1.
Linii, umbre, lumină, reflexie în trăiri, zâmbet sub masca de suflet care ascunde negrul din alb, și albul imaculat îl coloreaza cu visul ce tremură într-o pictură abstractă spartă în iluzii și miriade de confuzii...
Înțelegeri neînțelese de privirea care contemplă în departare ornamentica de absențe din sensul exact al unui ceasornic care a stat în expectativa clipei înșurubată într-un tic-tac ce-a uitat că rostul lui e pus în cui...
Sensuri de drum întoarse din calea unei curgeri printre riduri brazdate de timp, pe fruntea unui gând speriat de vremea ce-l trezește și-i reamintește că toamna e pustie când pleacă cu cocori, triluri de privighetori...
Căutări, regăsiri în pierderi de neînțelegeri a sensurilor exacte cu multe frânturi de păcate albite în derâderi întunecate, recunoscute în necunoașteri de mine când nu mă decodifici în sinele de sine...
Jocuri de iluzii iluzionate de ,,ce bine că sunt neeternitate pe pământ...joc etern în șahul fără piese, împrăștiate într-o remiză ce nu cunoaște miză pe tabla de destin ce-mi mută un pion în Turnul Babilon...

[Notă: Acest pamflet a fost publicat de către Sfântul Ilarie în anii dintre Revoluția eșuată din 1905 și nefericita Revoluție din 1917.]

„Căci oamenii se jură pe cel ce e mai mare.” (Evrei 6:16)

Acest adevăr rămâne neschimbat oricând și oriunde. Orice adevăruri sau serie de adevăruri întotdeauna cuprind ceea ce este „mai mare” pentru om, iar acest „mai mare” al omului este autoritatea lui; omul și-o ia drept reper și „jură” pe ea. Însă nu toți oamenii respectă ca „mai mari” aceleași adevăruri. Uneori ceea ce e „mai mare„ pentru unii este pe de-a-ntregul fals; și totuși omul „jură” pe acest „adevăr” părelnic ca și cum ar fi autentic. Măsurile după care oamenii judecă întâmplările vieții și ale lumii care îi înconjoară sunt foarte variate. Fiecare își alege reperul care i se pare cel mai bun, așa încât putem accepta ca justă următoarea parafrazare a unui cunoscut proverb: „Spune-mi ce autoritate respecți, ca să-ți spun cine ești.” În trecut, oamenii erau diferiți, iar reperele și autoritățile pe care se sprijineau erau și ele diferite. Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele Bisericii – în trecut toate acestea erau autorități desăvârșite și veșnic neschimbate, și toți le purtau în inimă în aceeași măsură. Tot ceea ce era în concordanță cu cuvântul lui Dumnezeu și cu exigențele Bisericii se socotea bun; din contră, ceea ce era împotriva lor și nu le urma îndeaproape, nu putea fi socotit bun.

Diavolul nu se mulţumeşte doar să-i războiască pe oameni, ci întrebuinţează şi mijloacele potrivite pentru a-i birui. Foloseşte multe meşteşugiri. Din această perspectivă a războiului, este cel mai cercat genera] din toate veacurile. Sfântul Nicodim Aghioritul spune:

„Trei sunt pricinile pentru care diavolul s-a făcut preaiscusit în războiul nevăzut împotriva omului, meşteşugind fel de fel de uneltiri: cea dintâi, pentru că el (diavolul) şi slujitorii săi sunt duhuri cu subţiri- me, plăsmuitoare de multe, neînţelese tehnici de luptă şi urzeli; a doua, pentru ca diavolul împreună cu demonii săi este de şapte mii trei sute de ani, iar prin această vechime de zile s-a făcut preaînvăţat în uneltiri si, a treia, deoarece diavolul si demonii, războindu-i pe toţi oamenii incepând cu Adam până acum, şi mai cu seamă pe cuviosii şi pustnicii ce au strălucit întru nevoinţă, a învăţat din experienţă şi din cercarea luptei mulţime de uneltiri şi tertipuri, şi astfel, prin cercare, s-au făcut iscusiţi, după cuvântul Sfinţilor Isaac, Simeon Noul Teolog şi Macarie cel Mare."

Nichita Stănescu adoră şi devoră cuvintele, e stăpânul dar şi robul lor: le alintă, le admonestează, le mângâie – ca şi cum ar avea substanţă – se proclamă “învingător” în lupta cu sensul lor imanent, ori se lasă copleşit de frumuseţea şi nemărginirea lor. Cu ele construieşte, mai mult în joacă, “lumi simultane” şi iluzorii: “Dorm într-un pat dintr-o mansardă / în lumea simultană patul meu / e jumătate într-un zid / jumătate-ntr-un motor; / şi-n lumea cealaltă, simultană, plouă / şi năpădesc ciuperci” (Certarea lui Euclid -  LAUS PTOLEMAEI).
Simultane sunt şi “prezenţele” strămoşilor în trupul poetului - sufletele lor în sufletul său, privirile lor în privirea sa – din desfăşurarea verticală a ochilor lor suprapuşi s-ar putea reconstitui coloanele globulare din tablourile lui Ţuculescu. De altfel, imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist: timpane cu dinţi, ochi cu dinţi, suliţe etc., în general fragmente ale lumilor dezagregate de trecerea timpului.
În amalgamul lumilor simultane, exterioare şi interioare eului, nu există ierarhie ori transcendenţă: “dar numai gândul că ceea ce ceea ce este sus - / este aidoma cu ceea ce este jos - / că orice azvârlire nu are direcţie / că orice lepădare e statică …” (O confesiune – EPICA MAGNA).

 CAPITOLUL I

 DESCRIEREA, FRONTIERĂ A NARAŢIUNII

            Principalul scop al lui Balzac a fost acela de a respecta realitatea. Adesea, el pomeneşte în paginile sale despre darul pe care îl avea de a observa, de a nota şi a reda realul, ca şi despre ceea ce el numea “al doilea văz”, darul de a vedea ce rămâne invizibil pentru cea mai mare parte a oamenilor. Poveştile pe care le spune, intrigile pe care le construieşte, locurile pe care le descrie, toate acestea, dacă nu sunt adevărate, ar fi putut să fie. El vede tot, ştie tot, povesteşte tot, pentru că obiectivul său de a construi “romanul absolut” nu poate fi realizat decât într-un singur fel: pătrunderea până la nucleu, descifrarea naturii lucrurilor ţinând seama de toate cele care pot concura la acest scop; pentru a spune bine o poveste, pentru a expune o dramă (pentru că majoritatea operelor lui Balzac sunt drame), trebuie să luăm în considerare, pornind de la macrocosmul unde este plasată acţiunea (şi aici trebuie să menţionăm: contextul istoric şi social, relaţiile dintre indivizi şi dintre indivizi şi mediu, habitatul – zonă urbană sau rurală, cu amănunte geografice şi topografice, elemente arhitectonice specifice unei regiuni, unui stil, unei categorii sociale, elemente ale naturii tipice pentru o regiune, pentru o climă, pentru o modă sau pentru un personaj, atunci când e vorba despre o grădină) şi ajungând până la microcosmul fiecărui personaj (portret fizic şi profil moral, bazate pe studii aprofundate de fiziologie şi psihologie).