„Lazăr, vino afară!”

In fiecare duminica in timpul Sfintei Liturghii celebrăm biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Isus este izvor de viaţă pentru cei care cred în el. Domnul cunoaşte tainele timpului şi ale veşniciei, şi ne încredinţează „ziua Lui” ca pe un dar întotdeauna nou al iubirii sale. În Evanghelie (cf. In 11,1-45) este povestită învierea lui Lazăr, fratele Martei şi al Mariei. Totul s-a petrecut în Betania, un mic sat de la poalele Muntelui Măslinilor, aproape de Ierusalim. Familia lui Lazăr la care Isus găsea bucuros ospitalitate, este oglinda comunităţii discipolului iubit dar poate fi şi a comunităţii noastre. Betania înseamnă „Casa săracilor”. Marta înseamnă „stăpână sau gospodină” iar Lazăr, „Dumnezeu ajută”. Suntem într-o comunitate de săraci care aşteaptă totul de la Dumnezeu.. S-a întâmplat că Lazăr, prietenul lui Isus, se îmbolnăvise. Marta şi Maria trimit să-l cheme pe Isus care se află departe. Când Isus soseşte, Lazăr era mort de patru zile şi se afla în mormânt. În casa din Betania era numai plâns şi jale. Plângeau surorile lui Lazăr, rudele dar şi iudeii care veniseră se le mângâie pentru fratele lor. Isus însuşi se emoţionează şi „izbucneşte în plâns”.

„Ridică-te!”, verbul învierii

Rostirea cu intensitate particulară  a cuvântului „Ridică-te!”,  vindecă pe bolnavi şi readuce la viaţă pe cei morţi. „Ridică-te!” este verbul „învierii” pe care Isus îl adresează tuturor celor care decid să-l urmeze şi să-l primească în viaţa lor. Domnul este iubitorul vieţii. El nu vrea pentru făpturile sale un destin de dizgraţie, dar fericirea deplină. În stăpânirea lui se află toată creaţia. Nici o realitate nu-i scapă din mână, căci până şi moartea i se supune. Isus Cristos este icoana desăvârşită a atotputerniciei şi milostivirii Tatălui. Pe unde trece Isus, înfloreşte viaţa. Episodul povestit de evanghelistul Luca este un exemplu convingător. Domnului Isus i se face milă de femeia văduvă din Nain căreia îi murise singurul ei fiu. Cu toată gingăşia sufletească Domnul îl readuce la viaţă pe băiat şi îl încredinţează iubirii mamei sale (cf. Lc 7,11-17). Bucuria revine şi începe sărbătoarea. Când Domnul trece printre noi dispar tristeţea şi plânsul şi pacea le ia locul. Milostivirea Domnului este îndreptată către toţi fără nici o deosebire.

Un copil care moare, un tânăr frânt de moarte în floarea vieţii, o femeie chinuită de infirmitate, un bărbat în putere se stinge pe neaşteptate: lista suferinţelor condiţiei umane poate continua la nesfârşit. Spre deosebire de minerale, fiinţele vii – vegetale, animale şi umane – se îndreaptă inevitabil spre moarte şi întâmpină pe parcurs boli şi dureri de tot felul. Privit doar din punct de vedere biologic, totul nu-i decât ceva foarte firesc.
  Chiar dacă uneori facem confuzii în privinţa înţelegerii şi relaţionării cu El, existenţa Lui ne defineşte drumul în viaţă. Fără Dumnezeu, totul rămâne închis într-un cerc “strâmt şi rece”. Pascal a zis că Dumnezeu, fiind perfect, nu ne poate înşela.
„Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea celor vii. Căci el a creat toate ca să existe” (cf. Înţ 1,13 Nu Dumnezeu a voit „moartea”, dar Satana care a intrat ca element tulburător în lucrarea creaţiei. Autorul sacru înţelege „moartea” atât în sens fizic, cât şi în sens spiritual. Potrivit credinţei biblice cauza morţii este „păcatul” iar pentru omul păcătos moartea fizică înseamnă şi moarte spirituală şi veşnică. Credinciosul ştie că dreptatea lui Dumnezeu este nemuritoare, în sensul că dă nemurire celui care o practică.

Așadar J.D. Salinger a murit la 91 de ani și a rămas până la sfârșit un izolat. Secolul XX a fost o perioadă excelentă pentru a te izola. Asta dacă puteai, date fiind războaiele, înrolările, taxele și birocrația.
Când a fost publicat„De veghe în lanul de secară”, în urmă cu jumătate de secol, puțini erau cei, dacă era vreunul, care să se folosească de discursul asupra stării națiunii pentru a flata un grup de sodomiți. Holden Caulfield se referea la ei ca „pederaști”. Era destul de inofensiv pe atunci. Nu auzisem sau nu ne imaginam SIDA.
În ziua de azi poți găsi o organizație dedicată perversiunii tale specifice. În acele zile dulci de altădată, Winston Churchill putea numi un dușman politic drept „o rușine pentru pederastie” și noi puteam râde de această istețime obraznică, chiar dacă știam ce înseamnă pederastie. Astăzi, liberalii numesc aversiunea naturală față de sodomie drept „homofobie”, deși apare dintr-o îngrijorare legitimă despre sănătate și igienă, ca și despre moralitate.

De asemenea, nu erau mulți care să anticipeze că un președinte mulatru (cu numele de mijloc Hussein!) va fi preocupat într-o zi că pierde votul pederaștilor.

Unele cuvinte din presă nu sunt folosite doar ca scurtături, ci și ca niște clopoței pavlovieni care stimulează saliva ideologică. Este de ajuns să fie scrise sau pronunțate pentru ca gândirea să înceteze, și din moment ce uneori gândirea este un proces dureros care prezintă riscul de a ajunge la concluzii nedorite, astfel de cuvinte oferă protecție împotriva unor asemenea dureri și disconfort. Pentru unii oameni, în special în Europa, printre aceste cuvinte se numără sărăcie, liberalism și austeritate (lista este departe de a fi exhaustivă).
Conotațiile sărăciei sunt acelea din definiția Dr. Johnson: nevoia de necesități. Și nu se va găsi nimeni care să apere foametea, lipsa de adăpost, sau goliciunea. Dar înțelesul sărăciei în zilele noastre îl reprezintă un venit cu 60% mai mic decât venitul mediu, așa că ceea ce se înțelege prin asta nu este atât sărăcie, cât inegalitate. O societate în care fiecare om are garantat un venit compus din șase cifre s-ar confrunta cu o „sărăcie” accentuată, iar o țară incomparabil mai săracă ar putea avea mai puțină sărăcie, în sensul tehnic al cuvântului. În perioadele de recesiune, o astfel de sărăcie este în scădere nu pentru că toți oamenii sunt mai bogați, ci dimpotrivă: deoarece veniturile mari sunt în declin, iar cele mici (cel puțin cât există asigurări sociale) nu.