1.
Linii, umbre, lumină, reflexie în trăiri, zâmbet sub masca de suflet care ascunde negrul din alb, și albul imaculat îl coloreaza cu visul ce tremură într-o pictură abstractă spartă în iluzii și miriade de confuzii...
Înțelegeri neînțelese de privirea care contemplă în departare ornamentica de absențe din sensul exact al unui ceasornic care a stat în expectativa clipei înșurubată într-un tic-tac ce-a uitat că rostul lui e pus în cui...
Sensuri de drum întoarse din calea unei curgeri printre riduri brazdate de timp, pe fruntea unui gând speriat de vremea ce-l trezește și-i reamintește că toamna e pustie când pleacă cu cocori, triluri de privighetori...
Căutări, regăsiri în pierderi de neînțelegeri a sensurilor exacte cu multe frânturi de păcate albite în derâderi întunecate, recunoscute în necunoașteri de mine când nu mă decodifici în sinele de sine...
Jocuri de iluzii iluzionate de ,,ce bine că sunt neeternitate pe pământ...joc etern în șahul fără piese, împrăștiate într-o remiză ce nu cunoaște miză pe tabla de destin ce-mi mută un pion în Turnul Babilon...

După cum există o strânsă  și firească legătură între muncă și plata/răsplata pentru efortul depus de cetățean („Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”), tot astfel se învederează indestructibila legătură dintre binomul credință-educație și starea de sănătate/nedistorsionare a unei societăți active. Adică taman ceea ce nu se întâmplă în România postdecembristă (cu adevărat campioana europeană la impostură și nemuncă), fapt care cu necesitate a generat o atare distorsiune moral-spirituală prin credința de ochii lumi și educația de mântuială, încât azi toate sunt la noi cu gaibaracele în sus – necalificații guvernează, lichelele legiferează, iar șarlatanii jubilează!
    Și astfel, prin stupefianta coexistență a efervescenței ciocoilor și a resemnării celor mulți, am ajuns de pomină, grație unor paradoxuri precum: nație tot mai săracă într-o țară încă bogată, condamnați definitiv și care continuă să rămână la butoanele decizionale ale statului, șpăgari (judecători, procurori, polițiști) ce tare bine văd paiul din ochiul semenului, nu și bârna din propriul ochi, primari duși în cătușe pentru ca, potrivit legii, să poată depune jurământul de (ne)credință față de comunitatea păcălită, universitari semidocți și rectori necușeri, academicieni turnători la fosta Securitate și un prezident al Academiei Române mai cu moț ca alții în ceea ce privește descurcăreala, turnătoriile, plagierile și autoplagierile.

Europa si lumea intreaga nu s-a odihnit vreun minut de la al Golgotei ultim cui...
Creştinismul a fost o religie aproape condamnată la moarte în primele secole ale erei creştine. O serie de împăraţi romani au declanşat prigoana creştinilor şi doreau eradicarea acestei credinţe, considerată periculoasă pentru soarta imperiului.
Debutul prigoanei contra creştinilor poate fi plasat în timpul împăratului Nero. Primul împărat roman care a declanşat o prigoană susţinută, bazată pe principii bine stabilite contra creştinilor a fost Marcus Aurelius. Împăratul filosof a comandat execuţii nenumărate contra creştinilor, inclusiv cei din familiile romane de vază. Adept al filosofiei stoice el declanşează persecuţia în numele siguranţei de stat, creştinii fiind văzuţi ca o sectă bizară şi periculoasă pentru perceptele şi viaţa romană. El de altfel instituie ideea de eradicare a creştinismului folosind expresia ”Non licet esse vos”(n.r. nu aveţi voie să existaţi).  
Cu toate acestea ştergerea creştinismului devine o adevărată politică de stat în timpul împăraţilor Decius, Diocleţian sau Valerian. Decius a fost primul împărat care a declanşat prigoana susţinută şi organizată a creştinilor. A obţinut tronul imperiul după ce l-a învins pe adversarul său Filip Arabul. Acesta din urmă a fost creştin, iar ura lui Decius, spune Eusebiu în „Istoria bisericii„ a fost declanşată şi de aceast fapt.

Prin mass-media, se vorbeste de la o vreme despre "ramanerea in urma a Romaniei"(din punct de vedere istoric).
Un concept nebulos, greu  de definit. Pe care fiecare il jongleza cum vrea.  Da, jongleaza, caci nestiind exact despre ce vorbim, fiecare utilizeaza criterii diferite, uneori ridicole, pentru a-si sustine teza. Uneori viata urbana e considerata avans cultural. Alteori scrierea, ba si forma oraselor: daca nu ai cladire linga cladire si strazi pietruite (sau macar podite cu lemn), nu  ai oras. (Vezi orasele medievale de la noi, care pastreaza gradini si livezi pe linga case.)
Din pacate  (sau din fericire) nu toti istoricii au si pregatirea filozofica necesara pentru a pleda in astfel de situatii. De aici ridicolul prezentarii. Si falsitatea tezelor.
Trebuie sa integem din capul locului ca centrele de putere si civilizatie nu au fost fixe. Omenirea nu a aparut/progresat din cauza unui singur centru. Centrele de putere (sau civilizatie) au migrat pe toata suprafata planetei. Toate zonele au avut sau vor avea momentul lor de glorie. Si in mod obligatoriu, dupa acest moment, vor cade in uitare("raminere in urma").

În acest eseu din 1947, filosoful rus Ivan Ilyin (1883-1954) abordează realitatea diavolului în istorie şi în timpurile noastre. Avansul concepţiilor seculare şi materialiste a corespuns cu o mereu mai amplă fascinaţie faţă de demonic – împreună cu justificarea sa publică. Traducerea din rusă a fost făcută de Mark Hackard.

În viaţa rasei umane, principiul diabolic are istoria proprie. În ceea ce îl priveşte există o literatură academică serioasă, dar care nu cuprinde, totuşi, şi ultimele decenii. Iar ultimele decenii aruncă o nouă lumină asupra ultimilor două secole. Epoca Luminilor europene (începând cu enciclopediştii francezi al secolului 18) a subminat în oameni credinţa în fiinţa unui diavol în persoană. Omul educat nu poate crede în existenţa unei fiinţe atât de revoltătoare antropomorfic „cu o coadă, gheare şi coarne” (după  Zhukovsky), nevăzut de cineva, dar portretizat în balade şi picturi. Lutther încă credea în el şi i-a aruncat chiar cuvinte grele, dar secolele următoare l-au respins pe diavol şi acesta a „dispărut” în mod gradat şi s-a stins ca o „prejudecată depăşită”.