„Cel mai mare păcat faţă de oameni nu este ura, ci indiferenţa faţă de ei.“

(George Bernard Shaw)


Era o noapte magică. Luna plină părea să guverneze tot universul. În jurul cetăţii ei lumina galben-roşiatică stătea de strajă. Noaptea a fost biruită de lumină, dar de această dată nu de lumina solară din zori, ci de astrul nopţii. Am urmărit până după miezul nopţii cum un pictor nevăzut se joacă cu aurul cerului. O sferă uriaşă era aruncată în noapte şi în jurul ei luau fiinţă aureole, pe urmă pete roşii, pete gălbui, pătau haina norilor. Când mâna cea nevăzută a artistului obosea, din ochii norilor părea să cadă câte o lacrimă de citrin.

Susţin sus şi tare, şi nu cred că-mi voi schimba părerea, că oamenii „reali” sunt cei diferiţi.

Personalitatea ţi-o arăţi prin gesturi, prin îmbrăcăminte şi stil. Stilul n-are reguli, stilul nu înseamnă modă, înseamnă arta de a arăta cine eşti fără să te ajuţi de cuvinte. Ador oamenii care exagerează privind ceea ce iubesc, spre exemplu o persoană căreia-i place negrul şi se îmbracă doar în negru. Eu nu înţeleg prin asta rebeliune, sadicitate sau un rocker convins, ci curajul de a te exprima, indiferent că Xulescu consideră actul tău un act iraţional şi exagerat.

Şi până la urmă, şi dacă ai fi un rocker sadic, care ar fi problema?

Duminică, a fost cea mai lungă zi a anului 2015, eveniment care marchează debutul verii astronomice. Un moment semnificativ al anului, solstiţiul de vară este asociat cu diverse tradiţii populare în toată lumea, de sorginte păgână şi creştină.
Solstiţiul de vară marchează cea mai lungă zi a anului, de obicei pe 21 iunie - 20 iunie, în anii bisecţi.
Potrivit Observatorului Astronomic "Amiral Vasile Urseanu" din Bucureşti, în jurul datei de 21 iunie, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90°. Este momentul solstiţiului de vară, care marchează începutul verii astronomice.

- Bogdaaaan, Bogdan mamă, vino repede că trebuie să mergem la şcoală, întârziem.

- În zece minute sunt gata, nu mă mai bate la cap, nebuno!

- O.K. drăguţul de el, spuse imediat după aceasta doamna din faţa mea atât de slabă şi mică, încât uneori, în locurile mai umbroase, aveam impresia că pot vedea prin ea, asta dacă eliminam stratul gros de machiaj şi hainele de culori ţipătoare asemeni unei păpuşi barbie trecută de prima „tinereţe“ ce mă făceau să-mi uit definitiv teoria.

Faţa mea schiţă un mic zâmbet. „O.K.“, pentru ce?

Mă întrebam cum îi poți explica unui străin cuvântul dor, ce să spui ca să-l poți descrie, cum poți încropi din cuvinte o definiție a lui când nu-i poți cuprinde marginile între zării, când muzica nu are destule note ca să-l cânte, când norii n-au destule lacrimi ca să-l plângă și nici mările vaduri destul de largi să le cuprindă.

Cum să-i spui unui străin ce înseamnă dorul de țară când ești în curtea lui dorintu-ți să fii într-a ta, dorindu-ţi să ştergi de pe hartă distanţele doar cu simplă mişcare a mâinii, cum?

Cum să-i explici dorul de părinți ca pe o dorință de a-ți înfășa inima în căldura binecuvântării lor, o protecţie împotriva vicisitudinilor vieţii, ca pe curgerea sângelui în vine ce-ţi face inima să bată?