l          Arta îşi realizează scopul atunci când produce plăcere, care plăcere variază în funcție de caracterul artei, precum şi de gustul și vârsta auditorului, însă nici chiar plăcerea delectării raționale, cea mai înaltă pe care o poate furniza arta, nu este un scop în sine, deoarece artele imitative sunt arte instrumentale.
          Cea mai autoritară artă, aceea care poate   fi cu adevărat denumită arta dominantă, este cea etică şi politică, arta regală a regelui filosof, artă preconizată de Platon.
          Pentru a ajunge la o concluzie, va trebui să luăm în considerare, înainte de toate, utilitatea etică şi socială a artelor frumoase, deoarece, omul de stat culege doar efectele delectabile produse de muzică şi dans, de poezie şi pictură, şi le adoptă în chip de unelte de modelat caracterele.
          Cu toate că oamenii de stat se preocupă cu armonizarea, în modul cel mai bun a muncii şi distracţiei tuturor cetățenilor, responsabilitatea lor de căpetenie rămâne educația tineretului.

Detalii

E. Hinduismul

    Cu peste 500 de milioane de credincioși, hinduismul reprezintă religia marii majorități a indienilor. Dar este el cu adevărat o religie, atâta timp cât n-are un întemeietor, n-are o doctrină bine precizată și un cult unitar (reprezentanții lui nu țin la doctrină și la cult, ci se mândresc cu toleranța hinduismului față de toate concepțiile religioase) și atâta timp cât găzduiește de-a valma forme superioare de religiozitate și unele dintre cele mai elementare? Indologii, de altminteri, recunosc că este vorba de o religie cu totul aparte, respectiv că „hinduismul n-ar fi o religie în înțelesul obișnuit al cuvântului”. Chiar omul politic Jawaharlal Nehru (1889-1964) subliniază în Autobiografie că nu o dată s-a spus despre hinduism „că n-ar fi propriu-zis o religie în sensul obișnuit al cuvântului”.
    La drept vorbind, hinduismul sau neobrahmanismul constituie noua formă a vechii religii hinduse din perioada vedo-brahmană, credință slăbită întrucâtva de marii reformatori religioși Jaina și Buddha, însă păstrată mereu vie în sufletul credincioșilor de rând, cu atât mai mult cu cât doctrinele jainiste și budiste erau de neînțeles pentru poporeni prin subtilitățile lor speculative. Pe lângă toate astea, sistemul castelor pe care se baza brahmanismul, era atât de înrădăcinat în mentalitatea hindusă și viața socială, încât nici măcar budiștii nu s-au atins de el, iar brahmanii, dându-și seama la timp de primejdia ce-i amenința pe ei și cultul lor, „au întreprins o vastă operă de adaptare a doctrinei și riturilor brahmane la înțelegerea și gustul poporului dornic de miraculos, pentru a putea să ducă astfel cu mai multă eficacitate lupta împotriva jainismului și budismului” (E. Vasilescu).

Detalii

D. Budismul

    Întrucât budismul a apărut cam în același timp cu jainismul, în aceleași părți din India și din pricina acelorași carențe spirituale ale brahmanismului oficial, între cele două mari secte există multe asemănări. Însă asemănările, oricâr ar fi ele de numeroase și de frapante, nu ne dau dreptul să afirmăm că budismul este o simplă variantă a jainismului. Dimpotrivă, fundamentalele deosebiri de doctrină dintre cele două credințe, au făcut ca jainismul să rămână între granițele Indiei (e drept, cu un număr restrâns de credincioși) și nerupt complet de brahmanism, în timp ce budismul aproape că a dispărut din India natală, dar s-a răspândit în centrul (China), estul (Coreea, Japonia) și sud-estul Asiei (Birmania, Thailanda etc.), astfel devenind o religie universalistă, încât nu mi se pare deloc exagerată spusa unui oficial al acestui cult că „o treime din lumea de astăzi este budistă”.
    Budismul (dimpreună cu biografia lui Buddha) este prezentat în vasta sa literatură canonică și necanonică. Literatura canonică a budiștilor cuprinde două feluri de scrieri: unele redactate în dialectul pāli (formează canonul budismului sudic, numit hinayāna sau „micul vehicol”), altele în sanscrită (formează canonul budismului nordic, numit mahāyāna sau „marele vehicol”).

Detalii

C. Jainismul
   
    Numele acestei religii vine de la Jina (învingător), titlu acordat celor 24 de învățători ai sectei, dintre care doar ultimii doi au existență istorică certă: Pārșva, întemeietorul sectei Nirgranthas sau „cei eliberați de lanțuri” (se presupune că ar fi trăit în secolul al VIII-lea î.e.n.) și Vardhamāna, supranumit Mahāvira (marele erou).
    Despre Vardhamāna se știe că a trăit în secolul în secolul al VI-lea și începutul secolului următor (c.540-470 î.e.n.), că s-a născut într-o familie nobilă și că la vârsta de 30 de ani a început să se supună celor mai aspre mortificări, căutând ca prin asceză și meditație să dezlege „marea taină a atotștiinței și eliberării”. Potrivit tradiției jainiste, el și-ar fi atins scopul după 12 ani de continuă asceză și intensă meditație, lucrul acesta (taman ca în cazul lui Buddha, de unde opinia nefondată că budismul n-ar fi decât o variantă a jainismului) având loc sub un arbore de pe marginea unui fluviu.
    Din acel moment devine Mahāvira sau Jina și începe opera de reformare a învățăturii lui Pārșva, respectiv de propovăduire printre arieni și nearieni a propriei sale doctrine. Tot tradiția susține că, după aproape 30 de ani de propovăduire, „învingătorul” Vardhamāna intră în nirvāna (moare în cancelaria regelui Hastipāla), lăsând în urma lui zeci de mii de călugări și de adepți laici.

Detalii

B. Brahmanismul

    Întinzîndu-se pe perioada dintre epoca vedică și momentul apariției budismului, brahmanismul sau creația doctrinară a brahmanilor nu constituie la drept vorbind o nouă religie, ci remarcabilul rezultat al sistematizării religiei vedice, respectiv vedismul infuzat cu concepții filosofico-teologice noi.
    Un redutabil argument în acest sens constituie marea asemănare dintre panteoanele celor două credințe: „Zeii sunt aceiași, dar iau înfățișări antropomorfe accentuate” (E. Vasilescu), fie că unii dintre ei dobândesc o importanță teologică mai mare, fie că „alții decad cu totul sau își schimbă atribuțiile”!
    Esențial este faptul că divinitățile vedice „pălesc” și, în perioada brahmană, se subordonează unei divinități noi, ființă supremă numită ba Prajāpati („stăpânul creaturilor”), ba Purușa („omul” sau „partea bărbătească”), ba Brahman, despre care textele brahmanice nu numai că nu afirmă cu claritate ce este (spirit, substanță primordială, inteligență creatoare, atotputere sau toate la un loc), dar chiar se contrazic aproape la fiecare pas.
    De fapt, rugăciunea sacrificială fiind învestită cu puteri deosebite (este considerată însăși „puterea creatoare a universului”) și absolutul sau principiul universal existând prin sine ca o neîntreruptă aspirație umană întru scufundarea/„topirea” în el prin meditație, Brahman este în întregime creația preoților care i-au dat nume și-l slujesc:

Detalii

  1. Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (VI)
  2. (10) EMOŢIA SPECTATORULUI ESTE O EMOȚIE RAȚIONALĂ ŞI MODELATĂ ÎN DIRECȚIA SAVURĂRII RAȚIONALE A BINELUI INTRINSEC
  3. ARTA DE A FI SCRIITOR