ic001(Ioana Cîrneanu – „Eternitatea unei clipe”, Ed. eCreator, 2019)

             Pre-lungind anotimpul şi după-lungindu-l, pentru ca lucrurile să meargă rotund aşa cum au fost plănuite, schiţate şi parafate. Peisajul se dăinuie în muzica-metaforă, ca la o continuă nuntă de idei prezumtive despre fericirea clipelor întârziate pentru ca mai cu foc să apară pocnindu-se: „Mi-e toamnă și-i uscat în crânguri/ Îmi bate vânt de-nsingurare/ Mi-e trist și ploaie mi-e în gânduri/ Și cerul mi-e înstrăinare,/ Cad lacrimi albe printre rânduri/ Și-amar tresare-n slovă versul/ Mi-e toamna mea cu tine-n gânduri/ Și timpul nu-mi îngheață visul....” (Toamnă). Aceasta fiind numai una dintre toamne, cea de la pagina şase. Pentru ca să înceapă învârtelniţa întomnirilor fără deztomniri, cuprinsul unei cărţi fiind o perioadă de meditaţie neobosită.
             Planeta Melancolia era o metaforă de lung-metraj hollywoodian, pe care poate Ioana Cîrneanu o fi ciupit-o pe la colţuri. Dacă sunt clipe de eternitate, atunci poate fi şi „Eternitatea unei clipe”. Avem o carte care trebuie citită, o carte despre un eu subtilizat într-o profunzime programatică.

cop 1 Nadia„Ca orice lecție, ea trebuie să ajungă la sufletul copilului.
Contează doar felul în care se realizează acest lucru.”
(Nadia Urian Linul,
Lecția de istorie, în Povestea satului, p. 18)



                 Este o poveste între fiecare dintre noi și filele memoriei noastre. Este o poveste între fiecare dintre noi și „realitate”, așa cum este o poveste între noi și comunitate,  o poveste între fiecare dintre noi și oricine.
              O nouă carte a Nadiei Urian Linul, Povestea satului, a apărut în anul 2019, alături de titlurile Nu numai povești și Povești din sat, tot la editura eCreator,  o nouă carte în care antrenamentul povestitorului se oprește asupra a ceea ce aș numi enigmatica artă a povestitorului sau pedagogia Necunoscutului. Iar Povestea satului este o formă de  cartografiere a formulelor Necunoscutului trăit ca taină,  magie, tihnă, catharsis, purificare de patimi prin eternă (re)întoarcere la origini, o carte despre care îndrăznesc să afirm două idei pe care le voi susține. Mai întâi, dacă ar fi să spun ceva important pentru înțelegerea strategiilor în antrenamentul povestirii și pentru  meseria de povestitor, aș spune că trebuie să îmbătrânești ca să fii.  Or, dacă trebuie să îmbătrânești ca să fii (povestitor), dacă un adevărat povestitor trebuie să trăiască o succesiune de experiențe pentru a stăpâni „meseria”, atunci relația dintre povestitorul-pedagog și cititorul-elev trebuie să devină una dintre maestru și discipol.

cop 1 Dinu  Creația de poezie, respectiv interpretarea de poezie ca act de semnificare prin recurs la contemplație și reflecție se constituie într-o adevărată doctrină soteriologică, eliberatoare, devenirea nemaifiind resimțită ca tragică și umilitoare: „După ce le-ai mulțumit/ celor care te jigniseră,/ Ai ieșit în stradă.” Așa își începe Gabriel Dinu poezia cu care se deschide volumul său de debut, cu același titlu: Câinele cu ochii albaștri. Cititorul lui Gabriel Dinu este implicat într-o hermeneutică totală, o semioză nesfârșită fiindcă citindu-l,  îl interpretăm, așa cum el însuși interpretează un simbol, „câinele” de exemplu. Aparent simplu (după DEX: „mamifer carnivor domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc.”, p. 157), acest simbol al prietenului fidel în cea mai simplă accepțiune a oricărui copil/ matur care și-a dorit cel puțin o dată un asemenea prieten căruia să îi împărtășească necondiționat iubirea, să îi poată spune orice, care să îl poată accepta așa cum e, chiar fără reciprocitatea gesturilor, până să găsească un limbaj comun, se complică puțin. Asociind titlul cu motoul semnificativ ales „Celor pe care i-am căutat și nu m-au găsit, dar și celor pe care nu i-am căutat, dar m-au găsit!” putem spune că este vorba chiar despre o „reflexie complicată”. Este o „reflexie complicată” pentru că inversează raporturile dintre subiect și obiect, fiind în același timp și o refracție, sau mai degrabă le suprapune.
             Creștinismul este religia paradoxurilor, începând cu Moartea pe Cruce care deschide porțile Vieții. A începe să-ți pui întrebări, să te îndoiești, să te frămânți în legătură cu relația ta cu Dumnezeu, toate sunt semne că Îl cauți. Iar dacă Îl cauți, L-ai și găsit, se poate spune.

cop 1 Nadia  Mai deunăzi, cu prilejul „Zilei Mondiale a scriitorului  de orice formă de literatură” care a fost în data de trei martie, plecând de la postarea domnului Alexandru  Cistelecan, colegul meu de la UMFST Târgu-Mureș, critic literar, redactor al revistei „Vatra”  am citit în comentarii tot soiul de glume și aluzii picante cu privire la relația scriitor/ poet/ critic, cum ar fi: „Scriitor este cel care scrie”; „Scriitori și poeți /.../; „ăștia, poeții, intră la scriitori?”; „Poate că scriitorul ideal este cel care nu scrie ”; „Cine știe să citească e cititor”; „Caragiale: știi să scrii? Ești scriitor! Știi să citești? ești critic!” etc. Pornind de la această ultimă încercare de definire și trasare de granițe între scriitor și critic, desigur „cu tot cu ironia și cinismul lui Caragiale la pachet”, țin să precizez că am o prețuire deosebită pentru scriitorii care scriu atât de bine încât m-au făcut să încremenesc în proiectul personal de cititor foarte bun (fără pretenția de a mă socoti și un critic bun), însă cu credința de dascăl bun pentru  citit foarte bine, un citit complet, cu acces la toate nivelurile (re)lecturii, indiferent de vârsta cititorului.  
Este poate un truism să spunem că relațiile noastre interpersonale și chiar sentimentale sunt marcate în profunzime de origini, și asta încă din copilărie. Mai întâi prin influența pe care o au părinții și locurile unde ne-am născut asupra alegerilor noastre, schițând idealuri inaccesibile la care încercăm,  de cele mai multe ori fără să reușim,  să-i silim pe ceilalți să se plieze.

Tudor Amza CAMPIA ISI TEVENDICA ALTARULTudor Amza te invitǎ, mai mereu, "cu visele la masǎ", ca la o ceremonie a spovedaniei, fǎcându-te pǎrtaş  şi custode la toţi îngerii şi demonii care-l bântuie.  O face cu blândeţe şi sinceritate parcǎ implorând divinitatea ca rǎul sǎ nu mai fie repetabil, iar câmpia sǎ fie limanul unde "îşi îngroapǎ numele în pǎmânt", cu privirea ţintitǎ cǎtre un soare care iese, în fiecare dimineaţǎ, din acelaşi pǎmânt "care-şi strigǎ setea", într-o epifanie a cosmosului, în toatǎ mǎreţia sa.
    La Tudor Amza trebuie sǎ te gândeşti ca la "mirabila sǎmânţǎ", esenţa zeiascǎ  a câmpiei române. Prin frumoasa şi complexa persoanǎ care este, câmpia îşi revendicǎ  deopotrivǎ  şi "altarul" dar şi preotul.
    Rolul de preot şi-l ia în serios, când aproape cu tragism, în totalǎ  contradicţie cu marele  Blaga ("eu cred cǎ veşnicia  s-a nǎscut la sat") ne explicǎ  cu inima  sângerândǎ  cǎ "eternitatea a murit la ţarǎ"  şi cǎ : "ne pleacǎ  în exil câmpia
              şi munţii cu pǎduri ne pleacǎ
              la ţarǎ a rǎmas doar via
              dar şi aceea nesǎpatǎ"    
            şi
        "cu greu bunicii îşi mai cresc nepoţii,
         ulcioarele duc dorul dupǎ vin,
         la ţarǎ  au rǎmas doar morţii" . (pag.183)