In liniștea caldei dupa-amiezi de octombrie, câtecul ușor, cu inflexiuni indiene, al femeii asezată pe jos în dreapta altarului, nu are cum sa nu-ți atragă atenția... In biserică am ramas doar noi - eu, care fac câteva fotografii și ea, intrată tacut, de curand, în lăcașul sfânt... Stau asa, față în față, doar ea și Maica Domnului cu Pruncul din icoana pictată în anul 50 de către Sfântul Apostol și Evanghelist Luca și pe care Sfântul Apostol Toma a adus-o cu el de la Ierusalim în India, în anul 52 după Hristos.
Restaurată, icoana aceasta poartă amprenta gustului estetic indian, din care cauză pentru privitorul european este putin ciudată, dar peste ea a ramas binecuvântarea Maicii Domnului și cu sigurantă, în cele 20 de secole de cand se afla pe subcontinentul indian, icoana aceasta a facut multe minuni – pentru că altfel nu se explică comuniunea dintre femeia din fața mea si Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, evlavia și liniștea sufletească, dragostea și recunoștința pe care cântecul indiencei le exprimă, dincolo de cuvintele de neințeles pentru mine...
Momentul de liniște sufletească, de răgaz, ca de secvență de film oprit în loc, trăit alături de creștina din biserica Sf Ap Toma m-a uimit...

Atât viaţa, cât şi omul sunt plini de contradicţii. Cel puţin aşa pare ochilor noştri, incapabili să vadă adevărul mai adânc al lucrurilor. Foarte probabil ca toate să se mişte
într-o armonie neînţeleasă ce viază în deplinătatea ei doar ca revelaţie. Niciodată ca o tâlcuire raţională, ci ca o experienţă dincolo de cuvânt sau raţiune şi de proiecţiile minţii.
Omul nu este doar o singură realitate, ci un spectru format din realităţi diferite, care se manifestă într-o singură prezenţă plăsmuită în mod unitar. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu calităţile sale interioare.
Un om poate fi în acelaşi timp şi bun, şi rău. Sfânt şi diabolic. Calm şi mânios, raţional şi iraţional, împăciuitor şi tulburător, mincinos şi sincer, iar contradicţiile sunt fără număr.
Aceste laturi contradictorii ale omului nu au putut fi încadrate armonios în morala societăţii. De multe ori au fost sufocate, au fost îngropate, dar au sfârşit prin a creşte în inimile oamenilor şi în viaţa societăţii. Acesta este poate şi cel mai mare eşec al civilizaţiei contemporane, numită de Freud civilizaţie a nefericirii, care reuşeşte să orienteze capacităţile luminoase ale omului spre creativitate tehnologică şi culturală, dar nu reuşeşte să accepte, terapeutic, realităţile întunecate ale existenţei omeneşti, acestea rămânând nevindecate. Dimpotrivă, sunt expulzate în întunericul nefiinţei. Deoarece oricărui lucru pe care nu-l conştientizăm şi nu-l luminăm şi nu-l întruchipăm într-un cuvânt sau raţiune îi permitem să trăiască şi să lucreze subteran, insidios, maliţios şi autodistrugător în viaţa noastră.

1.
Dintre două drumuri ce-au alergat cu pași fugari pe la colțuri de poteci afundate în destine reci, am ales să zbor...prin tine cu freamăt de iubire, pe cer cu credința că aripa ce mă-mbracă este un diluendo de alb cu trup ne-trupat....
Mai întâi, am rupt din geneza o primă zi uitată într-un colt de nu știu ce era... veacul fără ani în care am umblat, sau suta de bătăi pe secunda unui orologiu fixat cu netimp pe un perete de inimă țintuit de două acolade îndreptate de coasta lui Adam în plămada unei Eve fără paradis dar cu împlinirea unui vis ...sau era infinitul în care m-ai uitat, ascunsă sub o scară de cer pe care cobor în urcare miriade de semne fără întrebare?...
Apoi, cu ochii ațintiți în umilința că trupul s-a pierdut într-o negură trezită de opiumul unei culori irosită în nonculoarea de pustiu dintr-un abis străveziu, am ridicat talpa sub cerul care mă calcă cu albul imaculat în care m-am înălțat...
Am rămas pietrificată în durerea strigătului unui țipăt aruncat din preajosul de pământ care nu-mi spune dacă a fost lut...si ca o stană de neant aștept ca așteptarea să îmi scrie după dictare, o poveste în nemurire cu și așa mai departe dar fără este...e tot ce contează într-o lume în stare de stază ...

Cei trei împărați. Trei veri, Trei imperii și Drumul către Primul Război Mondial este o lucrare despre un continent în metamorfoza sa.
Istoric britanic, scriitoare și biograf, Miranda Carter a publicat în anul 2009 lucrarea Cei trei împărați. Trei veri, Trei imperii și Drumul către Primul Război Mondial, (tradusă în România, anul 2015 și publicată în Colecția Historia, la Editura Polirom.
În carte, autoarea  realizează o amplă analiză, conturând ceea ce Ernst Nolte numea „nucleul rațional” al monarhiilor britanică, germană și rusă de secol al XIX-lea, extrăgând din acesta cauzele ce au condus la izbucnirea celui dintâi conflict total al lumii, Primul Război Mondial, considerat a fi evenimentul care a pus Europa secolului XX în poziția de cel mai violent continent din istoria lumii.
Folosind algoritmul parcursului de la privat la public, autoarea prezintă, în primele capitole ale lucrării, viețile celor trei mari împărați, protagoniști ai evenimentelor puse sub lupă: Wilhelm al II-lea – un experiment de perfecțiune (1859), George al V-lea – al doilea pe listă (1865) și Nicolae al II-lea – un turn de fildeș bătut cu diamante (1868), aducând în atenție geneza unor comportamente și atitudini mai târzii ale celor trei suverani.

Nu e tocmai ușor să identifici care dintre atributele detestabile ale modernității deține întâietatea. Sigur că pentru mulți oameni, sensibilizați de marșul neîntrerupt al progresului și al evoluției, sau de magia ecranului de telefon smart, însăși ideea de eșec al modernității apare ca o contradicție în termeni. Dar pentru ceilalți, mulți, puțini, există câteva agasante note comune, care revin supărător și se simt în aproape orice domeniu al vieții.

Oarecum subiectiv, cea mai neplăcută caracteristică a modernității o reprezintă pentru mine dorința de a impune „adevărul”, „binele” sau orice alte valori cu forța.  

Exemplificarea clasică pentru această tendință este războiul, un fenomen lipit indelebil de modernitate, dar descătușat de orice rețineri prudențiale și cavalerești.  De la războaiele Revoluției Franceze pentru eliberarea popoarelor europene de sub jugul monarhiilor tradiționale, la Războiul Civil american pentru „eliberarea sclavilor și înlănțuirea oamenilor liberi”, trecând prin Primul Război Mondial cu ideea wilsoniană de „a face lumea sigură pentru democrație”, și sfârșind cu războaiele din ultimii 15 ani din Orient, toate conflictele de după secolul XVIII dovedesc natura inerent agresivă și distrugătoare a politicii moderne.