Vasile Muste Eu nici in moarte Coperta           „Asemeni oricui şi eu voi muri singur. Dacă însă cineva îmi va deschide locul inimii, va găsi acolo cenuşă sau praf stelar. Nimeni nu va şti ce e, cu excepţia ta, dacă îmi vei aminti. Aceea va fi chiar inima celui ce a crezut în tine ca în propria lui fiinţă. Tu rămâi înaintea tuturor femeilor pe care le-am întâlnit din greşelile sau întâmplările trăite de mine pe lumea aceasta.” Aşa arată un fragment din post-scriptumul adresat lui Izabel, al volumului de poezie scris şi trăit de Vasile Muste, „Eu nici în moarte n-am să pot muri” (Ed. Şcoala Ardeleană, 2018). Un ţipăt vital dincolo de uzul raţiunii, ce se stinge într-o presimţire a iubirii totale, sub semnul vulnerabilităţii, ca un tremur abia perceptibil ce străbate asemenea unui fir al sincerităţii această poezie gravă, reflexivă şi tragică. Conştient de inerentul existenţial, poetul îşi asumă luciditatea ca pe o compensaţie, rescriind scenariul unei iubiri fabuloase: „în noaptea asta m-a visat o femeie/ şi eu o visez noapte de noapte strigându-mă/ dar nu-mi răspunde la nicio întrebare nu/ ştiu de unde mă strigă nici nu ştiu cine e/ şi mor în fiecare seară fără ea fără chipul/ pe care îl doar bănuiesc şi încă nu m-am hotărât/ să înnebunesc” (Fără ea). Temperatura acestor poeme este adesea romantică. Obsesia neuitării, nu vitalismul ci melancolia, împing la claustrare prin febrile căutări şi repetiţii ale trecutului.

ecreatorCel blestemat să vadă îngeri trăiește o poezie, de o sinceritate și profunzime, totală parcă împrumutată de la cei pe care numai el îi vede.
    Pe noi trăitorii în odăile Euterpei ne uimește când își propune să ne arate poarta nouă a sufletului său trăitor de mirări nedisimulate și-și propune să completeze (cu el însuși) armata îngerilor care "coboară noaptea / în dormitorul femeilor singure și triste", pentru ca chipul lor să strălucească și-n împăcare și armonie să fie scutite de a urî "cu pasiune / iubirea din privirile celorlalți". (pag.17) 
    Are îndoieli grave despre trecerea "DINCOLO"; "Și nimeni nu știe dacă / Saltul ne duce în beția curcubeului / Sau în bezna eternă a vidului înghețat". (pag.21) 
    Și dacă nu-și poate conduce prietenii în constelația în care întineresc, el rezolvă neajunsul invitându-i periodic la Maltezi unde aceștia după ședințe poetice în jurul focului cu paharele în mână nu numai că întineresc dar uneori chiar dau în mintea copiilor fericiți ("toți prietenii mei vor întineri îndeajuns / să se bucure doar de poemele / scrise de îngeri cu dragoste" (pag.22) ,care așteaptă "imensa lumină vărsată de Mântuitor".
    Și fiindcă lumea pe care încearcă s-o plăsmuiască nu-i iese mereu cum își dorește, te invită să bei cu el ceai la casa de nebuni, sperând ca hazardul să ne facă eroi (nu învinși) când universul pentru fiecare din noi nu poate să moară decât o singură dată. ("Universul moare pentru fiecare / O singură dată"  (pag.27) 

coperta IRR Paiuc                 După cum poetul Ioan Romeo Roșiianu afirmă „într-o lume improprie visului și poeziei” se desfășoară trecerea noastră prin lume, pe cărări știute numai de Dumnezeu, iar „cuvintele sunt cărările faptelor”, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Slujitori ai cuvântului, cei doi poeți creează, oferind cititorilor o încrâncenare de frumos, făurind poeme – bijuterii de așezat în suflet. „Nihil sine Deo!”, nimic întâmplător în această viață, deloc întâmplătoare alăturarea poemelor acestor doi creatori de poezie în volumul „Prizonierii cuvântului”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Titlul nu este ales întâmplător, ei se simt prizonieri în lumea cuvântului, Cuvântul fiind Dumnezeu, Lumina, deci Viața. Menirea lor e să-l propovăduiască, să-l împrăștie lumii. Ei sunt „prizonieri” și nu se pot salva din prizonierat, sunt condamnați pe viață, și, de ce nu, la nemurire. Și, cum lumea e un teatru de război, ți-i imaginezi pe cei doi stând la taifas despre aceleași frământări: naștere, iubire, revoltă, pierderea celor dragi, rătăciri, dorințe, moarte, întocmai ca în poemul lui Iustinian George Paiuc, „Vis cu Roșiianu”. Iată că întâlnirea lor se petrece mai întâi într-un vis, ce nu este o plăsmuire a minții, ci un mesaj transmis de subconștient. Despre ce credeți că vorbesc ei?

nectar1În volumul cu titlu inspirat „Nectar de nemurire” poeta Alina Florica propune o poezie confesivă, una în care sufletul e îmbrăcat în hlamidă de gală, una în care nu mai există taine și nu mai ființează  miraje.
Abordarea curajoasă îi permite să coloreze lumea înconjurătoare cu o viziune personală, un iz patriarhal planând peste multe versuri, chiar poezii, o stare de dor traversând ca un fir roșu o scriitură împănată cu imagini de spectaculoasă prospețime, care trădează ușor un îndelungat exercițiu al scrisului.
Alina Florica refuză ostentativ superficialitatea și relativitatea umană sau existențială, iar când face asta traversează o lumină crudă și lucidă a apocalipsei cotidiene, una din care desprinde inspirat stampe menite să-i dezvelească coapsa sufletului.
Face asta cu dexteritatea unui chirurg ce operează fin decupajele alese din cotidian, iar reflecțiile lirice care frisonează uneori poemele trădează cumva faptul că lupta principală o duce cu sine însăși mai întâi, cu viziuni deformate, chiar idei preconcepute.
Din această încleștare senzitivă și spirituală înfloresc versuri pline de forță, imagini memorabile se-nșurubează-n poem, iar poemele se însăilează sugestiv în carte.

nectar1Poemele cuprinse în volumul sugestiv intitulat ”Nectar de nemurire”, semnat de distinsa poetă Alina Florica, se înfățișează cititorului ca realizare a unei chemări lăuntrice și a unei nevoi adânc sădită în sufletul autoarei, de a-și făuri lumea și de a se costrui pe sine, întrevăzând în esență abordarea realității în dinamica ei complexă.
Diafanul, serafismul și transparența se învecinează cumva cu senzualitatea feminină, prelungindu-se într-o reflexivitate gravă, în care elementele constitutive indică origini fruste și necontrafăcute.
Refuzul relativului și opțiunea în favoarea absolutului se ilustrează în aceste poezii ca etape ale unui itinerar existențial foarte nuanțat, în care puritatea și idealul devin necesități consubstanțiale ale unui determinism ontologic. Acesta comportă exigențe etice care pendulează între planul imanent și cel metafizic, într-o istovire a febrilelor căutări, menite să pună în noi ecuații problemele eternului uman.
Prin continuitatea și reversibilitatea pe care le generează în progresia lineară și temporală a limbajului poetic, procedeele utilizate de către autoarea Alina Florica evidențiază dorița de a crea un raport de reciprocitate între subiect şi lumea obiectivă, altfel spus, de a transforma Timpul trăit în Spațiul viu.