chGeniul binelui este definit ca fiind persoana care are o înzestrare cerebrală și spirituală caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate benefică pentru o ţară și chiar pentru întreaga omenire.
Geniul răului este definit ca fiind persoana care are o înzestrare cerebrală și spirituală caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au produs mari tragedii pentru o ţară și chiar pentru întreaga omenire.
Succesul unui geniu al răului constă în capacitatea, ambiţia și plăcerile nelimitate ale acestuia:
1) de cuceri; a cuceri înseamnă a ucide; cei mai mari „cuceritori” au fost și cei care au ucis cei mai mulţi oameni nevinovaţi;
2) pentru setea de putere;
3) spre narcisism; dorinţa de putere personală constituie la aceştia o stare patologică, de boală;
4) admirație și dragoste exagerată față de propria sa persoană fizică, constituind și aceasta o stare patologică.

vn       Anul 1889, anul de doliu al literaturii noastre, a dus la cele veşnice, printre chemaţii destinului, trei buni prieteni: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă.
          Primul care a plecat a fost poetul, în 15 iunie 1889, total nepregătit pentru o astfel de călătorie, la cei 39 de ani pe care-i avea. Nici astăzi nu ştim, exact, cum a fost!
         Frumoasa poetă despre care fiica sa, Virginia, scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, dansa perfect şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”, la aflarea tristei întâmplări, face primul pas către linişte, devenind măicuţă într-o chilie a Mânăstirii Văratec, căreia-i donase o parte din avere.
          Singură, sfâşiată de durere, la numai câteva luni de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3/4 august 1889, înlesnindu-şi zborul cu un dram de arsenic, la ora la care slujba atingea momentul legăturii cu Cerul, îşi înalţă sufletul spre El.
Vestea cutremură altarul ceresc!

ch„O bună definiţie înseamnă un pas în cunoaşterea lucrurilor”.
(George Călinescu, Aforisme şi reflecţii, p.79).

.Epidemia cu coronavirus a făcut ca zilnic (aproape) fiecare cetăţean să pronunţe noţiunile virus, virusuri și viruşi, dar fără ca numeroşi dintre aceştia să cunoască sensul și conţinutul acestora și care este diferenţa dintre acestea.
Până la apariţia calculatoarelor:
1) noţiunea de „virus” era una singură, avea un singur sens și se referea numai la „materia organică”, numai la „organismele vii”;
2) nu se făcea diferenţă între „virusuri” și „viruşi” care, la singular, au denumirea comună de „virus”.
În biologie / microbiologie noţiunea de „virus” a avut și are și acum acelaşi sens (sublinierile îmi aparţin): 1) agent patogen, vizibil numai la microscop, caracterizat printr-un parazitism celular strict, care se reproduce numai în interiorul celulelor vii infectate şi provoacă diverse boli infecţioase; 2) care ţine de structura, de esenţa, de funcţiile unui organ sau ale unui organism viu, care se referă la organe sau la organisme vii.
Noţiunea de „viral” are sensul (în biologie) de „care este specific unui virus, care se referă la un virus, care este provocat de un virus; virotic.”. Exemplu: hepatită virală.

Dacă pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală, atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea, inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii intervievați au ceva în comun cu creștinismul).
    Firește, ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care – așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă calea evoluționismului și ateismului.

chParodie la adresa mentalităţilor şi a modului de viaţă imoral
și parazitar întâlnit tot mai mult în societatea „modernă”.
Din cartea „Viaţa, religia și fiscalitatea”, de N. Grigorie Lăcriţa.

Domnule Director

Subsemnatul Fericitu Yok, domiciliat în strada Evazioniştilor legali nr. 666, cu deosebit respect vă rog să mă ajutaţi în clarificarea următoarelor probleme:
1. În anul 2000, m-am căsătorit din dragoste cu văduva prietenului meu de suflet Ciufutu, o femeie foarte frumoasă, care avea o fată de 18 ani.
Tatăl meu, după căsătoria mea, ne-a vizitat de mai multe ori, ca până la urmă, să se îndrăgostească de fiica mea vitregă, cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit, fără să-mi ceară consimţământul, dar pe care, mai târziu, i l-am dat.
Deci, fiica mea vitregă, mi-a devenit mamă vitregă, iar tatăl meu, ginerele meu, eu fiind în acelaşi timp socrul tatălui meu.