Scriitorii timpului meu    Apărută în noiembrie 2019, în colecţia „Critica” a Editurii Ecreator din Baia Mare, cartea criticului literar Cristian Gabriel Moraru, Scriitorii timpului meu, adună în paginile sale cronicile de întâmpinare la cărţile a peste treizeci de autori, majoritatea acestora publicându-şi operele la editura menţionată mai sus, patronată de poetul Ioan Romeo Roşiianu, originar din Roşiorii de Vede, dar trăitor de ani buni în Maramureşul istoric.
    Spre deosebire de unii redactori-şefi de reviste literare, care îngrădesc accesul tinerilor în lumea literară, fie nepublicându-i, fie făcând comentarii răutăcioase, I. R. Roşiianu deschide porţile tuturor creatorilor de literatură, în ideea că dreptul la exprimare este sfânt şi că timpul este acela care va hotărî cine intră sau nu intră în istoria literaturii române, dacă asta ar fi acum principală noastră preocupare…
Cartea Scriitorii timpului meu cuprinde cronicile publicate de C. G. Moraru în ziarul roşiorean „Drum” (unde, de ani buni, susţine o rubrică permanentă), în revista „Pro Saeculum” din Focşani, iar cele mai multe, în revista „eCreator” din Baia Mare, fiind, după mărturisirea criticului, „rodul stării mele de veghe în lanul de cărţi al literaturii române contemporane”, aluzie voalată la romanul Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară) al scriitorului american       J. D.  Salinger.

cop LoretaLoreta Toader, în volumul Definiție în albastru (Editura Ecreator, Baia Mare, 2019), dă glas crezului său poetic în poemul Ce este poezia?: „Poezia mea este un strigăt / Pentru toți cei ce citesc, / Mâine va fi doar amintire / Și o lacrimă în univers.”
    Dar nu este suficient; chiar dacă există mesaj în scrierea sa, acesta se pierde în poeme lungi din care puține versuri pot fi reținute, autoarea nestăpânind încă arta domesticirii cuvântului întru ascultare, acesta, fâșneț, trăgând-o după el în toate direcțiile.
    Bunăoară, versuri ce doar sună, precum „Iubirea e o șoaptă din care eu renasc, / Printre mângâieri suave și divine / Dând sufletului alint și dulce glas” (Iubirea...) se amestecă nefericit cu altele de o prospețime aparte: „Sunt dorul ce aduce primăvara / În timpuri rătăcite printre ierni” (Mă regăsesc) sau „Știi, azi mi-e dor de tăcerea din tine” (Azi mi-e dor).
Dintre temele abordate enunțăm: credința (în  poemul Dor de umbre, lipsit de rafinament: „Un simplu stăpân - / Dumnezeu, / Atât!”), copilăria (pierderea copilăriei este egală cu pierderea incocenței, a bucuriei de a trăi, însă niciodată nu e o pierdere totală:

Daniel Marian catalogul cu apocalipse Coperta OK 1Daniel Marian este un activ poet, se implică în viața literară, scrie despre cărțile poeților de azi și de mâine, are plăcerea de a defini viața prin fraze scurte energice. Cărțile vin spre el și el se aruncă în valuri, fără să-i pese de consecințe. Cu volum de versuri Catalogul cu apocalipse* (apărut la Stainz, Osterreich – 2019), în regie proprie, poetul ne propune o viziune proprie asupra faptelor imediate. Nu o face prin conceptul teologic general acceptat, apocalipsa ca descoperire/ dezvăluirea lui Iisus. El pedalează pe conceptul mundan al termenului, acela de catastrofe care vin peste omul obosit de stilul de viața impus sub liberul arbitru al altor oameni. Evenimentele vin peste poet, el le înregistrează atent, faptele capătă nuanță lirică și se impun prin definițiile poetice originale sau prin formule acceptate de actualul curent prezenteist.
Principalul fenomen apocaliptic, brutal și greu de pipăit de individul normal, este schimbarea rapidă a minții omului în fața realității imediate care se evaporă cu voioșie. Veverița este personificare creată de poet, una originală și valabilă în orizontul actual de societății, pentru această schimbare a schimbării. Schimbările zilnice, periodice, duc omul la limită, îl provoacă și-l seacă. Daniel Marian simte fenomenul și-l pune în operă cu mult curaj. Chiar agreează schimbările, le provoacă și le dă definiții lirice sau chiar aproape de realitate. Nu excludem linia jurnalistică sumară și solidă care străbate poemele.

cop Loreta O călătorie în timp, plină de o melancolie blândă á la Emily Dikinson, propune Loreta Toader.
Cu bateriile cuvântului încărcate la maximum, şi tendinţa de evadare din cotidian, poeta ne oferă o mică-mare demonstraţie de neatârnare faţă de încercările iubirii, o posibilă cale spre cristalizarea unei noi sensibilităţi, bine ancorată în scurtul interval dintre bucurie şi tristeţe ori nostalgie şi regret: „Valsează flăcările-n ritmuri vii/ Eu râd şi plâng în orizonturi noi/ Alerg şi strig iubirea-n doi/ Strângând în suflet simfonii”.
Din „clepsidra viselor”, rătăcind nărăvaşă, emanând în mod organic energie pentru iubirile ce n-au fost să vină, fără să uzeze de întreg arsenalul ludic, Loreta Toader nu caută cu orice preţ perfecţiunea ci se mulţumeşte să respire prin proprii plămâni cerul uneori grav al propriilor risipiri, contemplate oarecum de pe cele două maluri: „E prea târziu pentru iubire/ Şi prea târziu să pot zâmbi/ E prea devreme pentru noi/ / e prea târziu ca să-mi poţi fi”.
Această stare poetică aduce oarecum cu un monolog cu spatele la public, în interiorul cunoaşterii, autocunoaşterii, provocat cumva şi de inerentele şi decisivele dezamăgiri, provenind dinspre lumea exterioară, o lume în care „şi macul cel roşu timid/ îmi pare acum perfid”.

DR. Simona Trifu ESP Coperta(Dr. Simona Trifu – „E.S.P.” , Ed. Anconeum)

            Negoţ cu valori promise, nu se ştie dacă şi posibile. Vârtej prin spaţii ambientate de fenomene prea devreme sau prea târzii, cu har echilibristic. Incertitudine pornind de la marea problemă a existenţei, timpul cel când prea curios când prea indiferent. Dacă există timp, deseori nu e unde trebuie, ci pus de-a curmezişul, în pragurile menite istovirilor fiinţei. Nu e decât mai mult ca o părere, timp pentru mai departe, ci timp molatec sau timp de întoarceri între da şi nu, cu istoviri năucitoare.
             Acesta este în mare parte fluxul ideilor ce guvernează în lirica de început a Dr. Simona Trifu, intitulată aparent enigmatic „E.S.P.”, care până la urmă nu e ceva de speriat ci chiar obişnuit în cazul omului ultrasensibil, ancorat în sentimente ca un grăunte-n spic, un bob-ntr-un ciorchin, un fulg în nea. Interconectarea cu un generos edificiu empatic dar filtrat printr-o răvăşeală de concepte duale, îl determină pe el, omul de acest fel, îl face şi îl păstrează astfel în conştiinţa unor întreguri programate sau aleatorii.