total. Eşecul este total fiindcă în această arenă dură, VIAŢA, el arbitrează buimacitor , mizând totul pe donquijoţi fără principii.
     Altele sunt captive unor pulsiuni de tip freudian, în principal din cauza nesiguranţei sentimentale şi lipsei de consistenţă morală ("Ziua fluturelui").
     Când este preocupat şi de firescul vieţii, produce şi propune spre lectură chestiuni încântătoare. Atunci se ia la trântă cu Yasunari Kawabata ( "viaţa-i frumoasă, atât de frumoasă, că-i imposibil să nu fie şi vinovată") şi chiar dacă personajele sale nu mai îngeresc şi-şi pierd inocenţa, o fac splendid, firesc şi fără regrete, fără să imagineze sau să conştientizeze păcatul, deriva şi nesiguranţa sentimentală.

Ica SalisteanuMotto:             
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu
 pentru ce m-ai pedepsit
 să duc pe umeri la nesfîrșit
 o cruce cu vîrf de creion?"
                    Costel Stancu   

    Damnat și pedepsit să trăiască "ca o dansatoare împușcată-n picior" în locul unde nu poți trăi decât dând vina pe Dumnezeu și la fel ca "fiul durerii plătit cu arginți" încearcă să plătească "prețul îndoielii cu monedele urmelor", Costel Stancu pretinde că iubește "lucrurile palpabile".
    Da, o face numai aparent fiindcă viața lui este un vis perpetuu, pe care-l trăiește între fericiri și disperări necontenit repetate, nemulțumit că nu poate înzestra, ori de câte ori vrea, pipăitul cu văz.
    Atunci când încearcă o face cu "ochiul din palmă" și ne introduce într-o lume a poeziei fără egal unde naiadele îi memorează stihurile pentru urechea Euterpei cu scopul precis de a o uimi.