tmCelor care suferă din diferite motive le recomand să dea o atenție mai mare ochilor și a ceea ce se află în fața ochilor lor. Suferința, indiferent de factorii interni sau externi, nu este altceva decât un reflex condiționat. "Suferința" este semnalul/realitatea prin care suntem informați că în interiorul și/sau exteriorul manifestărilor existenței noastre au loc situații dăunătoare echilibrului trăirilor noastre. Orice tip de suferință este un mesaj pe care ni-l transmite sistemul nostru vegetativ.
Suferința îi sperie și în același timp îi "torturează" pe oameni pentru că oamenii nu știu ce și cine sunt și, implicit, nu știu cu adevărat ce anume este în realitate suferința. De la apariția societății/cetăților/cărților majoritatea oamenilor suferă chiar dacă marea parte a acestei majorități inconștientizează acest fapt.
Senzația de bine este adevărata stare naturală a omului. Starea de bine nu este un privilegiu, ci ceea ce suntem noi ca entitate reală în acest Univers. Prin urmare, ce anume suntem noi sau, ce anume am devenit noi, oamenii, dacă starea de bine a realității noastre lipsește ? Senzația de bine aduce și produce pentru om un comportament și o manifestare calmă, diametral opusă stărilor, trăirilor de anxietate și suferință.
Auzim frecvent în jurul nostru de nevoia de trezire, de nevoia de "iluminare" a conștiinței noastre dar, în concret, nu reușim deloc să identificăm cunoașterea necesară acestei mult râvnite treziri.

tmOamenii "fericiți" sunt aceia care simt că nu au nimic de spus celor din jurul lor. De cealaltă parte îi avem pe oamenii "triști" (sceptici) care, după cum se observă, niciodată nu își vor dori să trăiască la grămadă. O teorie periculoasă pentru oameni este aceea care se impune cu surle și trâmbițe afirmând că fericirea consistă într-o existență lipsită de nevoi. Sau că fericirea poate fi descoperită de oameni doar prin suportarea greutăților sociale si trăirile propriilor dificultăți. Vorbe deșarte, vorbe care promovează pe ascuns ignoranța și chinul. Așadar, conform puterii dominante, fericirea o producem noi înșine în momentul în care reușim să înlăturăm tristețea. Măi să fie! Să fie oare adevărat ? Inclusiv finalul unei/unor situații pe care până la un moment dat nu o/le înțelegeam poate constitui startul unui tip de fericire. Într-adevăr, fericirea poate fi, din punct de vedere psihologic și conceptual chiar și un sinonim al cercetării dacă într-adevăr asta ne dorim.
Tristețea, sărăcia, fericirea și ignoranța sunt "florile" aceluiași pom, omul. Depinde nu numai de fiecare dintre noi care floare va purta fruct până la capăt, ci și de mediul în care ne sunt înfipte rădăcinile și către ce tip de Lumină tind ramurile/cuvintele noastre. Să știți că nu este nimeni trist, liber sau deștept la întâmplare. Dacă părinții unui copil nu-și doresc cu ardoare libertatea nici nu se vor strădui prea mult sa nu crească un copil dependent. Prin urmare, fericirea, așa cum o înțelegem astăzi, nu este o caracteristică strict individuală, așa cum nici tristețea nu este provocată doar de grupul din jurul unei persoane.

tm"Cunoaște-te pe tine însuți" îndemna filozofia din perioada lui Socrate. Sincer pe mine mă bufnește râsul când văd cu câtă ușurință este trimis astăzi omul la "plimbare" cu aceeași ipocrizie. Cum este posibil să afli cine ești dacă tu, înconjurat de prejudecăți, nu știi absolut nimic despre oameni/ceilalți ?! Eu nu recomand nimănui să se cunoască pe sine. A-ți descoperi sinele înseamnă de fapt a descoperi că nu ești nimic în imensitatea spațiului și materiei. Și, chiar dacă am insista cu întrebarea: cine sunt eu ?, răspunsul nu va îndrăzni să se apropie de nimeni decât odată cu înaintarea în vârstă. Dar odată cu înaintarea în vârstă inclusiv moartea se va apropia cu un răspuns, fiind nevoită astfel să confirme omului răspunsul și strânsoarea vorbelor sale. De fapt aceasta și este prima mare "preocupare" a morții, a sosi înainte ca omul să conștientizeze/descoperi răspunsurile care, la un moment dat, îi arată cât de false i-au putut fi convingerile.
De ce astăzi nu-și mai pune nimeni în dubiu propriile convingeri ? Pentru că omul nu-și mai poate sabota plăcerea de a "trăi" veridicitatea pe care a respins-o Socrate alegând otrava. Socrate știa acest amănunt. Socrate a înțeles această bucurie lăuntrică a omului de a muri în interior încă din timpul vieții. De aceea a ales să moară. De fapt, prin "cunoaște-te pe tine însuți" filozofia predica/predică moartea interioară.
Oamenii dintotdeauna au crezut în idei care nu au fost niciodată puse pe bancul de probe. Nu și-a pus niciodată nimeni cunoașterea în flaconul de analize pentru sânge. Iată motivul pentru care, inclusiv noi, ținem cu strășnicie de propria noastră moarte, de propria noastră falsă imagine.

tmDacă există într-adevăr ceva extrem de periculos împotriva vieții de pe Terra cu siguranță omul deține profilul respectivului pericol. Aspectul cel mai trist al ipocriziei omului știm cu toții că a fost, este și va rămâne pentru mult timp de acum încolo înșelarea. În preajma omului este de așteptat tot timpul să se manifeste răul. Acest fenomen are loc prin prisma faptului că omul pune în dubiu realitatea naturală. Punând în discuție realitatea naturală omul își promovează de fapt trăirile proprii pe care, din păcate, le consideră reale. Un singur om ar putea schimba întreaga situație nefastă de pe această planetă dar omenirea încă nu a reușit să "producă" acel om. Tentative au existat dar, după cum știm cu toții, au eșuat lamentabil. Mie mi se pare aproape imposibil ca aceste vremuri să producă sau să ridice pe cineva care să aibă capacitatea de a înfrunta societatea, de a-i înfrunta pe ceilalți. De ce afirm acest lucru ? În primul rând pentru faptul că mult timp nu mai există și, în al doilea rând, fiindcă omul simte în subconștientul său de element "social" că nu mai are niciun rost pe Pământ. Acest adevăr îl putem vedea zilnic pe chipul tuturor oamenilor.
De ce omul nu-și respinge credințele, cunoașterea, suferințele, plăcerile, răul în ansamblul lui ?

tmMonogamia dintre oameni ține de biologia sau de psihologia speciei umane ? Pare că nu. Monogamia, în sens autentic, înseamnă de fapt că o anumită specie în alegerea partenerilor pentru reproducere instaurează un raport exclusiv între doi parteneri de sex diferit. Monogamia , în mod natural, nu permite posibilitatea raporturilor sexuale niciunuia dintre cei doi cu alți parteneri. Ați auzit să se întâmple omului ceva asemănător ?! Nici eu. Nu pare deloc dificil să înțelegem cu precizie dacă într-adevăr specia noastră ne-a impus cu certitudine din punct de vedere biologic monogamia. Atunci, ar putea fi cumva monogamia o trăsătură psihologică impusă "social" ? Eu cred că da. Ceea ce se întâmplă astăzi cu "societatea" pe care au inventat-o anumite curente ideologice de odinioară nu mi se pare deloc un lucru bun. Așadar, trăim cumva într-o "realitate" inventată expres pentru a ne "domestici" unui interes ? Cu siguranță, da. Observ, ca și voi dealtfel, că s-a trasat deja speciei noastre o direcție aproape unică și cu un sens extrem de îngust. Acest sens, din pacate cu sens unic, să fie oare destinația fiecăruia dintre noi ?! Iarăși un mare da. Iată marele dezastru către care se îndreaptă viitorul omului.
Eu cred că este deja limpede pentru oricine că monogamia nu a fost și nici nu va fi deloc o "trăsătură biologică" a niciunuia dintre noi.
Suntem născuți și crescuți într-un sistem care, din punct de vedere natural, ne face mai mult rău decât bine.