Mariana Cornea Mila(Mariana Cornea – „Mila”, Ed. Minela, 2019)

             „Femeia ca o bucată de carne şi de sublim. Femeia la superlativ. Un roman uluitor despre forţa interioară a unei femei aparent comune. Poţi fi chiar tu, dacă nu ai fi atât de specială pentru... pentru cine?” – astfel se prezintă pe coperta a patra romanul „Mila” al celei cunoscute ca o remarcabilă poetă, Mariana Cornea. Da, cartea se prezintă singură, ca o doamnă educată să se recomande înainte de a se povesti ochilor şi minţii. Şi într-adevăr romanul e o doamnă, dintr-acelea care reuneşte câteva pitoreşti personalităţi cu scopul predilect de a o scoate pe ea în evidenţă. Se regăsesc aici supla şi aroganta alături de timida şi jerpelita, grotesca într-o maximă a ei dimpreună cu minunata.
             Romanul e despre muchiile lumii, cele care de fapt o înjumătăţesc şi o sferuiesc şi tot aşa până nu mai rămâne nimic din ea lume. Avem şi cuminţenie, avem şi elogiul păcatului. Sentimente limpezi şi altele vâscoase. De fapt este despre cum nu poate trăi dar tot se trăieşte. Cartea rupe tiparele şi ţâşneşte din ele, scorojind memoria unei jumătăţi de secol, într-o atmosferă jilavă, cenuşie. E o intersecţie între tristeţe morbidă şi bucurie doar aparentă.
             Mila se face şi se desface, moare şi nu moare, răscoleşte gunoaiele timpului încercând să iasă la lumină. Mila e femeie, una care n-ar fi trebuit să existe dar dacă e aici atunci trebuie spus despre ea. De această Mila ţi se face când milă, când greaţă, ai alina-o dar ai şi arunca-o înspre o gaură neagră unde să nu se mai nască. N-ar fi trebuit să existe, dar acuma că există...

tkee copertaCu o scriitură aflată la limita jurnalului își conturează Miriam Tkee romanul unei existențe ce pare desprinsă din lumi neapărat idilice.
Saltul de la normal sau banal îl face c-o ușurință dezarmantă și printr-o naturalețe care nu numai că vine din străfunduri de simțire, dar e și amprentată de-o existență altfel zbuciumată, povestea acesteia fiind firul roșu care străbate istorisirea în întregul ei.
Personajele sunt extraordinar de vii, sunt (re)născute din cufărul cu amintiri, ușor coafate pe alocuri, ba pentru a nu răsuci cuțite-n răni, ba pentru a le face mai viabile-n vremuri improprii sufletului și delicateții.
„Pătrățica abstractă” este cartea în care Miriam Tkee își demonstrează din plin aptitudinile de păpușar, personajele ei mișcându-se după trase bine stabilite, fiind ba îndepărtate de lumina reflectoarelor, ba lăsate sub arderea acestora.
Din acest aparent haos se naște un soi de mișcare browniană care nu face altceva decât să le contureze mai ușor și din plin portretele fizice și morale, dintr-un astfel de puzzle închegându-se o poveste ce te ține cu sufletul la gură.
Autoarea jonglează cu mijloace poetice, încărcătura de metaforă, prinosul acesteia având și darul de-a detensiona actul lecturii, cel mai adesea apărând după evocarea unor evenimente triste, chiar dramatice.
Această abordare trădează faptul că autoare știe că și-a făcut din lector nu numai un complice, dar chiar și un trăitor intens al actului istorisirii.

cop 1 AlinaMotto: „Să nu vorbeşti despre poezie, / dacă nu ai adunat suficiente lacrimi”
(Alina Narcisa Cristian, Vorbirea despre poezie)

Citindu-i cel de-al treilea volum de poezii, Ceasuri întoarse de vremi (Editura eCreator, Baia Mare, 2020), îmi întăresc părerea că poezia poetei băimărene Alina Narcisa Cristian se aseamănă întrucâtva cu poeziile lui Ion Pillat, atât prin formă, cât şi prin înclinația spre introspecţiune.
Majoritatea poeziilor sunt filosofice, cu inserții aforistice și foarte reuşite soluții neaşteptate. Poeta îşi dezveleşte sufletul în faţa cititorului, iar pentru ea poezia este o terapie, într-o lume în care valorile sunt răsturnate. Ea trăieşte la intensitate maximă atât clipele de fericire, cât şi clipele dureroase, pe care le primeşte de la viaţă prin pierderea ființelor dragi (tatăl) sau pierderea iubirii adevărate, iubire în care totuși încă mai crede.
Poeta Alina Narcisa Cristian scrie cu o uşurinţă formidabilă şi nu încearcă să „ne mintă”, ci îşi aşterne pe coala de hârtie emoţiile – durerea, mâhnirea, revolta, dragostea, frica –, visele-reverie, visele-năzuinţă, își cântă și descântă singurătatea, într-un vocabular poetic bogat, din care nu lipsesc neologismele de ultimă oră sau chiar câteva cuvinte inventate de autoare.

icaSpre a-şi asigura dreptul "să umble, prin orice poveste/ scrisă cu sânge/ de un gropar alcoolic", George Mihalcea "plânge (ca un copil) şi îmbunează un zeu".
    O face "rătăcit prin mâzga memoriei" cu intenţia vădită de a se curăţa într-o ploaie, care să-l scape de istoria fără iertare a unor nisipuri carnivore, spre a putea să o ia pe urmele tatălui, unde devine "ţipătul ce se înfige în ochiul stâng al altei păsări de lut". Ratează "poarta spre singurul cer/ care s-ar fi putut lăsa cunoscut" într-o "linişte mare (unde) nu mai mişcă nimic şi e frig" dar unde iubita îi "părea venită dintr-o ţară netrecută pe hărţi" şi "semăna foarte bine cu femeia care i (mi) se tot încurca printre vise", când învăţa "limba secretă a meduzelor la fel de albastre/ ca mâinile ei".
    Într-un "semn al niciundelui" visând "mări dispărute" unde "un zeu muribund" s-ar fi născut din incestul timpului cu materia, încearcă să reînvie "limba moartă a norilor inventaţi pentru marea aceea". 
    Trăieşte ca un "poet blestemat" căruia nu-i este frică de moarte "cât de glasul acelei viori aduse la mal/ de valurile opace ale neîntoarcerii", "când linia vieţii (ne) este tăiată în bucăţi/ de strigătul mut al blestemului" (pag.21-22), "că se face atât de târziu" în cuvinte iar anotimpul se sparge "în secunde", "urgisite de un preot impur" în visul "despre cum a (ai) tăiat sicomorii/ cu securea de gând interzis"(pag.35).

cop 1 bs„To be or not to be”... spunea Shakespeare, într-o balanță firească a sufletului omenesc.
Ființă, neființă, bine, rău, viață, moarte sunt noțiuni ce frământă sufletul unui om, Adrian Mocanu, autorul volumului „Mărturisiri în logica bucuriei”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare.
Constituit drept un jurnal de gânduri, autorul ne mărturisește frământările sale sufletești, tratând probleme existențiale diferite, filtrate prin prisma sufletului său, după cum el însuși scrie: „Mărturisiri sau cartea mea sacră – sub semnul trăirii celui de-al șaselea vis al lui Pavel, Apostolul Neamurilor”.
După cum se știe, Sfântul Apostol Pavel a visat un macedonean care i-a cerut să îi ajute pe frații săi, iar acesta i-a ajutat pe macedoneni.
Cartea îi este dedicată bunicii sale, Creața Mocanu, iar autorul se simte „ca și cum chemat dintru a lucrurilor vrajă”, a conștientizat „focul etern al adevărului”.
Citind, observi o balanță pe ale cărei talere se așează aceste gânduri într-o inedită cascadă a logicii autorului.
Nu există nicio ordine, nici măcar una cronologică, gândurile succedându-se într-un soi de amalgam, în aparență, dar destul de profund în accepțiunea sufletului celui care le-a trăit...