cop pc                    „Limba este întâiul mare poem al unui popor”, spunea Lucian Blaga și Doina Pană Chira a ținut să întărească spusele acestuia prin elogiul adus limbii române, în poemul aflat în deschiderea volumului de debut „Furt de iubire”, apărut la Editura eCreator din Baia Mare, în 2019 și care e structurat în trei capitole: „Poezii, Proză, Gânduri…”. Poemul „O plecăciune limbii române” dă tonul unor scrieri din care pulsează o inimă mereu îndrăgostită de frumos, adică sufletul autoarei ce arde pe altarul iubirii. Poemul - îndemn, dedicat frumuseții limbii noastre este o odă ce îndeamnă cititorul în a se apleca asupra valorilor morale și culturale pe care le-am moștenit și care trebuie păstrate cu sfințenie, căci, după cum cum spunea Dan Puric:„un popor care nu are o poveste este un popor mort”, iar poveștile noastre se scriu prin fapte și cuvinte: „Limba în care am învățat primele cuvinte/ Mamă, tată, țară.../Limba în care am înțeles/ Rostul credinței și al vieții,/ Să-ngenunchem în fața măreției ei,/ Să-i cinstim trecutul, istoria și vatra!/ Să-i gustăm dulceața vorbelor, muzicalitatea,/ Să-i omagiem păstrătorii, poeții, cântăreții,/ Să-i pomenim eroii,/ Să visăm împreună cu ea!/ Să-i spunem întotdeauna adevărul/ Despre cei născuți să trăiască în casa sa!” (O plecăciune limbii române).

Ion Toma Ionescu Al cincilea anotimp(Ion Toma Ionescu – „al cincilea anotimp”, Ed. Detectiv literar, 2019)

             Într-o aritmie a viului, tot mai predispus la afecţiuni cataclismice, nu e de glumit decât cel mult sub aspect poetic, pentru că modelele matematice sună înfiorător. Construcţiile ideatice şi imagistice, fanteziste, devin astfel o alternativă mai puţin sufocantă, transpirând în plan transcedental, un fel de set de taste escape necesare. 
             Conştient de schimbările climatice interioare şi exterioare, de alienarea firescului în ansamblul său, Ion Toma Ionescu inventariază sistemul periodic al anotimpurilor ca pentru un eventual adio, la care adaugă ce era de adăugat, nevăzutul, insesizabilul şi inevitabilul. Până într-acolo încât Îl găsim pe Dumnezeu cum aprinde focul... „vânt e vântul,”: „care ne vântură/ în cele patru vânturi/ şi pământ pământul/ ce ne pământură/ în mormânturi// apă e apa/ care ne sapă/ şi ne îngroapă/ în groapa de apă/ lângă corabie...// scut fără sabie/ şi arc de curcubeu/ în noaptea lungă/ a lumii gemene/ dumnezeu scapără/ amnarul pe cremene”.
             Acesta fiind „al cincilea anotimp,” din volumul cu acelaşi nume, menit să croiască minţii o cărare ocolitoare desprinsă din marea autostradă spre nicicând şi niciunde (am vrut să zic iad, dar e destulă covârşire aici şi fără termenul-esenţă):

coperta 1 Mirela IanusUn al cincilea volum de versuri semnat Mirela Ianuș Dinga (Zbuciumul amnarelor, Editura Ecreator, Baia Mare, 2019) vede lumina tiparului, fiind de așteptat să evidențieze o evoluție poetică a autoarei, însă acesta reprezintă un pas în spate prin impersonalitatea poemelor, neimplicarea autorului, care rămâne neutru, un fin observator și atât, dar și prin insuficienta echilibrare a poemelor, unele rezistând, de exemplu, printr-un final de forță (Semnul întrebării: „Noi suntem / plâns ce-abdică / și care, / aruncând în amurg / ceru-n mare, / a sculptat / semnul mut de-ntrebare” ori Îmbrățișare: „În faptul înserării / ne regăsim / în adnotări rătăcite / pe calendarul / efemer al irișilor”).
    Accentul cade pe imagini („Cireșii spun că albul e-un hotar / în lumea curcubeielor bolnave”), legătura dintre om și natură fiind tangențială („Tangoul iederii înalță-un far / și tu mă porți prin ceață ca pe-un scut”), întărită totuși prin intermediul timpului („Și ceasul sângerând din minutar / silabisește zbaterea de frunze, / pierduți în verde, fără călăuze, / cioplim din clorofilă un amnar”).
     De unde și teama care îl încearcă pe om în drumul său spre sine ori spre celălalt, dar care nu îl poate determina să renunțe („pașii noștri se târau zdrențuiți / peste dinții fricii, / peste spinii tăcerii, / către marginea scorojită a lumii”).

ecreatorPuține cărți mai dificile la lectură decât cea lucrată cu atâta migală de tânăra cercetătoare Mihaela Grigorean, de origine din Țara Oașului, profesoară de limba și literatura română, doctor în filosofie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Nu pentru că frazarea ar fi greoaie, în schimb este... grea de sens, iar călătorul metatextual invitat pe acest traseu inițiatic aparent arid, polinodular, simte nevoia să poposească cât mai des pentru a se bucura de savoarea și prospețimea apei vii a „transcuvintelor”. Ele țâșnesc, în cartea d-nei Grigorean, la tot pasul. O lectură ca a Evangheliei după Toma, ne avertizează autoarea, ca și a hermeneuticii ei, adaug eu, se parcurge cu „pasul – val”, genul de navigare spirituală care poate face corp comun cu întreaga masă unduitoare a oceanului de sens. Teama de a ieși din terra firma a propriului eu și a te expune unui astfel de discurs, ar fi o formă de neadecvare la el. Dimpotrivă, unitatea flexibilă spirit-corp-afectivitate, flexiunile minții în fața realității incredibil de complexe a unei narațiuni simbolice, integrează „căutătorul de sens” în fluxul continuu de energie spirituală ce izvorăște din acest „text-aisberg”2, în care scriitura reprezintă numai o câtime din masa trăirilor - veritabilă hierogamie a conștiinței cu sensul. Sau, ca să adoptăm limbajul autoarei, a „nivelelor de ființă” cu „nivelele de sens”.
Este o altă modalitate de a scrie o carte, în care fiecare frază este rodul unei bucurii lăuntrice de a „căuta, găsi, tulbura, uimi și odihni”, așa cum glăsuiește una dintre logiile Evangheliei. Aceasta este experiența fundamentală a hermeneutului, complexă, dinamică, intraductibilă, pentru că este însăși dinamica omului spiritual, caracterizată prin verbul „în-copilărire” (p. 299). Copilul întotdeauna întreabă, deci se află în căutare și încarnează un mod de a se afla pe drumul larg al descoperirilor de noi lumi.

simeanu 180 Avea douăzeci de ani când a intrat pe mâna torționarilor autohtoni. La mijloc de secol trecut. După ce i se refuzase mârșav înscrierea la facultate. Era fiu de țărani vrânceni înstăriți. I se atribuie vini imaginare și ajunge-n pușcării. Deținut politic. La Iași, Galați, apoi la Canal. Chinuiește ca atâția alții, nenumărați, da` soarta-l ajută să scape cu viață. S-a dovedit a fi puternic trupește și sufletește cât să reziste. A-ndurat, a răbdat, a-nvățat, însă antecedentele penale nu l-au cruțat. Așa că, la un moment dat, nevoit, a emigrat. A trăit la nemți, a muncit acolo și a scris cu sârg. Relatând într-o carte* binevenită ce a pătimit. El sau alții aflați în celule ori în iadu` dobrogean de pe șantier. Tocmai în vremea ”reeducării” nenorocite. Ajuns a i se spune ”Bartolomistul”, după unele tragice întâmplări din Potcoavă. Prin care-a trecut, neferice, în închisoarea din port...
  E un tom substanțial, plin de fapte, oameni și întâmplări dintr-o epocă urâtă fără margini. Cumplită și condamnabilă de-a pururi. Generatoare de suferințe, dureri, traume și groază nețărmurit. De mânie, revoltă și resentimente îndreptățit. Alde Goiciu și Chirion, de pildă, meritând cea mai aspră sentință pentru nemernicia lor, de s-ar mai putea. Gardienii, politrucii, brigadierii sau pontatorii, la fel. Căci musteau de ură și răutate strigătoare la cer. Unelte demonice ale partidului totalitar arătându-se neșovăielnic. Ș-ale Securității abominabile, îndeosebi.