Diavolul nu se mulţumeşte doar să-i războiască pe oameni, ci întrebuinţează şi mijloacele potrivite pentru a-i birui. Foloseşte multe meşteşugiri. Din această perspectivă a războiului, este cel mai cercat genera] din toate veacurile. Sfântul Nicodim Aghioritul spune:

„Trei sunt pricinile pentru care diavolul s-a făcut preaiscusit în războiul nevăzut împotriva omului, meşteşugind fel de fel de uneltiri: cea dintâi, pentru că el (diavolul) şi slujitorii săi sunt duhuri cu subţiri- me, plăsmuitoare de multe, neînţelese tehnici de luptă şi urzeli; a doua, pentru ca diavolul împreună cu demonii săi este de şapte mii trei sute de ani, iar prin această vechime de zile s-a făcut preaînvăţat în uneltiri si, a treia, deoarece diavolul si demonii, războindu-i pe toţi oamenii incepând cu Adam până acum, şi mai cu seamă pe cuviosii şi pustnicii ce au strălucit întru nevoinţă, a învăţat din experienţă şi din cercarea luptei mulţime de uneltiri şi tertipuri, şi astfel, prin cercare, s-au făcut iscusiţi, după cuvântul Sfinţilor Isaac, Simeon Noul Teolog şi Macarie cel Mare."

Nichita Stănescu adoră şi devoră cuvintele, e stăpânul dar şi robul lor: le alintă, le admonestează, le mângâie – ca şi cum ar avea substanţă – se proclamă “învingător” în lupta cu sensul lor imanent, ori se lasă copleşit de frumuseţea şi nemărginirea lor. Cu ele construieşte, mai mult în joacă, “lumi simultane” şi iluzorii: “Dorm într-un pat dintr-o mansardă / în lumea simultană patul meu / e jumătate într-un zid / jumătate-ntr-un motor; / şi-n lumea cealaltă, simultană, plouă / şi năpădesc ciuperci” (Certarea lui Euclid -  LAUS PTOLEMAEI).
Simultane sunt şi “prezenţele” strămoşilor în trupul poetului - sufletele lor în sufletul său, privirile lor în privirea sa – din desfăşurarea verticală a ochilor lor suprapuşi s-ar putea reconstitui coloanele globulare din tablourile lui Ţuculescu. De altfel, imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist: timpane cu dinţi, ochi cu dinţi, suliţe etc., în general fragmente ale lumilor dezagregate de trecerea timpului.
În amalgamul lumilor simultane, exterioare şi interioare eului, nu există ierarhie ori transcendenţă: “dar numai gândul că ceea ce ceea ce este sus - / este aidoma cu ceea ce este jos - / că orice azvârlire nu are direcţie / că orice lepădare e statică …” (O confesiune – EPICA MAGNA).

 CAPITOLUL I

 DESCRIEREA, FRONTIERĂ A NARAŢIUNII

            Principalul scop al lui Balzac a fost acela de a respecta realitatea. Adesea, el pomeneşte în paginile sale despre darul pe care îl avea de a observa, de a nota şi a reda realul, ca şi despre ceea ce el numea “al doilea văz”, darul de a vedea ce rămâne invizibil pentru cea mai mare parte a oamenilor. Poveştile pe care le spune, intrigile pe care le construieşte, locurile pe care le descrie, toate acestea, dacă nu sunt adevărate, ar fi putut să fie. El vede tot, ştie tot, povesteşte tot, pentru că obiectivul său de a construi “romanul absolut” nu poate fi realizat decât într-un singur fel: pătrunderea până la nucleu, descifrarea naturii lucrurilor ţinând seama de toate cele care pot concura la acest scop; pentru a spune bine o poveste, pentru a expune o dramă (pentru că majoritatea operelor lui Balzac sunt drame), trebuie să luăm în considerare, pornind de la macrocosmul unde este plasată acţiunea (şi aici trebuie să menţionăm: contextul istoric şi social, relaţiile dintre indivizi şi dintre indivizi şi mediu, habitatul – zonă urbană sau rurală, cu amănunte geografice şi topografice, elemente arhitectonice specifice unei regiuni, unui stil, unei categorii sociale, elemente ale naturii tipice pentru o regiune, pentru o climă, pentru o modă sau pentru un personaj, atunci când e vorba despre o grădină) şi ajungând până la microcosmul fiecărui personaj (portret fizic şi profil moral, bazate pe studii aprofundate de fiziologie şi psihologie).

Cu totii avem vie imaginea cum sfantul Papa Ioan Paul al II- lea la coborarea din avion se inchina si saruta un vas cu pamantul tarii pe care o vizita ...
Aces gest este una sacrala pe care vechii agricultori sau tarani o cunoasteau foarte bine .
Unul din cel mai mare teolog calugar franciscan din Ungaria Barsi Balazs (asemanator cu Ilie Cleopa de la ortodocsi ) spune :
In Cartea Genezei cap 1 si 2 avem trei personaje centrale :
 Dumnezeu Creatorul-Pamantul-Omul /Creatia pamantului .

Facerea 1. 10 Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ,
Facerea 2.6 Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și mândria se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie mândria naște slava deșartă, fie invers.

Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și mândrie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se auconfirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. (Cf. Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2006, p. 209). Prețuindu-se excesiv pe sine, cel se suferă de patima mândriei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori lui.
Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de mândrie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui (mândria luciferică).