iuga1. Homo fictus
    Primul care a observat acest lucru a fost filosoful grec Aristotel. Explicația este foarte simplă. Poetul – într‑un sens mai extins al termenului, creatorul de literatură în general – nu va povesti lucruri care s‑au întâmplat cu adevărat, ci lucruri „care s‑ar fi putut întâmpla”, lucruri imaginate. Istoricul și poetul se deosebesc prin aceea că unul povestește întâmplări care au avut loc, iar celălalt întâmplări care ar fi putut să se petreacă. De aceea, „Poezia este mai filosofică și mai aleasă decât Istoria, căci poezia povestește mai mult ceea ce este general, pe când istoria, ceea ce e particular” (Poetica IX, 1451 b). Sau altfel spus, literatura de ficțiune (poezie, roman etc.) este mai cuprinzătoare decât întâmplările efective din viața reală. Un roman de exemplu va spune întotdeauna mai multe despre om ca personaj literar și, deci, generalizabil, decât poate să spună despre om ca persoană reală faptul divers publicat în ziare, faptele consemnate în procesele verbale ale Poliției etc.
    Ideea a fost reluată în secolul XX de către scriitorul englez E. M. Forster (1879‑1970). Într‑un eseu sclipitor, Aspecte ale romanului1, Forster susține că de fapt nu există o singură specie umană, homo sapiens, așa cum o numesc biologii, ci două: omul real din viața de zi cu zi, homo sapiens și omul din literatură, personajul literar, care nu are o existență reală, concretă, omul oarecum fictiv pe care Forster, spre deosebire de Homo sapiens, îl numește Homo fictus.

alexandru boboc1. O dezbatere despre timp nu poate să nu fie precedată de ceea ce omul este în timp şi ca timp prin cunoaşterea şi acţiunea sa, în principal prin creaţia în formele ştiinţei şi tehnicii, ale artei, şi nu în ultimul rând, ale comportamentului obişnuit, dar într-un mediu ce devine „al său”, al culturii şi civilizaţiei, nu pur şi simplu al naturii. Căci „omul - sublinia un mare filosof al culturii - trăieşte într-un univers simbolic, nu într-unul pur şi simplu natural. Limbajul, mitul, arta şi religia con­stituie părţi ale acestui univers, faţetele multicolore care ţes pânza simbolică, reţeaua compactă a experienţei umane. Orice progres în gândire şi experienţă rafinează şi fortifică această reţea ... În loc de a mai avea în atenţie lucrurile, omul a început să se preocupe constant de el însuşi. În felul acesta el s-a înconjurat atât de mult cu formele limbajului, cu imaginile artistice, cu simbolurile mitice şi riturile religioase, încât nu mai poate nici să vadă nici să cunoască ceva fără a interpune între el şi realitate acest mediu artificial. Situaţia este pentru om aceeaşi în sfera teoretică, precum şi în cea practică”1.
Această situare a omului în universul culturii exprimă în mod exemplar şi destinul ce i s-a rezervat (sau şi-a rezervat), căci „actul creator al spi­ritului uman posedă o demnitate specială: aceea de a ţine loc de act revelator... Destinul creator al omului se vădeşte prin actele sale, ca o magnific de eficientă împlinire a unei făgăduinţe pe care omul şi-o face în clipa când devine „om” şi care durează atâta timp cât rămâne „om”... Destinul creator al omului a fost declanşat printr-o mutaţie ontologică ce s-a dezlănţuit în el din capul locului”2.

1.Intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic

    Întrucât, vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic. Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, 1993): „(...) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității, adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.

Găsit-am la Sfântul Ioan Gură de Aur această frumoasă cugetare despre dragostea care ne înveșmântează cu lumina divină: „Dragostea face înger pe cel hrănit şi crescut de ea”.
Aceste cuvinte pline de miez ale ilustrului Părinte al Bisericii Creștine mi-amintesc de răspunsul Mântuitorului Iisus Hristos dat Diavolului atunci când este ispitit de acesta în pustie să transforme pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei, 4:4). Altfel spus, dacă pâinea reprezintă hrana trupului, cuvântul lui Dumnezeu reprezintă cea mai minunată hrană pentru sufletul și mintea omului, adică pâinea vieții eterne.
Așadar, revenind la spusele Sfântului Ioan Hrisostom, nimic nu poate să fie mai sublim decât să fii hrănit și crescut de dragoste. Până să cadă în păcatul neascultării de Dumnezeu, primii oameni din Grădina Edenului, Adam și Eva, trăiau ca îngerii, hrăniți și crescuți fiind de dragostea lui Dumnezeu.
Dar cine sunt îngerii? Ființe spirituale create de Dumnezeu pentru a-I sluji Lui, oamenilor credincioși și scopurilor sale. În acest sens, Sf. Apostol Pavel se întreba retoric în Epistola către evrei: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?” (Evrei, 1:14).
Așadar, prin natura lor, îngerii sunt duhuri slujitoare, după cum afirmă chiar Iisus atunci când este ispitit de diavol în pustie: „Atunci Iisus i-a zis: Piei, Satano, căci scris este: ‹‹Domnului Dumnezeului tău să te închini și lui singur să-I slujești››./ Atunci L-a lăsat Diavolul și, iată, îngerii venind la El Îi slujeau.” (Matei, 4: 10-11).

zzSub falnicul copac care ne învăluie în fiecare primăvară cu parfumul înmiresmat al florilor de tei,  poveștile spuse au un farmec aparte și rămân în memoria tinerilor prezenţi la lecţia de istorie predată în mijlocul naturii. Da, dragii mei, în urmă cu 60 de ani doi tineri studenţi la istorie şi-au legat definitiv destinul încă de pe băncile facultăţi şi au promis că vor pune în slujba culturii toată ştiinţa şi priceperea lor.Nu a fost elanul tinereţi, timpul a demonstrat că responsabilitatea afirmaţiilor a fost una reală şi profundă.Doamna Veronica Tamaş a devenit profesoară parcurgând toată gama de specializări, până la cea de doctor în istorie iar la rândul său,domnul Corneliu Tamaş, a ajuns profesor doctor,istoric, cercetător, scriitor și publicist .Cercetările lor, cărţile publicate, sunt astăzi texte valoaroase pentru cei ce studiează istoria şi trecutul glorios al poporului român.Fiică de învăţători, Veronica-Mioara Tamaş născută la 1 iulie, 1935, la Pleniţa, judeţul Dolj, a studiat Istoria la Facultatea Universităţii “C.I. Parhon” din Bucureşti. În anul 1958, după absolvire, împreună cu soţul, Corneliu Tamaş, a fost repartizată în judeţul Argeş. A lucrat la Piteşti ca profesoară de istorie la diverse şcoli şi licee. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Vâlcea, după transferul soţului . Din 1992, Veronica-Mioara Tamaş este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Într- un interviu intitulat ''Veronica Tamaş se inspiră din istorie pentru romanele sale'', publicat în anul 2010 în cotidianul ''Adevărul'', Veronica Tamaş mărturisea că s-a apucat de literatură foarte târziu, preferând ca, o viaţă întreagă să se dedice cititului dar şi elevilor săi. „Până în 1992 am fost profesor de istorie.