O lege strâmbă pentru o ţară strâmbată.

Încă sunt în toi discuţiile despre „celebra” lege 217/2015, impusă publicului sub numele de „legea antilegionară”. Dar se pot face deja câteva observaţii sintetice.

Lupta cu stafiile

1. Aş sublinia reacţia întârziată, dezlânată şi lipsită de forţă a societăţii civile. În lipsa unei prese profesioniste şi „pe fază”, legea a zăcut pe la parlament şi numai după promulgare – târziu, prea târziu! – au apărut reacţiile publice. Mă gândesc la expresia în vogă prin anii ‘90 „români, vi se pregăteşte ceva!”.

Ne cocoțăm pe teorii mincinoase despre superioritatea dacilor și a limbii vorbite de ei ca „sămânță” pentru toate graiurile Europei și Asiei, dar nu știm să ne cinstim și să ne bucurăm de „cuvântul” care a fost singurul liant al unui popor risipit de o parte și de alta a Carpaților. Ne cunoaștem prea puțin istoria adevărată, cu bune și rele, și suntem mult mai neînsemnați decât  am vrea să fim. Cu toate astea, chiar dacă nu avem ce să scotocim în trecut, ar trebui să privim în viitor cu încredere și cu demnitate.

 Ar fi cazul să trecem peste complexele de inferioritate față de popoarele cu o istorie mai îndelungată și să ne ancorăm în viitor. Dar nu suntem capabili de acest lucru, pentru că nu avem suficiente ancore spirituale.

Ne este rușine să recunoaștem că latinismul, scrierea cu grafie latină și în limba română, primele școli în limba română, au trecut Carpații spre teritoriile de dincolo de munți tocmai din provincia aflată sub „asuprirea” ungurilor, Transilvania. Am primit un steag al Transilvaniei, pe care îl arborez cu multă mândrie. Este drapelul sub care au luptat românii Avram Iancu, Horia, Cloșca și Crișan. Este drapelul sub care au scris și au gândit corifeii Școlii Ardelene. Este drapelul sub care s-a născut de fapt limba română modernă. Limba română scrisă. Și cu toate astea, mulți români de dincolo de Carpați m-au apostrofat că sunt secesionist, că vreau să le fur Ardealul sau că sunt nerecunoscător pentru că ei, trecând Carpații, ne-au eliberat de unguri. 

Desăvârşirea unităţii statului român a reprezentat începutul unei noi epoci şi pentru istoriografia românească, în general, şi îndeosebi pentru cea din Transilvania. În noua conjunctură politică, istoricii români şi-au dublat eforturile pentru motivarea şi menţinerea unităţii României în faţa acţiunilor revizioniste din vest, sud şi est, iar cei maghiari, îndeosebi, pentru influenţarea opiniei publice internaţionale în vederea anulării Tratatului de la Trianon.

Literatura străină, care abordează problema minorităţilor etnice din spaţiul fostului Imperiu Austro-ungar, a fost inspirată, în majoritatea cazurilor, fie din memoriile înaintate de către reprezentanţii acestora Consiliului Ligii Naţiunilor, toate defavorabile statelor nou formate sau întregite la 1918, fie din rapoartele întocmite de către oficialii forului european, după vizite de documentare făcute în Transilvania, în mod deosebit.

Galileo a scăpat in extremis de arderea pe rug, însă a fost condamnat la inchisoare la domiciliu pana la finele vieţii, pentru obrăznicia de a prezenta realităţile sistemului heliocentric. Galileo a fost reabilitat de abia la 31 octombrie 1992, la aproape 350 de ani de la moartea sa, de către Papa Ioan Paul al II-lea.
Galileo şi-a dedicat o mare parte a vieţii studierii astrelor şi dezvoltării instrumentelor menite să faciliteze observaţiile astronomice. Dincolo de descoperirile sale, revoluţionare la acea vreme, acesta a plătit şi un tribut personal: pierderea vederii. Galileo era fascinat în mod special de Soare, prin urmare, îşi petrecea o mare parte din timp făcând observaţii asupra astrului. In ultimii ani de viaţă, savantul era aproape orb ca urmare a deteriorii grave a retinelor, cauzată de observaţiile sale îndelungate.


Roata imperfectă a lui Galileo
 
După arestul la domiciliu, din 1634, al lui Galileo, ca urmare a procesului care i s-a intentat pentru eretica sa teorie heliocentrică, omul de ştiinţă numai inactiv nu a devenit. În acea perioadă a scris cartea considerată a fi lucrarea de căpătâi a activităţii sale ştiinţifice, denumită "Discursuri şi demonstraţii matematice privind două Ştiinţe noi", echivalentă ca valoare cu "Principia" lui Newton.

alexandru ioan cuza Abdicarea domnitorului Alexandru Ion Cuza reprezintă un subiect insuficient cunoscut majorităţii românilor, un subiect tratat incomplet în manualele şcolare şi ignorat pe nedrept de istorici.

Epoca domniei lui Cuza este caracterizată prin trecerea bruscă de la orânduirea preponderent feudală a societăţii româneşti către o altă structură social-istorică, caracterizată prin modernism şi dezvoltarea industriei. Asistat de către consilierul său, Mihail Kogalniceanu, Cuza a iniţiat o serie de reforme care au dat un nou început societăţii române din acele timpuri.

Prima sa măsură, din anul 1863, a vizat confiscarea moşiilor deţinute de mănăstiri. Pentru a săvârşi această hotărâre controversată, domnitorul Cuza a avut nevoie de tot sprijinul pe care putea să-l ofere Parlamentul. Un an mai târziu, Alexandru Ioan Cuza purcede la dezrobirea ţăranilor de sub influenţa hotărâtoare a boierimii, precum şi la împroprietărirea marilor mase de ţărani agricultori.