Rămân la părerea că nu trebuie să citești toată opera unui filosof sau scriitor pentru a cunoaște acel ceva semnificativ, care constituie nucleul personal-diferențiant al operei/gândirii  sale, implicit contribuția acestuia la sporul culturii naționale și universale. Da, căci în pofida justei opinii a lui Confucius din urmă cu două milenii și jumătate, cum că „Nu poți să deschizi o carte și să nu înveți ceva” (nobilă invitație făcută semenilor din toate timpurile de-a se instrui necontenit prin studiu individual, chiar și atunci când cartea valoroasă, precum în aberanta noastră epocă submediocră și hipertehnologizată, este nemilos agresată de maculatura înfloritoare și cu îndreptățite pretenții la „nemurirea” de tip consumerist), se subînțelege că niciun trăitor în nătânga civilizație a bombardamentului informațional nu poate să citească tot ce se tipărește, motiv pentru care locul culturii temeinice și anevoioase, adică făcută cu esențiala contribuție a ochiului, a fost luat de informația după ureche (la propriu și la figurat).

chParodie prin care se arată care sunt cei care trăiesc din avuţia economică creată de cei direct productivi.
Din cartea „Viaţa, religia și fiscalitatea”, de N. Grigorie Lăcriţa.

În „Declaraţia fiscală anuală”, la rubrica „Precizaţi câte persoane aveţi în întreținere, pentru a beneficia de deducere personală la calculul impozitului pe salariu ?”, domnul Nicola Grig a răspuns: „Cunoscând că falsul în declaraţii se pedepseşte conform legii penale, prin prezenta declar pe proprie răspundere că, o parte din venitul meu, preluat de stat pe cale fiscală, este folosit pentru întreţinerea a:
1) 588 de parlamentari şi 32 de europarlamentari români, cei mai mulţi aflaţi la stabulaţie,
2) 32.000 de puşcăriaşi, sedentari, în 55 de închisori.

Ionel Necula      Toată viața lui Cioran a fost adumbrită de un disconfort ființial – marcat în parte de neputința sa de a se statornici într-o convingere fermă, marcată de in-somniile lui devastatoare. Starea de trezie permanentă, fără acele alternanțe cu  somnul, mai exact cu uitarea și cu inconștența îi producea o neîntreruptă tensiune psihică, dar și un orgoliu dement, cum recunoștea în dialogul cu Gabriel Liiceanu. Insomnia suprimă inconștiența, adică petreci 24 de ore pe zi fiind lucid, ceea ce omul e prea slab ca să suporte. Insomnia te obligă să faci ex-periența lucidității, a conștiințri – fără întrerupere (Gabriel Liiceanu, Apocalipsa după Cioran (Editura Humanitas, București, 1995, p. 77).
      Îmbătrânea, totuși, frumos. În decembrie 1989, când s-a produs revoluția românească, avea 77 de ani și putea, măcar ca turist, să revină în țară, să-și viziteze Rășinarii, Șanta, Sibiul și alte locuri ale copilăriei, să-și revadă  prietenii din tinerețea lui năvalnică, dar a refuzat cu îndărătnicie. Revoluția a avut pentru el aceeași semnificație majoră ca și Revoluția franceză pentru Kant. Era interesat de felul cum se așează lucrurile în țară și dezamăgirile induse de noii politicieni, cu Iliescu în frunte, curgeau într-o ritmică  greu de suportat.

Ionel Necula      Deşi n-a figurat printre privilegiaţii exerciţiilor sale de admiraţie, Eminescu a fost citit de Cioran în cheie superlativă,  admirabilă şi complicitară. Îl preţuia aşa de mult încât nu-şi ascundea nedumerirea c-a putut răsări într-un orizont cu aşa de multe semne de obedienţă,  de meschinărie şi de frivolitate la portativul devenirii sale istorice .Fără Eminescu, îi scria lui C. Noica la 5 martie 1970, neamul  nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit. (Scrisori… p.290). Se regăsea, mai ales, în zbuciumul şi în disperările cu care poetul se flagela pentru toată brambureala din observarea realităţii  româneşti. 
      Ceea ce pentru Eminescu trebuia să constituie determinaţiile unei filosofii româneşti, vectorii unei gândiri rezultată din cercetarea realităţii valahe, pentru C. Rădulescu-Motru catehismul unei noi spiritualităţi,, pentru Blaga spaţiul mioritic, pentru Ralea fenomenul românesc, pentru Mircea Vulcănescu dimensiunea românească a existenţei, pentru Noica activele rostirii româneşti, trebuia, şi în viziunea lui Cioran, să se asambleze într-o paradigmă, cea a neantului valah. Dacă mai includem în această succintă enumerare şi pe Cantemir, Dumitru Drăghicescu, Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin, Pompiliu Eliade, Al. Dima, pe mai recenţii Constantin Amariu, H. Radu Patapievici şi încă mulţi alţii completăm un tablou destul de cuprinzător al descinderilor în problema modului românesc de fiinţare şi a vectorilor care i-au vascularizat evoluţia în timp şi în lume. Chiar pentru vremea apelpisirilor lui Cioran, bibliografia teoretizărilor despre specificul existenţei româneşti era un subiect privilegiat şi înregistrase o bibliografie destul de gonflată, deşi scepticul a evitat, pe cât i-a stat în putinţă, dialogul cu confraţii săi şi implicarea atitudinală şi contrapunctică în relevarea specificului românesc. Viziunea sa în privinţa neantului valah se integrează în suita manifestărilor, să zicem dure, privind fizionomia românului  şi nu aminteşte decât rar şi accidental de antecesorii săi în problemă.

tratatul de la trianonSe împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon prin care a fost recunoscută oficial unirea Transilvaniei și a unei părți a Banatului cu România.
Tratatul de la Trianon a fost semnat în 4 iunie 1920 de către reprezentații Antantei, coaliția învingătoare în Primul Război Mondial, și Ungaria, fostă membră a monarhiei austro-ungare, înfrântă în conflagrația mondială.
Denumirea tratatului vine de la Palatul Marele Trianon de la Versailles, unde a avut loc semnarea documentului.
Deși Tratatul de la Trianon a consfințit existența Ungariei independente, pentru care au luptat revoluționarii maghiari la 1848, politicienii de la Budapesta au afirmat încă din acea zi că este un moment de doliu. „Nem, nem, Soha!” („Nu, nu, niciodată!”), au protestat în 4 iunie 1920, la Budapesta, politicienii maghiari.
Ungaria voia independența, dar nu voia să renunțe la teritoriile care nu-i aparțineau din punct de vedere etnic și pe care le stăpânise în granițele fostului Imperiu Austro-Ungar.
De altfel, imediat după terminarea Primului Război Mondial, Ungaria, devenită republică populară, după modelul revoluției bolșevice, și fiind condusă de Bela Kun, a declanșat un război împotriva Cehoslovaciei și României cu scopul de a recupera teritoriile pierdute.