nectar1Poemele cuprinse în volumul sugestiv intitulat ”Nectar de nemurire”, semnat de distinsa poetă Alina Florica, se înfățișează cititorului ca realizare a unei chemări lăuntrice și a unei nevoi adânc sădită în sufletul autoarei, de a-și făuri lumea și de a se costrui pe sine, întrevăzând în esență abordarea realității în dinamica ei complexă.
Diafanul, serafismul și transparența se învecinează cumva cu senzualitatea feminină, prelungindu-se într-o reflexivitate gravă, în care elementele constitutive indică origini fruste și necontrafăcute.
Refuzul relativului și opțiunea în favoarea absolutului se ilustrează în aceste poezii ca etape ale unui itinerar existențial foarte nuanțat, în care puritatea și idealul devin necesități consubstanțiale ale unui determinism ontologic. Acesta comportă exigențe etice care pendulează între planul imanent și cel metafizic, într-o istovire a febrilelor căutări, menite să pună în noi ecuații problemele eternului uman.
Prin continuitatea și reversibilitatea pe care le generează în progresia lineară și temporală a limbajului poetic, procedeele utilizate de către autoarea Alina Florica evidențiază dorița de a crea un raport de reciprocitate între subiect şi lumea obiectivă, altfel spus, de a transforma Timpul trăit în Spațiul viu.

appCălătoria e o experiență de viață, dar să fii călător pe drumuri neumblate, deschizător al acestora e cea mai frumoasă realizare a vieții.
R.W. Emerson spunea: „Nu urma calea unde te duce drumul. Mergi mai degrabă acolo unde nu există nicio cărare și lasă o urmă.” 
Așa a făcut și poetul „Scrisorilor...”, în volumul Scrisori de dragoste expediată,  deschizând o poartă largă a călătoriilor sufletești, un drum anevoios pe care a pășit și pe care l-a bătătorit pentru cei dornici de frumos. Pornind de la poemele sale ce călătoresc luminos spre suflete prin trăirile și simțămintele deosebite, poetul te face să treci prin anumite stări și dimensiuni existențiale. „Scrisorile...” cuprind în ele o vastă lume, o scenă pe care se perindă actori, toți protagoniști în piesa jucată.
Citindu-le, descoperi viața și arta, religia, filosofia, iar versurile au rolul de a te îmbogăți spiritual, o bogăție care te înnobilează. Nu citești o banală scrisoare adresată „Iubitei”, ci un capitol sau mai multe de viață, un drum care ți se deschide sufletului și ochilor minții întru edificarea ta față de creația lui Dumnezeu, dar și față de sufletul poetului.

lzVolumul de poezii “Ceară și miere”al lui Ion Toma Ionescu, apărut în colecția Poezia Vie a editurii Grinta, cu superbe ilustrații realizate de Frederik Weerkamp, captează atenția cititorului în primul rând prin poeziile tip filigran, tipice pentru un poet delicat, deja specializat în creația de giuvaeruri prețioase în ale “argintăriei’” ( ca să menționez câteva din volumele de poezii anterioare –“Argintarium” și „Din arginturile mele”, ambele tipărite la Editura Art Creativ, în anul 2016, dar și “Glonț de argint”, „Norduri” sau „Bursa îngerilor” toate la Editura Paralela 45).
Se știe că printre proprietățile argintului se numără și purificarea și stimularea capacităților intuitive. Tot în acest sens, volumul “Ceară și miere” expune o seamă de poeme venite parcă pentru a aduce în lume o ordine subtilă, cea a unei rețele, a unui roi în care poezia induce tandru sentimente de iubire, de raportare la ceilalți, de încercări de a defini lucrurile fundamentale.
Astfel, în prima parte a cărții găsim chiar la început poemul denumit Cuvintele ( așa după cum în Geneză ni se spune că la început a fost cuvântul):Nu eu sunt/cel care a împărtășit/această taină/căci însuși el/întâi a rostit/apoi și-a dezlegat/păsările gândului/să prindă înțelesul/vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/binecuvântându-le/ cuvintele sunt ființe. Odată ce cuvintele au prins viață prin insuflarea lor cu înțeles se trece la deslușirea lucrurilor, atât cât ne este dat, stările alternând de la căldură sau un erotism greu, întunecat ( a se vedea umbra acelei negrese care alunecă din când în când printre paginile cărții) la albul și seninătatea întrupării prin ceară și miere.

simeanu 180 Din fragedă pruncie pân` la șaptezeci. O dare de seamă despre timpu` scurs decenii la rând. Amintiri din copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate. O viață de om printre oameni și cărți mai ales. Nicolae fiind predestinat la citit și la scris, după cum se știe. Sârguincios, scrupulos, neîndoios cu folos. Făcându-și din asta nobilă profesie. Este, fără îndoială, un cărturar. Mustind de lecturi fel și chip. Comentator fertil, activ, valoros. Dascăl universitar, acum în Academie. Chiar politician într-o vreme. Șef la Uniune, mai încoa`. Acu, la vârsta destăinuirilor, binevenit. Rememorând, relatând, dezvăluind, povestind atâtea și-atâtea cu șarm. Nimerit, cumpănit, izbutit. Asta fiind concluzia după ultima filă din ”Amintirile unui cititor de cursă lungă”. Lecturate cu nesaț mare. Cu bucuria stârnită de un text bogat și deloc trenant. Doldora de informații și judecăți de valoare. Elegant și nepretențios în expunere. Nicidecum simplist. Rafinat pe măsură și util cât cuprinde. Atractiv, cuceritor, îmbietor la reflecție inevitabil...
 Găsim în opu` menționat nu doar titluri și autori. Ci și oameni, fapte, întâmplări mai vechi sau mai noi. Criticu` bucureștean zugrăvind cu meșter penel portrete, locuri și momente semnificative din existența-i. Sau din istoria trăită personal. Arătând trecutu` veac și tarele lui apăsătoare. Cu sinceritate și făr` de ranchiună.

crPrin cartea de poeme: ,,Pâlpâit de lacrimă”  Alina Narcisa  Cristian se prezintă o fiinţă înzestrată cu multă sensibilitate dar şi capacităţi ideatice  de a transmite în versuri înălţimea sentimentelor întrupate. De aceea poeta se dezlănţuie sigur în creaţie având un arsenal bogat  experimental pentru cetatea în care a decis să se retragă nefiind egalată de fiinţa iubită. Este clar că  suferinţa sa vine de la neşanşa de a întâlni sufletul egalitar de acelaşi nivel precum fiinţa sa. Scrie mult despre persoana iubită şi depărtarea acesteia, despre suferinţa sa până la lacrimi. Poeta s-a lăsat intenţionat în această stare de suferinţă dorind să arate profunzimea sentimentelor sale. Durerea neînţelegerii şi sacrificiului este suportată cu stoicism şi consolare: ,,Ai ales un drum fără mine şi / fără zâmbetul ce te trezea în fiecare dimineaţă/ în simfonii scrise cu dor de eclipsă (Ai ales un drum pentru mine), Ţi-am memorat până şi umbra pe retină/ Tu ai plecat încălţat cu lacrima mea (Umbra). Fără îndoială e vorba de o suferinţă puternică la fel precum iubirea sa ,,M-am rătăcit în labirintul inimii tale... Nu îmi găseam nici inima fără tine” (Labirintul inimii).