cop 1 AlinaTrebuie să recunosc că există puține poete care trezesc în mine, prin versurile lor, prin devotamentul și respectul acordat cuvântului, prin ambiția de a se ridica deasupra superficialității și mediocrității generale, un sentiment de admirație și apreciere. Alina Narcisa Cristian face parte din categoria acestor poete speciale. Ea scrie versuri care ating și sufletul, și mintea, un alt avantaj fiind acela că știe să esențializeze, eliminând balastul inutil, acea poetizare redundantă în capcana căreia cad mulți autori, nefiind capabili să spună ce trebuie, când trebuie și cum trebuie. Mai mult de atât, ea folosește cu pricepere frumusețea paradoxului, atât în poezie, cât și în aforismele pe care le șlefuiește cu atenție și delicatețe. Această propensiune paradoxistă pare să deconspire un suflet mult încercat la granițele trăirilor, dar indică și o rezonanță puternică artistică și spirituală cu opera unor scriitori care au explorat abisul ființial, sărind apoi, pe trambulina viselor și/sau a imaginației, până la porțile extazului și ale revelației, fiind adevărați acrobați ai transcendentului.

Ion Maria F si c(Ion Maria – “Frică şi cutremurare”, Ed. Limes, 2018)

            Să spui când nu te-aştepţi e clar o fandoseală, poţi altfel: când te aştepţi mai dincoace sau mai dincolo. Punctul minus cu celălalt cu plus şi înmulţit cu zero e o formă de gramatică pură limpezită într-o mişunată scânteie de scânteriere care preface lucrurile din dezastrul unei tămâieri ocazionale ce poate deveni colectivă spre obligatorie. E timpul extrateranilor, clar de nu se poate!
            Cu Ion Maria se întâmplă lucruri şi până şi fapte. Sunt pajişti şi sunt munţi de toate culorile care toate pâlpâie ca la balamuc. Se regăseşte o dezinvoltură din ascunzişul epocal al neţărmurii. Când ţi se spune să tragi fermoarul până şi la stele, să ştii că nu e de glumă, fixează bine colţurile imaginaţiei şi bate-le în cuie!
            A venit vremea pentru că trebuia să vină, de “Frică şi cutremurare”, când pajiştile se schimbă în mersuri călare. Se atrocizează semantica încât de la a pica bine se ajunge la a pica pur şi simplu cum trebuie nimerită o săgeată dinspre coteţul cu găini înspre o ţeastă puternică de cocoş. Avem de-a face cu o debusolare a însăşi clepsidrei care nu mai stă chiar atât de ţeapănă, a învăţat să umble şi parcă-mi-aş şi pe alocuri umblă.

dinaNimeni nu e mai de invidiat (în sensul pozitiv, bineînțeles) decât cineva care, într-o viață de om, a avut posibilitatea să cunoască mii de semeni, indiferent de vârstă, sex, rasă ori profesiune, întâlniți în toate mediile sociale, politice, economice sau culturale. Acesta este ȘTEFAN STAN, jurnalist de vocație încă de când a depășit vârsta majoratului, cel care a înțeles, chiar de la debutul său în mass-media, că această îndeletnicire nu este una oarecare, ci este cea care solicită respectarea adevărului, obiectivitate, conștiinciozitate și, mai ales, responsabilitate pentru cuvântul scris.
    Cele peste patru decenii de jurnalism au făcut din Ștefan Stan unul dintre cei mai reprezentativi gazetari ai vremii contemporane, activitatea sa desfășurându-se, începând cu anul 1976, atât în presa locală („Teleormanul”), în presa națională („Scânteia”, „Adevărul”), cât și în calitate de corespondent al Agenției Naționale „Rompres” și, ulterior, „Agerpres”, al Societății Române de Radio („Radio România Actualități”, „Antena Satelor”), continuând, și după pensionare, colaborarea la ziarele și revistele actuale din județul Teleorman.
    Până de curând, eu nu citisem primul său volum publicat în anul 2015, dar, după ce autorul mi l-a oferit, mi-am dat seama că Ștefan Stan stăpânește caracteristicile stilului jurnalistic, având în plus o calitate deosebită, aceea de a aborda un eveniment, de a prezenta o persoană/personalitate, un aspect al activității cotidiene nu numai cu rigoarea pe care o presupune limbajul de specialitate, ci și prin câteva elemente ale implicării afective, emoționale, remarcabile prin tonul selectat, precum și printr-o variație stilistică proprie, la toate acestea adăugându-se gradul înalt de stăpânire a unei strategii persuasive vizând fie rațiunea, fie afectivitatea.

Ionut Calota nuduri(Ionuţ Calotă – „nuduri şi semne”, Ed. Rafet, 2019)

            Poetul se redescoperă, reinventează, recunoaşte şi revendică permanent, îşi câştigă identităţi noi căutând ceea ce nu există, şi apropiindu-se tot mai mult de ceea ce nu există. El însuşi poetul de fapt nu există aşa într-o fază primară pentru că n-ar mai fi poet. Ca să existe trebuie să fie tangent perfect cu ceea ce nu există. Aceasta nefiind neapărat o elucubraţie de poet ci un exemplu de sinceritate venind din obiceiuri mai vechi când umblam brambura printre aligatori geometrici ce ţineau loc de forme.
            El poetul Ionuţ Calotă se deplasează cu nonşalanţă din confortul unui limbaj instituţionalizat în spectrul unui eventual limbaj. „nuduri şi semne” fiind ca o replică după un cutremur, după ce Nichita Stănescu trecu pe lume. Dacă ar fi să ne limităm la titlu, am putea vorbi cale de un popas fără să spunem mai nimic, aşa că trecem în poezie. Aici se ridică cortina cu Magaie, despre care nu se ştiu multe, doar că nici el nu există decât într-o margine a minţii de unde provin consideraţii despre vieţi posibil trăite. Ce mai e şi şi cu Magaie ăsta, că alt nume nu i s-ar fi potrivit. Păi Magaie tare adevărat tare şi era nevoie de Magaie ca de lipici.

Daniel Marian Calaretul Coperta Cu text 1    În sinea noastră suntem cu toții, măcar din când în când, Feți Frumoși și Ilene Cosânzene cărora li se atașează, din dotarea Regatului, de la naștere sau... din mers, câte un patruped înaripat, în speță un cal, cu sau fără girofar (recte stea), cu sau fără anvelope de sezon (potcoave de 99 de oca) dispus a consuma, nu numai când e în misiune specială sau la dietă, jarul aferent șemineului cu deschidere la tolba cu povești, mai ales în anotimpul alb, așa precum ne dorim să-i fie și dumnealui nu doar pielea ci și aripile. 
    Despre măiestria necesară unei bune dirijări în ceea ce privește tehnica mânuirii hățurilor, cred că am putea consulta părerea unui călăreț atipic, țintit în a ne conduce cu succes pe traseul cu obstacole sentimentale generate de  experimentarea unei „iubiri amânate”. S-ar cuveni, așadar, să dăm ascultare, plecând nu doar privirea pe text, cât mai ales urechea inimii, la ecoul trăirii intense pe care ne-o dezvăluie însuși poetul Daniel Marian, în volumul „călărețul din zorii unei iubiri amânate”, Belgrad – Madagascar – Costa Rica, 2019, cu ISBN de autor.
    Dacă n-ați iubit sau poate dacă ați iubit, dar nu ați avut „fericirea” să fi cunoscut sentimentul adânc sfâșietor al iubirii neîmpărtășite sau a celei neîmplinite, probabil că nu ați savura pe deplin paleta de stări și tonalități surprinzătoare cu care acesta își modulează discursul poetic.