l          În primul rând, frumosul în sine e stabil (BANCHETUL, 211). Frumusețile multiple se nasc şi pier. Niciun obiect concret, fie fizic, fie spiritual, pe care l-am putea elogia numindu-l frumos, nu ar putea rezista la această încercarea a permanenței frumuseții absolute. Trupurile şi podoabele, legile şi deprinderile omeneşti, ştiințele, oricât de bune, de frumoase şi de adevărate ar fi ele, sunt totuşi mărginite şi pieritoare.
          Pentru Platon, contrastul dintre idei sau esențe şi existențele sau cazurile particulare implică, de fiecare dată, opoziția dintre Unul neschimbător şi Multiplul schimbător.
          În cazul ideii de frumos, constanța caracterului ei are o semnificație deosebită pentru un suflet în formare. Cerința noastră cea mai intimă este de a ne prelungi şi stabiliza binele sau ceea ce suntem în esență (Ibid.,206, 207e-d.). Această necesitate instinctivă, care nu este altceva decât lucrarea lui Eros în sânul nostru, îi apare în chip vag conştiinței noastre cotidiene drept o năzuință după viața nemuritoare, o năzuință către nemurire, care se manifestă la rându-i în noi ca îndemnuri de a procrea, deoarece prin generaţiile ce izvorăsc din pântecele noastre ne zugrăvim pe noi înşine ca tipuri nemuritoare.

Detalii

sz2„Explicaţia şi comprehensiunea
nu constituie polii unui raport de excluziune,
ci momentele relative ale unui proces complex
care ar putea fi numit interpretare."  (Paul Ricœur)

Abstract: The communicative imperatives of the contemporary world   impose upon  the return of the  textual & discursive complexes  in the essence of present formative programs, with the vast problematic lying at the both her moments, comprehension and interpretation, at the intersection of some reference subjects like “the death of ideologies”, the priority of hermeneutics as a practical philosophy in the present, when the interpretation seems to became “the only game in town” (Stanley Fish). Our intention is to capture  some new modeling elements in order to continue our first part of this  article able to render the features of the interpretative strategies   for a structuring pattern of the great textual or discursive complexes in its double dimension: as a cognitive model and as a legitimate cultural  negotiation pattern.

Detalii

l          Socrate se încumetă să găsească el însuşi o definiție pentru acest termen, motiv pentru care se apropie, fără să-l atingă, încet, încet, de conceptul pe care îl explicitează dialogurile târzii. Astfel, frumos este tot ceea ce poate să-şi împlinească bine rostul propriu, sugerează el; aşadar, nu s-ar putea oare ca frumosul să fie o funcție îndeplinită cu succes?(HIPPIAS MAIOR, 295c-d, traducere parțială de Constantin Noica în ARTE POETICE).              Însă, nu întârzie să constate faptul că şi această definiție trebuie amendată pentru că nimeni dintre noi nu ar accepta să laude ṣi să socotească drept nobilă acea destoinicie de a face rău.
Ar fi posibil ca frumosul să fie "prielnicul". Aici întâlnim o prefigurare a tezei platonice conform căreia frumosul este binele.
          Se va ajunge la un impas cu această definiție, din cauza distincției dintre puterea producătoare si produsului finit.
          Dacă frumosul este cauza binelui, binele şi frumosul se deosebesc în aceeaşi măsură în care tatăl se deosebeşte de fiu sau autorul de opera sa. În consecință, şi frumosul trebuie să difere de bine, ca o necesitate, adică trebuie să fie un nou-bine, concluzie inadmisibilă (Ibid., 296 c-d).

Detalii

p abEste bine cunoscută sintagma „Lauda de sine nu miroase a bine”. Dar dacă o supunem unei gândiri critice mai atente vom constata că ea conţine infidel semnificaţia falsă a ceea ce vrea să desemneze, dar interpretat greşit de către o gândire superficială a celor mulţi. Să vedem ce este, de fapt, lauda? Care este originea şi care este semnificaţia ei ca atare? Vom aprecia că ea este legată nemijlocit şi obligatoriu de suportul şi deţinătorul ei - omul. Nu există omul, nu există nici lauda ce ţine de el.
Omul se are pe sine prin sine ca laudă a sa intrinsecă şi reprezentant al sinelui, adică al sinelui laudei sale care este el însuşi. Însă în lauda sa omul se are nu numai ca şi creator de sine, dar şi ca o creaţie, adică nu numai ca proprietate a sa, dar şi ca proprietate a Creatorului său. Altfel spus, omul ca laudă a sa  va fi în cea mai mare măsură laudă a Creatorului. Din această cauză omul face ofrande laudative laudei primordiale care este Creatorul său. Prin urmare Creatorul se laudă pe sine prin reprezentarea creaţiei sale, omul, adică prin lauda de sine a omului care este omul însuşi. În acelaşi timp, omul ca proprietar parţial al persoanei sale şi creaţie a Creatorului său, este capabil şi el să creeze sinestătător creaţii proprii, aparţinându-i nu numai lui, dar prin el şi Stăpânului său.

Detalii

l          Cu toate că Platon admite ca plăcerea, atunci când este vorba despre plăcerea unui suflet nobil, să devină etalonul gustului şi al "hamului" călăuzitor al tineretului, nu trebuie însă să pierdem din vedere constantul lui dispreț față de identificarea vulgară dintre bine şi plăcere în comparație cu identificarea dintre bine şi cunoaştere sau inteligență operată de "spiritele alese"(STATUL, VI, 505b).
          Pentru a afla care este natura exactă a binelui inteligibil postulat de spiritele alese şi succeptibil de a deteriora ṣi restaura plăcerea, este absolut necesar să fie cercetată natura acestui bine, precum şi studierea ultimului concept labil care fundamentează estetica lui Platon.
          Astfel, la sfârşitul acelei conversații din cartea a doua a LEGILOR, când atenianul argumentează din ce în ce mai tare în favoarea binelui real al muzicii, vorbind, fie de nobleța cântecului, fie de potrivirea şi ornamentarea lui adecvată, excelența ei ultimă este întotdeauna exprimată printr-una din formele cuvântului grecesc "kalos".

Detalii

  1. Degenerarea umană prin educația satanizată
  2. INCESTUL ÎN BIBLIE | Prin incest s-a făcut Adam și Eva și tot prin incest s-a înmulțit omenirea
  3. MARGINALII (26) - ÎNTREGUL APARAT AL ARTEI TREBUIE PUS ÎN SLUJBA MORALEI