Ca-ntotdeauna la-nceput, în simplitatea lui primară, Omul este reperezentat  prin linii şi cercuri. Intersecţiile lor devin inevitabile, însăşi viaţa în curgerea ei, printre noduri de relief, răspântii de semne, ca o nevoie de stilizare. Arta care se porneşte şi ea, poate chiar prima în procesul creaţiei omului respectiv, pe un drum recompus încontinuu, din aproape în aproape.  
Primitiv, cu atât mai domestic al firii, târguind pentru ochi ce-i de prins mai departe. Uneori, prea puţin de uşor, să ne fie de seamă viziuni că orice poate fi în locul oricui, zăpăcindu-ne rostul. C-am vedea, nu ce-i rău diferit, ci nimic, un nimic izolat între scopuri, dislocat din fiinţa supremă, care vine la rând, imposibil de strâns, dovedind echilibrul precar al mişcării.

În lunile ianuarie și iunie ale fiecărui an, fiecare iubitor de literatură își rememorează cunoștințele despre doi dintre cei mai reprezentativi scriitori români din toate timpurile. Este vorba despre Mihai Eminescu, geniul poeziei, și de I.L. Caragiale, geniul dramaturgiei naționale, prieteni și colegi în redacția ziarului „Timpul”, membri ai societății „Junimea” conduse de Titu Maiorescu, acesta având mari merite în promovarea scrierilor lor.
Profunda și unica dragoste adevărată a geniului poeziei românești – Mihai Eminescu – a fost Veronica Micle, ea însăși poetă, a cărei familie de origine năsăudeană se refugiase, după moartea tatălui, în Moldova. Stabilită la Iași, Veronica este o elevă eminentă a Școlii Centrale. La examenul de absolvire, în fața unei comisii din care făceau parte Titu Maiorescu și Ștefan Micle, l-a fascinat pe acesta din urmă prin inteligența și frumusețea ei și, deși ea avea 14 ani, o cere în căsătorie, el având mai mult cu aproape 30 de ani. Devenită doamna Micle, Veronica îi va dărui două fete, manifestând față de soț doar respect și caldă prietenie, nu și dragoste.

Seară  toridă la Madrid. Se aude în depărtare sunet de clopote și-o iau pe furiș pe firul nevăzut al amintirii, înapoi  în România, când la aceeași oră de taină, călugării bat toaca de vecernie în jurul mănăstirilor. Am aflat că în primăvara asta, mai precis în luna mai, în România s-a celebrat sub o formă sau alta poetul Tudor Arghezi. S-a întâmplat pentru prima oară  ca după șase ani de la dezrădăcinarea mea, după umilințe îndurate și „ dureri înăbușite” cu  grijă, cum spunea maestrul Arghezi, un miracol. Mi-am dat seama  după atâția ani de Spanie, că în inima și în subconștientul meu trăiam în fiecare clipă acasă, în România, gândeam la fel ca acum șase ani, mă întorsesem în timp și spațiu, teoria lui  Albert Einstein era palpabilă, se materializase prin mine, eram prezentă și teribil de emoționată, în casa poetului Tudor Arghezi de la Mărțișor. Amintirile pribegei din mine, năvălesc din toate ungherele sufletului meu, ies la lumină cu forța cuvintelor  din versurile poetului nepereche, Arghezi:” Durerea noastră surdă și amară/ O grămădi pe-o singură vioară”.

„Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pîlcuri violete,
Orașul tot e violet.”

              Mi-a bătut toamna-n geam, cu degete de ploaie.Vreme bacoviană la Madrid.Acasă în România se celebrează nașterea poetului George Bacovia, venit pe lume în spațiul mioritic între 4-17 septembrie 1881(nici pînă în prezent nu se cunoaşte ziua precisă a nașterii).Cine știe, poate s-a oprit timpul în loc, să-l primească cum se cuvine pe acel care urma să devină cel mai mare poet simbolist pe care l-au avut românii. Copil capricios, timpul. La trecerea în neființă a poetului, soția acestuia, Agatha Grigorescu Bacovia a oprit ceasul, în clipa morții , poate, pentru a-i lăsa răgaz să rostească de dincolo de Stix pentru ultima oară:
„Veșnic, veșnic, veșnic,/Rătăciri de-acuma/ N-or să mă mai cheme/ Peste vise bruma,/ Veșnic, veșnic, veșnic...”.

Când ajungi călătorule la gara Atocha, poartă importantă de intrare în Madrid, e bine să-ţi laşi paşii să străbată mai mult de jumătate din strada Reina Cristina şi să dăruieşti privirii tale, arhitectonica impozantă a clădirilor madrilene de pe la anul 1920, să descoperi în plăcuţele de pe firmamentul lor, nume celebre ale unor artişti, generali şi doctori care şi-au lăsat amprenta în viaţa spaniolilor, până în cotidianul zilelor noastre. Şi dacă ai să ajungi vreodată, până la numărul paisprezece, opreşte-te şi intră. Coboară două scări vechi, cu cimentul mâncat de ani şi prinde-te fără teamă de balustrada lustruită de milioane de mâini care şi-au găsit sprijin în ea, de-a lungul unui veac.

Acolo, pe ultima treaptă se va deschide privirii tale un colţ de rai, o firmitură din grădina de micsandre a mamei, rămasă-n depărtări albastre.