ecreatorMiorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.
Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița?

4.Concepții cosmogonice indiene, chinezești și grecești
    Funcție de forța lor spirituală, toate popoarele antice, chiar și cele mai puțin civilizate, au fost intens preocupate de marile probleme ale filosofiei (existență-nonexistență, viu-neviu, materie-spirit, macrounivers-microunivers, absolut-efemer, mișcare-repaus, temporal-atemporal, spațial-nespațial, haos-cosmos, moarte-nemurire), încercând să răspundă în manieră proprie la etern sâcâitoarele întrebări umane privind începutul și sfârșitul lumii, apariția viului și condiția umană, necontenita metamorfoză a materialului/corporalului (care pentru viu se cheamă moarte) și posibila nemoarte a sufletului sau eului omenesc, fie în sensul răsplății creștine pentru exemplaritatea scurtei vieți pe Pământ, fie în sensul metempsihozei indiene.
    De pildă, toți bibliștii onești și echilibrați (a se citi nefanatizați ba de ideile creaționiste, ba de cele evoluționiste), admit că – taman ca la indieni – admirabila Genesă provine din tradiție, fiind așezată de Moise în fruntea Pentateuhului (primele cinci cărți ale Vechiului Testament), pe care tot tradiția i le atribuie acestui prim reformator și organizator al seminției iudaice.

La 5 noiembrie 1880 s-a născut scriitorul Mihail Sadoveanu, povestitor, nuvelist, romancier, om politic (m. 19 octombrie 1961).

Mihail Sadoveanu a fost membru corespondent al Academiei Române din 26 mai 1916, membru titular din 1 iunie 1921 şi membru titular activ din 12 august 1948.

Cunoscut mai degrabă ca un ilustru scriitor decât ca om politic, Mihail Sadoveanu a lăsat posterităţii o operă care se întinde pe o jumătate de secol, având „amploarea unei întregi literaturi”. Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica literară drept un realist cu viziune romantică şi un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.

Din punct de vedre al orientării politice, la începutul activităţii sale, Sadoveanu a făcut parte din Partidul Poporului, apoi l-a urmat pe Constantin Argetoianu când acesta şi-a fondat propriul partid, timp în care fost numit preşedinte al Senatului. După instalarea regimului autoritar a lui Carol al II-lea, scriitorul s-a numărat printre cei fideli monarhiei, dar după venirea comuniştilor la putere acesta şi-a schimbat brusc orientarea politică devenind un fervent susţinător al regimului.

Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.
    Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţi de împrejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şi să creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturile natale?!
    Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintă ilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa că după ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat la Paris.

    Principalul „vinovat” de incitarea mea la apropierea și cunoașterea mai îndeaproape a personalității complexe a acad. Ștefan Ștefănescu este regretatul Alexandru Manda - inginerul și diplomatul în comerț exterior, cu pasiune înfocată pentru istorie și spirit deschis spre zările umanismului, ex-inginer șef, apoi director tehnic la I.O.B. din Balș, director comercial la I.U.G. Craiova, inițiat, ceva mai târziu, prin 1994-1995, de Dan Lupescu și Romulus Turbatu în tainele tiparului, ale imprimării de ziare, hebdomadare, reviste și cărți, la Gutenberg Internațional S. A. Craiova, firmă privată, împreună întemeiată în Bănie, absorbită prin 2015 de ALMA, devenită, mai nou, ALMA DCMI.
    Nu știu de ce, deși îi apreciam exegezele meticuloase pe teme de istorie, nutream vagi, însă destule, rețineri față de anvergura academicianului Ștefan Ștefănescu.
Ba știu: aerul prea sobru ori sec, păstrând o anumită distanță față de subiect, tăietura aparent prusacă a topicii frazelor, în perioade cel mai adesea lungi, desfășurarea pletorică, parcă, a demonstrațiilor sale științifice, conjugate cu detaliile că se școlise la Moscova (nu avea cum să scape de satanistele denaturări leninist-staliniste și jdanoviste privind materialismul istoric) și că a deținut 24 de ani – prea multă vreme, mi se părea - funcția de director al celui mai important institut de profil al Academiei Române: Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.
Aveam, totodată, percepția că scrierile sale sunt dominate, fie și involuntar, de o aură ciudată, prea apăsat apodictic autoritară, din panoplia respirației de foc a temutului cancelar Bismarck.