solomon“Am fost întotdeauna şi m-am simțit întotdeauna precum o carte deschisă, înconjurată de analfabeți” declara scriitoarea Sylvia Plath (1932-1963) înainte de a face gestul extrem.
 M-am întrebat de multe ori: “De ce un om de creație devine vizibil doar după ce trece în neființă? Care este durerea care îl devorează interior? Care sunt piedicile pe care le întâmpină? 
De ce atâția au avut căderi psihice şi au rămas pierduți în propria artă? 
De ce a fost nevoie de ani de zile ca să li se recunoască valoarea inestimabilă a talentului, a operelor: cărți, tablouri, sculpturi, muzică, etc?ş
Mă gândesc cântăreți precum: Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Amy Winehouse, Dalida, Luigi Tenco, Mălina Olinescu, Mădălina Manole,
Mă gândesc la scriitorii: Mihai Eminescu, Paul Celan, David Foster Wallace, Ernest Hemingway, Yukio Mishima, Virginia Wolf, Giulio Pinchetti, Mario Giobbe, Primo Levi, Franco Lucentini, etc
Mă gândesc la pictori faimoși: Vincent van Gogh (1853-1890) care pictase 864 de tablouri şi vânduse cât a fost in viață, doar un singur tablou.

Detalii

l          Tendința către secularizare mai poate fi ilustrată și prin folosirea diferită a imaginii vălului. Pentru mentalitatea medievală, adevărata existență zace ascunsă în spatele unui văl sau al unui simbol, iar această adevărată existență este ocultă sau spirituală. 
          Pe la sfârșitul secolului al VI-lea,  Olimpiodorus compară imaginația cu un văl tăinuitor; vălul fanteziei care interferează adevărata înțelege și care este, așa zicând, veșmântul dorinței obstructive. Din această cauză vorbim despre fantezia cu rochii fluturânde. Calipso, care i-a vrăjit pe tovarășii lui Ulise, era o întrupare a fanteziei înșelătoare și avea nevoie de rectitudinea rațiunii pentru a vedea prin văl, așa cum Ulise a avut nevoie de antidotul unei buruieni magice. 
          Gilbert din Olanda (m. 1172) nu are încredere nici în vălul imaginației. Poeții medievali se refereau la produsul fictiv al imaginației, poezia alegorică, vorbind despre un văl care acoperă adevărul. 
          Dante vorbește despre trsnsparența alegoriei sale ca despre subțirimea vălului.(Dante, DIVINA COMEDIE, PURGATOTIUL, VIII, 20-21-21).

Detalii

l         Este adevărat că până la un anumit punct cel care studiază istoria esteticii poate susține acest contrast dintre Renaștere și Evul Mediu, luând notă printr-o selecție judicioasă a exemplelor, de schimbarea intervenită în aplicarea anumitor figuri retorice, cultivate cu egală predilecție în ambele epoci, dar focalizând atitudini diferite față de frumos. 
          Pentru omul medieval, lumea naturală este o oglindă, formele și figurile de pe biserici și din mamuscrise, oglinzi, iar o enciclopedie a cunoștinței se numea un SPECULUM. 
          Dar care era rostul acestor oglinzi? Ce reflectau ele? Reflectau perfecțiunea conținută în ființa insondabilă a lui. Natura, Cartea vie, și Biblia, Cartea scrisă, erau amândouă "... oglinzi mistice adevărate ale celei mai înalte înțelepciuni". Dar atunci când imaginea oglinzilor va începe a fi utilizată de omul modern, oare cum va fi?
          În epoca Medicilor, a lui Maximilian al II-lea și a reginei Elisabeta a Angliei, cuvântul scris era conceput nu atât ca prefigurând în chip misterios tainele dumnezeirii, cât ca o oglindă ținută în fața naturii și vieții obișnuite. Simbolul oglinzii nu mai este folosit atât de des pentru a vivifica raporturile dintre tărâmul natural și supranatural sau vizibil, cât pentru a limpezi funcția unei arte laice - pictura sau poezia. 

Detalii

lupea3           Pentru cei subjugați de o viziune dramatică a istoriei, în care nu văd decât luminile puternice și umbrele adânci, Renașterea apare ca o glorioasă repunere în drepturile ei omenești a conștiinței estetice, până atunci suprimată de ascetismul Evului Mediu. 
          Pentru ei, Petrarca, "primul om modern", este un adevărat herald al luminii, în contrast cu Sfântul Augustin, "modelul Evului Mediu", care stătea în pragul veacurilor întunecate. 
           Ei și-l imaginează pe Petrarca strângând medalii și monede printre ruinele romane deplângând dispariția vechi frumuseți clasice și scandând în extaz versuri din acel Homer pe care încă nu putea să-l traducă; pe Brunelleschi făcând desene după fiecare detaliu arhitectonic  recuperabil în scopul de a restaura "buna manieră veche" a clădirii simple și grațios echilibrate;

Detalii

s          Pentru estetica medievală artele nu reprezentau instanțe ale frumosului din care s-ar fi putut deduce o definiție generală a acestuia. Adevărat era contrariul. Proprietățile generale ale fenomenului erau date, iar artele, fie ca intreguri, fie ca exemple particulare, relevau proprietăți care le dădeau dreptul la epitetul de frumoase. 
          Unele dintre artele poetice, mecanice sau "adultere" - sculptura, arhitectura, pictura etc. - corespund mai îndeaproape conceptului nostru actual de arte "frumoase" și pretind modalitatea noastră de a gândi legătura cu, ceea ce însă nu era adevărat pentru Evul Mediu. Artele "liberale", fiind mai spirituale, mai riguros numărate, erau mai apropiate de idealul estetic. 
          Dar există și un al treilea grup de arte aflat într-o și mai mare proximitate de ținta frumosului. Acestea erau artele teologice care se ocupau cu facultățile supranaturale ale omului. 

Detalii

  1. (25) ARTA CA PRODUCERE
  2. (24) ÎN EVUL MEDIU NU EXISTĂ "ARTE FRUMOASE", DAR ARTELE SERVILE APROXIMEAZĂ FRUMUXEȚEA
  3. (23) VĂLUL DEVINE UNEORI APROAPE INDEPENDENT