Costel Simedrea Calendare de fum(Costel Simedrea – „Calendare de fum”, Ed. Eubeea, 2019)

            Vremea veşniciei celei crunte pare, în care nu e loc de nicio pâlpâire vie. Dar e numai toamna, una obsedantă, repetitivă, venită dâră şi venită bulgăre. Cu frig, cu vânt, cu tot mai multă noapte şi desigur cu cât cuprinde fum. Se alcătuiesc chiar şi „Calendare de fum”, în care Costel Simedrea îşi contorsionează spaimele. Poezia sa hotărât elegiacă e tot ce mai răzbate prin întristarea până la lugubru. De undeva ca dintr-o aripă a lui Bacovia, se ţes de muşcă rimele şi ritmurile. 
            Încălecare de senzaţii nebune prin suflet jumulit de percepţia jur-împrejurului fatidic. Sonetele din acest volum, toate de o muzicalitate sumbră ce invocă sumbrul într-o rarefiere cadenţată, valuri-valuri... Fum deci, ipostaze ale fumului: „Poate ceasul cuprins de tristeţe/ Bate, azi, cea din urmă secundă,/ Poate-i inima chiar muribundă,/ Începând veşnicia s-o-nveţe...// Poate că în zadar ne e teamă,/ Fiindcă nu-i niciun capăt de drum,/ Poate că totul începe acum/ Şi aici este numai o vamă...// E vama fum prin care-au trecut/ Păsări, plecând din cuibul de lut...” (Vama de fum); „Doar fum şi vânt şi ce-a fost şi ce nu-i.../ Nimic altceva, nicicând, niciodată,/ lupii uitării, mereu nesătui,/ La porţi de dor au început să bată.// Spre maluri pustiite vin acum/ Corăbii cu catarge putrezite,/ Le suflă-n pânze vânt, plutesc pe fum,/ Uitarea spre uitare le trimite.// Din negura tăcerii mai răzbat/ Până la noi ecouri disperate.../ Nu face viaţa azi niciun rabat,/ Doar fum... şi numai vântul care bate.// Clipă de clipă, mai apoi, dispar.//

Virgil DiaconuCum se scrie astăzi poezie, în epoca pe care o numim postmodernă? Și cum este evaluată poezia postmodernistă? Este ea evaluată corect? Este subevaluată, sau supraevaluată?
Dacă citim cronicile literare, publicate în revistele literare și în volumele de critică literară ale ultimilor 30 de ani, observăm lesne că cea mai mare parte a cărților de poezie contemporane „cronicizate” sunt considerate cărți „semnificative”, „importante”, „pline de har poetic”, sau că operele poetice în cauză „ocupă un loc important în literatura română”, și așa mai departe. Așa încât, dacă luăm de bune toate aceste evaluări, putem să concluzionăm că poezia noastră contemporană este, aproape în bloc, „cea mai…”, dintre „cele mai…”, și că ea merită un loc de frunte în poezia europeană, dacă nu cumva poezia europeană ar avea de învățat din excelența poeziei noastre.
Și totuși, cea mai mare parte a poeziei contemporane românești nu este nicidecum atât de performantă pe cât ne-o spun, aproape în fiecare zi, criticii sau pseudocriticii literari. Realitatea este că cea mai mare parte a poeziei „cronicizate” este supraevaluată, deci că ei i se acordă o valoare pe care această poezie, pur și simplu, nu o are. 
Dar de calitatea poeziei care se scrie astăzi ne putem convinge singuri, citind poezie, după cum de calitatea evaluărilor acestei poezii ne putem da seama comparând poezia citită cu cronicile care i se dedică.
În ceea ce ne privește, vom comenta, rapid, poezia a trei poeți contemporani postmoderniști, Tedy ARMAN, Alexandru ȘIȘMANIAN și Eugen ROGOJAN.

VB(Vero Budea – „Dintr-o Suflare”, Ed. Libris Editorial, 2019)

              Se întâmplă în orice viaţă de om renunţarea la fluturi şi trecerea la păsări. Bine, fluturii mai apar ei după aceea, când năvălesc stoluri. Dar deocamdată se aleg păsările. Este trecerea din visare în angrenaje din ce în ce mai puţin subtile, care încep să zgârie şi să muşte. Se poate face brusc sau lent, în funcţie de personalitate şi de conjuncturi.
              Îmi veni să pun titlul acestui text într-o formă oarecum neaşteptată, amintindu-mi de sintagma lui Erich von Däniken, dar fără vreo conotaţie care să ţină neapărat de ufologie, deşi câteodată suntem extratereştri în propria noastră viaţă. Iar întoarcerile în timp, demonstrate ca fiind posibile, încă se lasă aşteptate şi în plan fizic. Dar, să revenim...
              Când apare iubirea, ştii că nu mai e cale de întors. Sau dacă e, atunci doar pe căi ocolite, chiar oculte. Totul devine dintr-odată atât de fragil, încât pare incredibil să te fi înhămat la o astfel de aventură care de foarte multe ori nu sfârşeşte chiar fericit.

Mariana Cornea intre coapsele(Mariana Cornea – „între coapsele paginilor m-ai înfrânt”, Ed. Minela, 2019)

             Ne-am născut ori e doar o impresie, pregătire pentru o naştere de-adevăratelea? Simţim aşa o furie a neîmplinirii, când codului genetic nu i s-a oferit reflexul meritat într-o realitate măruntă ce poate fi de altfel pur iluzorie? Ne-am născut pe o parte sau alta a pretinsei realităţi? Stă ea realitatea care dac-o fi, într-o rână, dungă, într-un asparagus de timp ori o încă neîncepută clorofilă iniţiatică?
              O interesantă alegorie a naşterii incomplete, nesatisfăcătoare, ne oferă Mariana Cornea, admiţând către nu e clar cine: „între coapsele paginilor m-ai înfrânt”. Chiar m-am uitat în carte să nu fie vreo dedicaţie, dar nu-i. Şi atunci m-am gândit la Dumnezeu, deşi relaţia poetei cu El este incertă, sau oricum incompletă, de parcă ea şi Dumnezeu s-ar fi întâlnit doar demonstrativ, pentru a-şi mărturisi deopotrivă că există. Cum se face vorbire aici: „Dumnezeu”: „asistase la naşterea mea/ de fapt s-a întâmplat să fie acolo/ după masa de prânz/ când nimeni nu putea să mă vadă// se plimba în jos/ în sus/ fără să ştie ce să facă cu ceva/ ce sporea întruna/ înălţase nu cerul/ ci braţul pe jumătate acoperit de pene/ mă cântărise o clipă în palma-I ca un foc/ neauziz şi închis în El însuşi/ mă aruncă departe/ ca pe o posibilitate a unui moment/ încă nu ştiu de ce/ un moment şi o posibilitate// dar aerul/ plin de sunete/ mă posedase fizic/ şi destul de ciudat/ compuneam un cuvânt// realitate/ asemenea altor realităţi/ trăiesc mai puţin/ cu acelaşi demon/ în chip scandalos mai curăţ un măr/ din ziua în care începuseră jocurile”.

simeanu 180 Așa-s de buni unii la cărți, peste ocean, că ne fură nopțile și nu protestăm. Stăm și-i cetim cu nesaț, lăsând somnu` deoparte. Printre ei, Clive Cussler. American octogenar. Inglez după mamă, german după tată. Cercetător de naufragii. Dedat inspirat la condei de vreo cinci decenii. Cu succes enorm fincă scrie fain. Îmbinând impecabil imaginația cu realitatea. Fantezia amplă, cu documentarea judicioasă. Literatura, cu știința și istoria. Amestec ideal de larg interes oriunde pe glob...
 Un exemplu clar, ”Zorii Semilunii”. Cu acțiune intensă și palpitantă nespus. Pe pământ și-n ape. Pe mare și-n adâncuri. În SUA, Israel, Turcia, Egipt și Marea Britanie. Pornind de la hoție, megalomanie, lăcomie, nebunie. Lipsă de omenie, stupidă utopie. Corupție, parvenitism, carierism și sete de putere. Caracteristici ale câtorva personaje ticăloase nețărmurit. Ucigând fără scrupule spre a-și atinge țelu` vizibil odios. Într-o confruntare, însă, cu-altele lucide, brave și capabile. Să le oprească victorios din criminala cursă. Și să salveze lumea de la pieire. Păstrându-i istoria teafără-n muzee. Ca să se vadă și să se știe, util, pe vecie...
 Romanu` cu pricina, scris de Clive cu fiul Dirk, e o poveste intens atractivă. Ce reunește fascinant întâmplări de ieri și de azi. Arheologie, tehnologie, oceanografie.