Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală.
    Fireşte, dacă nu ţinem cont de anumite nuanţe caracteristice locului şi timpului, atunci în literatura de rezistenţă pot fi incluse şi opere reprezentative pentru cultura latino-americană, precum: Recursul la metodă, Eu, Supremul şi Toamna patriarhului, romane în care autorii lor (Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez) denunţă cu vehemenţă dictaturile şi pe dictatorii care le-au făurit. Atâta doar că romanele în cauză au fost scrise la câteva zeci de ani de la prăbuşirea dictaturilor pe care le vizează, când – poate cu excepţia Cubei şi a Paraguayului – ţările latino-americane înregistrau vizibile progrese în consolidarea democraţiilor.
    Dacă la asta mai adăugăm faptul că dictaturile latino-americane, oricât au fost ele de abjecte, nu au atins nicicând cotele monstruosului şi inumanului din atrocele experiment bolşevic, nici în ceea ce priveşte numărul lichidaţilor chiar din rândul colaboratorilor apropiaţi ai dictatorului suprem (milioane de morţi numai în perioada de epurare stalinistă), nici în ceea ce priveşte avântul delaţiunii, ori bestialitatea şi satanica inventivitate de care dădeau dovadă torţionarii la torturarea victimelor lor (sinistrul proces de reeducare demarat în închisoarea din Piteşti), atunci vedem că nuanţele de care vorbeam mai sus au forţa esenţialului şi că, în aceste condiţii, literatura clasică de rezistenţă trebuie identificată, cu inerentele diferenţe date de culoarea naţională, în sfera de influenţă stalinistă.

ch „Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor”. (Platon, citatecelebre.eu).
 „Gândeşte ca un înţelept, dar comunică în limba oamenilor”. (William Butler Yeats).

Cuprins:
1. Semnele diacritice.
2. De ce este importantă scrierea cu diacritice.
3. Măsuri ce se impun a fi luate pentru a asigura scrierea cu diacritice.
4. Într-un cuvânt, o singură literă scrisă fără diacritice, conduce la un alt cuvânt, cu un sens şi cu un conţinut diferit de cel iniţial, fie cu consecinţe negative imprevizibile, fie cu conotaţii pornografice.
Anexa nr. 4/1. Exemplele de modul în care scrierea fără diacritice schimbă radical sensul şi conţinutul unui cuvânt şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv.
Anexa nr. 4/2. Exemplele de modul în care o singură literă schimbă radical sensul şi conţinutul unui cuvântul şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv.
5. Bibliile scrise fără diacritice redau eronat „Cuvântului lui Dumnezeu”, fiind o blasfemie.
6. Topica este foarte importantă.

Scriitor cvasi-total, universitarul George Sorescu ne lasă impresia – după ce i-am parcurs pe îndelete o bună parte a creației sale din sfera poeziei, prozei, criticii și istoriei literare - că și-a însușit în profunzime, ilustrează și slujește cu devoțiune idealul omului iluminat, cu obârșii temeinic înșurubate în falii greu de bănuit, dacă nu de-a dreptul inaccesibile pentru cei neinițiați în limbajul ezoteric al literaturii, mitologiei și filosofiei străvechi ori mai nouă, contemporană cu noi înșine.
    El pare că merge, zâmbind, spre Dumnezeu, cu iubire, sete de absolut, speranță și încredere în izbânda finală, care izbăvire este.
    Tocmai de aceea nu mă sfiesc  să rostesc, în debutul acestei inscripții: Ajută-mă, Doamne, să pun început bun acestui nou prunc literar!
                        *
    Hălăduind mai multe decenii - asemenea unui Prâslea cel voinic, dar care, poate, nici nu știe că se află în căutarea merelor de aur – prin universul operei scrise de Domnul Profesor George Sorescu, mi s-au limpezit, încet-încet, câțiva dintre vectorii personalității sale, care se regăsesc, firește, în creațiile cărora le-a dat viață.
    Le înșir, fără alte comentarii, ca în ritualul datinii strămoșești numită „Strigarea numelor/ Strigarea peste sat”, din noaptea dinspre Joia Paștilor, când cerurile se deschid, iar flăcăii – înflăcărați de chiar numele pe care le strigă – dau drumul, de pe colinele ce le proteguiesc blajin cătunele, roților de foc, veritabile trasoare ochind inima codanelor/ mândruțelor de măritat, pe care și le doresc iubite, soții și mame ale copiilor ce urmează a fi procreați dimpreună.

ecreatorJumătățile de adevăruri sunt cea mai eficace dezinformare. Herodot spune adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. Nu a cunoscut adevărul în toată complexitatea lui. Observațiile lui despre traci sunt fragmentare și incomplete, iar uneori inexacte, astfel încât strămoșii noștri sunt puși într-o lumină falsă. Vă invit să restabilim adevărul.
Înainte de a supune acest eseu atenției dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg de facultate despre mica mea analiză. Nu părerea oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume (ediție critică), plus că a scris cărți de cercetare lingvistică, istorie literară și câte a mai scris. A fost omagiat în Contemporanul nr 5/2018 și într-un volum omagial. Redau un fragment din mailul primit de la el: „Profesorului nostru Ștefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco-daco-geți.”
Putem începe investigația cu un fragment din ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):
«Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef):

ecreatorMiorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.
Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița?