Minoritățile naționale din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, conlocuitoare cu românii şi-au exprimat adeziunea la marile acte istorice ale Unirii acestor provincii cu România în decursul anilor 1918 și 1919, o influență decisivă având-o declarațiile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, făcute de exponenţii naţiunii române care, în ansamblul drepturilor şi libertăţilor proclamate, menţionau expres principiile care vor sta la baza relaţiilor interetnice din România Mare: asigurarea egalității depline în drepturi a tuturor cetăţenilor României, fără niciun fel de discriminări sau privilegii și  crearea condiţiilor necesare pentru afirmarea identităţii etnice.

În situația în care, în Basarabia și Bucovina, românii nu întruneau o majoritate absolută, minorităţile naţionale au fost prezente la adunările de la Chişinău şi Cernăuţi care au hotărât unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. Astfel, din cei 150 de membri ai Sfatului Ţării întrunit la Chişinău pentru a hotărî destinul Basarabiei, 45 aparţineau minorităţilor naţionale (ucraineni, evrei, ruşi, germani, bulgari, găgăuzi, armeni, polonezi, greci). Congresul general al Bucovinei, care la 28 noiembrie 1918 a hotărât, în unanimitate, unirea acesteia cu România, era format din 100 deputaţi, dintre care 26 aparţineau minorităţilor naţionale (germani, ucraineni, polonezi, evrei etc.).

„Seculii întru naționalitate”

Vorbind elogios la adresa Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, cu mare respect și față de multele și mărețele date de referință din istoria noastră, cu mândrie națională constatăm că, între toate a rămas să reverbereze astral, această zi magnifică. Într-adevăr este proba de foc a maturității noastre, moment nesimilar cu altele pe scala evoluției, egal doar cu sine. Acest unic eveniment s-a cristalizat în timp, izvorât fiind din însăși ființa nației române la care au lucrat  „seculii întru naționalitate ai tuturor românilor”:

cronicarii, figura charismatică a lui Mihai Viteazul, Ștefan (Köröși) Crișan - ardeleanul moldovenizat care la 1807 invoca, pentru prima dată, numele de „Dacia” pentru întreg spațiul valah, bănățeanul Moise Nicoară, care la 1815 ridica la rang de teorie istorică fertilă - ideea panromânismului, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Goldiș, George Pop de Băsești, Iuliu Maniu ș.a. Toate aceste conștiințe ale vremurilor lor sunt doar câteva repere ale devenirii întru românitate, câțiva vectori convergenți ai conștiinței idealului național sacru - România dodoloață – deviză pe care Lucian Blaga, copil fiind, mărturisește că ar fi auzit-o clamată de către mulțimea bucuroasă care se întorcea de la Alba-Iulia, unde săvârșiseră Marele Act al Unirii.

A.Conceptele de cultură și civilizație

Atât pentru creaţionişti cât şi pentru evoluţionişti, omul reprezintă apogeul viului: credinţa primilor se alimentează din cele doua argumente irefutabile furnizate de Genesa – omul nu numai că apare după ce întregul plan divin al facerii a fost magistral înfăptuit (lumea şi vieţuitoarele ce-o populează), ci – în plus – el a mai fost dăruit şi cu scânteia divină numită suflet („Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”, Genesa 2/7), chiar dacă pentru un gânditor de talia lui Hegel, sufletul nu constituie un apogeu al zămislirii, pentru că se ştie că în concepţia sa sufletul nu este decât somnul spiritului, altfel spus sufletul pasiv. Convingerile evoluţioniştilor de asemenea îl vizează pe om ca pe o minune a viului, cu toate că argumentele lor, complet lipsite de logica şi vigoarea ştiinţifică a fosilelor intermediare (nedescoperite până în clipa de faţă), trebuie privite cu îngăduinţa pe care de regulă o arătăm acelor exerciţii ale fanteziei, care oricât şi-ar dori, nu izbutesc să se ridice la nivelul mitologiilor şi al basmelor de mare rafinament artistic...
Atras ca de un magnet de tainele înfricoşătoare ale existentului şi viului, pe care încerca din răsputeri să le străpungă fie prin necuprinsul speculaţiilor filosofice, fie prin zborul spre înălţimi al fanteziei artistice, fie prin inspiraţia ce urma calea imperativă a religiei, ori cea întrebător-căutătoare a rigorii ştiinţifice,

„Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu !” – ne îndeamnă întemeietorul de Spirit daco-românesc, Spirit al întregii Europe Vechi: ZAMOLXE.
Pe urmele lui a călcat, apăsat, Mihai Eminescu.
Rege dac și marele preot , ZAMOLXE devine zeu și Foc sacru, care ne locuiește, dându-ne viață din prima milionime de secundă a întrupării fiecăruia dintre noi, în Sfântul Graal al Maicii noastre, adică în pântecele roditor al mamei ce ne va asigura Fiire (Ființare) și venirea în astă lume telurică, adică în raiul, dar și în iadul pământesc.
Legile Belagine/ Legile Frumoase le-a primit ZAMOLXE de la Hestia, prima noastră regină nominalizată în istorii antice, păzitoarea Focului viu, întru veșnicie viu în Altarul/ Calendarul de andezit de la Sarmizegetusa, din Grădiștea Muncelului…
Foc transmis, peste aproape un mileniu, lui ZALMOXE și preluat, mai târziu, de Iisus – Fiul omului, concomitent cu HRISTOS – Fiul lui Dumnezeu.
Iisus HRISTOA care, până la vârsta de 30 de ani, a fost inițiat în spiritualitatea, de multe ori milenară, a dacilor – la cea dintâi școală cu clădire proprie din lume, de aici, din spațiul daco-român, școală intrată în istorie cu numele de Andronicon.

Revoluţia burghezo-democratică a românilor transilvăneni de la 1848-1949 nu le-a adus acestora schimbări majore în viaţa politică, economică şi socială. În Austria s-a instaurat regimul politic neoabsolutist, care s-a dovedit neviabil, in condiţiile accentuării frământărilor interne generate de asuprirea socială si naţională. Formarea statului naţional român, dincolo de Carpaţi, a afectat, de asemenea, Austria, prin faptul ca a dat speranţă românilor din Transilvania, a reprezentat un centru de atracţie tot mai puternic si a contribuit la intensificarea luptei de eliberare a ardelenilor. Unele măsuri violente aplicate de regimul austriac au amplificat nemulţumirile populaţiilor şi in primul rând ale naţionalităţilor asuprite. Falimentul regimului neoabsolutist a constrâns Austria să recunoască autonomia popoarelor din imperiu. In 1860, a fost  convocat Senatul imperial, in care intrau si reprezentanţii naţionalităţilor, inclusiv românii A. Şaguna, Al. Mocioni si L. Petrino, senat care urma sa facă propuneri pentru reorganizarea imperiului intr-o formă care să-i asigure supravieţuirea. Pe baza acestor propuneri, împăratul, la 20 octombrie 1860, a emis un act constituţional (Diploma imperiala pentru reglementarea raporturilor de drept public in Monarhie), prin care recunoştea tuturor naţiunilor dreptul de  a-si păstra individualitatea istorică si politică, printr-o organizare administrativă proprie, prin menţinerea legilor si aşezămintelor proprii. Astfel, in Transilvania a început o perioadă de mari realizări politice si culturale, o perioada in care poporul român a dovedit o strălucita vocaţie democratică, după secole de asuprire politică. Perioada liberalismului” (1861-1967), prin forma de organizare ca si prin legile adoptate are o semnificaţie aparte.