l          Funcția artistului este atât de nobilă și de dificilă, încât nimic altceva decât cunoașterea universală nu-i poate sluji drept temelie pentru opera sa. El nu este văzut de obicei ca o ființă de sentiment sau geniu în opoziție cu omul înzestrat cu înțelegere științifică. Titlul la care aspiră pictorul nu este de imagist, ci de filosof, adică de iubitor de înțelepciune și tălmăcitor al formelor și cauzelor lucrurilor. 
          Luând apărarea poeziei, Boccaccio respinge acuzația că poeții sunt simple maimuțe ale filosofilor, replicând că "ei ar trebui să fie socotiți a se număra chiar pritre filosofi"(OSGOOD, op, cit, p, 79, XIV, 17). "Oare acești smintiți care depreciază poezia nu știu că Virgiliu a fost un filosof, un poet din care "seva filosofiei curge limpede?". Criticii caută să pună în evidență cu toată grija drumurile diferite urmate de filosofie și poezie, unul fiind drumul silogismului și al stilului prozei neornate, iar celălalt, drumul contemplării și ornării vălurilor de similitudine. De asemenea, "este treaba filosofului să susțină controversele în sala de cursuri, pe când a poetului este să cânte în singurătate"(Ibid, p, 79, XIV, 17).
          Dar aceste deosebiri, oricât de importante, nu înlătură consensul implicit asupra unei cunoașteri comune a obârșiilor tainice ale lucrurilor. "N-aș putea concepe niciodată studierea înțelepciunii mărginită numai la filosof ", scrie Ben Johnson (1572-1637), rezumând astfel atitudinea critică tot mai accentuată; căci cineva în stare să simuleze cu succes înțelepciunea o și posedă. 

Detalii

s          Ascensiunea poetului și a pictorului de la nivelul meșteșugarului de rând, simplu povestitor sau flecar, pe o treaptă egală cu teologul și filosoful, s-a datorat deci întâi de toate, sporii cunoștințelor lor literare și științifice. Educația lor trebuia să fie completă și liberală. Un adevărat poet trebuie să stăpânească o bună cunoaștere a gramaticii, retoricii și măcar a principiilor celorlalte arte tradiționale, atât morale cât și naturale, spune Boccaccio. Mai mult, el trebuie să stăpânească un vocabular puternic și abundent, să fie familiarizat cu relicvele arheologice și să cunoască atât istoria cât și geografia. Iar Du Bellay (1524-1560) i se adresează ipoteticului poet ca unuia "instruit în toate artele și științele alese, mai cu seamă în cele naturale și matematice, versat în tot soiul de autori buni, greci și latini, și neignorând meseriile și profesiunile vieții omenești". Într-adevăr, recomandarea erudiției temeinice ca o condiție prealabilă pentru munca literară creatoare a ajuns să fie un loc comun printre apărătorii italieni timpurii ai artei poetice (vezi bunăoară Scaliger și Minturno). Castelvetro, care într-un număr de puncte importante, simțea o adevărată voluptate să contrazică vederile comune ale apologeților poeziei, în chestiunea educației umaniste este mai puțin eretic decât pare.

Detalii

l          Nu era o idee originală a Renașterii că ceea ce comportă o execuție laborioasă înseamnă și o realizare excelentă. Sfântul Augustin explicase valoarea imagisticii abstruse adică acea stare dificilă, obscură, greu de înțeles a Bibliei prin plăcerea ce o resimțim la depășirea dificultăților, ideea întâlnindu-se încă și la scriitorii clasici. Astăzi, credem că am raționa invers și am spune că munca grea este valorificată prin prestarea ei în vederea atingerii unor scopuri dinainte știute a fi demne de efort. Dar în Renaștere aceasta a ajuns o adevărată axiomă și-anume faptul că valoarea încununează orice vastă cheltuială de trudă ca atare. 
          "Aprecierea artei este aprecierea greutăților învinse; o pictură își subjugă privitorii prin dibăcia ei vădită (Castelvetro, POETICA D'ARISTOTELE, p. 350). Aici, munca implicată, cunoașterea științifică necesară au devenit însăși definiția artei. "Artistic este acel lucru în a cărui născocire artistul se istovește trudind și-și exercită geniul în cea mai mare măsură; inartistic este lucrul în a cărui născocire nu investește multă subtilitate a geniului, căci inartisticul însuși poate fi văzut de o minte de rând.(Loc. cit.). 

Detalii

l        Ecourile din părinții bisericii și referirile la ei, întâlnite la noii apărători ai artelor poetice, sunt de mai mică însemnătate decât revendicarea unanimă a nobleței poeziei pe temeiul că ea este un fel de teologie sau că teologia este un soi de poezie, sau, în fine, că poezia vine din sânul lui Dumnezeu.
          Se poate concepe ca un spirit laic să împrumute argumente din sfinții părinți, punându-le, printr-o ingenioasă transpoziție, în slujba unor scopuri laice, întocmai cum părinții bisericii erau învățați de către Augustin "să-i jefuiască pe egipțieni" de bogățiile literare cu care să-i învingă tot pe egipțieni, adică pe eretici.
          Dar, continuitatea dintre Petrarca și Boccaccio, împreună cu lungul șir de critici italieni și englezi inspirați de ei, și apologiștii medievali ai științelor sacre nu era în realitate numai în literă, ci și în spirit.
          Petrarca îi scria fratelui său Gherardo următoarele: "Poezia este foarte departe de a se opune teologiei.(...) S-ar putea spune chiar că teologia în fapt este poezie, poezie privitoare la Dumnezeu. A-l numi pe Cristos când leu, când miel, când vierme, ce fel de rugă este oare aceasta daca nu una poetica? Și vei găsi mii de asemenea locuri în Scriptură, atât de multe, încât nu mă pot încumeta să le enumăr. Căci într-adevăr, ce altceva sunt parabolele Mântuitorului nostru din Evanghelii dacă nu cuvinte al căror sunet este străin de înțelesul lor sau, ca să folosesc termenul tehnic, alegorii? Dar alegoria ce este oare dacă nu însăși urzeala și bătătura oricărei poezii? 

Detalii

l          Cu toate că asemenea pasaje invederează o mișcare spre libertate și cer deschis care antrena o schimbare treptată în atitudinea oamenilor față de viață și artă, ele reprezintă această mișcare în termeni mult prea contrastanți. Nu a avut loc o substituire bruscă a misticismului și a autorității cu natura și rațiunea. 
          Se punea însă la cale o altă schimbare, o prefacere mai conștientă și mai răspicată: înălțarea picturii și poeziei din rândul meșteșugurilor umile la rangul de profesiuni liberale. Această schimbare este ilustrată de eseul despre pictură al lui Alberti (1404-1472), scris, după cum declara el, pentru a înălța pictura din statutul ei inferior de meșteșug pe poziția de apărătoare și exponentă a gândirii contemporane. 
          Opinia tatălui și a unchilor lui Michelangelo, care se considerau dezonorați din pricină că tânărul membru al familiei prefera să deseneze în loc să urmeze cariera literară obișnuită, este tipică pentru acea atitudine în curs de dispariție. 

Detalii

  1. POVESTEA DUREROASĂ A CREATORILOR DE ARTĂ
  2. (3) VĂLUL
  3. (2) OGLINDA