Ica SalisteanuN-aș fi vrut să scriu niciodată aceste rânduri, dar cum "prințul ultimei risipiri" s-a dus, murind, să-i șoptească Euterpei spaimele sale, o fac fără să uzez de lamentourile care s-ar cuveni la o asemenea nenorocire și o să mă rezum amintind câteva din stihurile premonitorii pe care George Mihalcea ni le-a prezentat în stilul lui așezat și ordonat de ofițer superior al versurilor de geniu.
    Premoniția morții l-a îndemnat la "ultima orgie" unde "moartea îi (îmi) descântă de deochi" pentru "fecioarele care-au făcut recurs (o cum le-adie Moartea mea prin plete) la sentința dată pentru păcate visate și neconsumate" și vina de a afla "prea târziu că doar lacrima / ne poate vindeca de nesomnul din oase" (pag.45).
    N-a fost lăsat să fugă "mai departe" deoarece "pentru unii se crăpa de ziuă / pentru el (tine) se crăpa de moarte" (pag.36).
    Pentru el s-a crăpat în noaptea de întâi spre doi ianuarie.

cn                         „onorată instanță / revocați-mi vă rog / suspendarea / recunosc / am disprețuit / umilințele și nebunii”, scrisese poetul Marius Dumitrescu cu acea convingere a celui care cunoaște lumea și vremelnicia ei. Versurile adunate în volumul „Moarte cu suspendare” (apărut postum la Editura „Tribuna”, din Cluj-Napoca, în 2019) reprezintă o lecție de viață și viețuire sub oblăduirea Cuvântului. În „Memento”, Cornelia Dumitrescu face precizarea: „Suspendarea este o formă de executare a pedepsei omenești, îmblânzirea degetului ce mustră pe păcătos. Sau o întârziere, în cazul de față, a Întâlnirii cu Cuvântul. Prin exercițiul cuvântului, în ceea ce se numește viață. Marius Dumitrescu și-a trăit moartea cu suspendare, pentru ca, atunci când nu a mai fost să fie, să ceară revocarea suspendării, lăsând, dincolo de Cuvânt ceva nerostit.” Extrem de emoționante cuvinte, extrem de sensibile versurile ce sălășluiesc între copertele acestui volum care are drept motto un verset din Biblie, din Matei 10: 16 și anume: „Iată, eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”. Pentru a propovădui și a sluji Cuvântul e nevoie de acele calități pe care trebuiau să le aibă ucenicii lui Hristos. Sigur, într-o lume strâmbă, fără principii și moralitate, într-un timp în care „nu mai poți uita / decât amintindu-ți”, e foarte greu să răzbați, chiar dacă „un cer frumos și pustiu / se-ntrezărea prin oasele mele”, după cum susținea autorul.

icaSpre a-și asigura dreptul "să umble, prin orice poveste/ scrisă cu sânge/ de un gropar alcoolic", George Mihalcea "plânge (ca un copil) și îmbunează un zeu".
    O face "rătăcit prin mâzga memoriei" cu intenția vădită de a se curăța într-o ploaie, care să-l scape de istoria fără iertare a unor nisipuri carnivore, spre a putea să o ia pe urmele tatălui, unde devine "țipătul ce se înfige în ochiul stâng al altei păsări de lut". Ratează "poarta spre singurul cer/ care s-ar fi putut lăsa cunoscut" într-o "liniște mare (unde) nu mai mișcă nimic și e frig" dar unde iubita îi "părea venită dintr-o țară netrecută pe hărți" și "semăna foarte bine cu femeia care i (mi) se tot încurca printre vise", când învăța "limba secretă a meduzelor la fel de albastre/ ca mâinile ei".
    Într-un "semn al niciundelui" visând "mări dispărute" unde "un zeu muribund" s-ar fi născut din incestul timpului cu materia, încearcă să reînvie "limba moartă a norilor inventați pentru marea aceea". 

icaCunoscându-l pe Marian Nencescu, ales intelectual, te simți infinit mai bogat și lesne poți să donezi un întreg corp de bibliotecă cu rare cărți cu tot, fiindcă plăcuta-i prezență suplinește total rostul acelui corp de bibliotecă. Frumoasele cunoștințe, de artă plastică, literatură, muzică cultă și filosofie îl fac pe Marian Nencescu prieten briliant și de neînlocuit. Eu îl consider prieten leac pentru spiritele răvășite de alienarea prezentului.
Din capul locului se cuvine să precizăm citându-l pe atentul CITITOR DE CONTROL, că-n sarcina lectorului "rămâne, așadar, aceea de a se păstra în sfera esteticului (sau, mă rog, a comenzii culturale) și de a evita, pe cât este omenește posibil, devierile de la un (iluzoriu) criteriu axiologic".
Acestea fiind zise, greaua sarcină de a nu încerca forțarea în limite "greu de definit cu atât mai mult de evaluat critic", a unei exegeze, care încearcă să cuprindă aproape exhaustiv, esența intelectuală a întinselor și atentelor lecturi pe care autorul, ca un veritabil filosof al culturii le expune spre beneficiul cititorului avid de informație.

icaŞtiam că-i o pictoriţă deosebită, un om cult şi scrupulos în ce priveşte limba română şi că înţelegerea artei în toată complexitatea ei nu-i este străină, dar că este profund atinsă de aripa Sburătorului (Pegasului), bănuiam numai.
    Dacă pentru pictură, în afară de mult talent, ai nevoie de lumină, umbră şi penumbră spre a înţelege crochiurile şi culorile, poezia te duce spre universalitate, aidoma muzicii, iar cubul, care precede în evoluţie "oul şi sfera", lasă loc eului spre exil la "ceasuri târzii de beţie şi ingerie", când descântecul "de deochi, de noroc, de drag, de şarpe feriţi" pentru doi platani sădiţi, devine obligatoriu.
    Închirierea cuvintelor, este numai pretext pentru a nu pune la dispoziţia oricui, înţelesul unor taine care nu sunt decât pentru "Asociaţia Risipitorilor de Iluzii Adormite" (ARIA) şi pentru că viaţa cea de toate zilele n-are acelaşi itinerar, spre a-mpiedica alunecarea "în abisul suprem", sunt necesare şi reguli de circulaţie, pentru blocajele din sensul giratoriu al existenţei, unde şi Ariadna (cu firul ei cu tot) s-ar rătăci şi unde nevoia de mână de ajutor a Fetei MORGANA ar fi de mare folos.