Așa după cum știe tot românul, la 1 Decembrie 1918 s-a realizat Marea Unire a teritoriilor românești, îndeplinindu-se visul de secole al locuitorilor vechii Dacii, idealul lor de a fi cu toții împreună. Nu vom reaminti modul cum au decurs evenimentele, lucru îndeobște cunoscut . Vom aminti aici rolul pe care l-au avut doi ,,cvasinecunoscuți" marelui public și cărora România și românii le datorează enorm. Este vorba despre francezii Robert Ficheux și Emmanuel de Martone, vorbitori de limbă română și mari prieteni ai României. Și unul și celălalt erau iluștri geografi, recunoscuți pe plan mondial, ambii fiind licențiați ai celebrei Universități Sorbona din Paris .
Robert Ficheux a fost corespondent străin și membru de onoare din străinătate al Academiei Române. Și-a susținut teza de doctorat cu un subiect privitor la studiul geomorfologic al întregului masiv al Munților Apuseni din țara noastră. În urma recomandării lui Emmanuel de Martone a fost încadrat la Institutul Francez de Înalte Studii din București (1924-1927), pentru ca între 1932-1935 să dețină funcția de secretar general al institutului.

Sărut mâinile, Doamnelor.
Bun găsit, Domnilor.
Vă îmbrățișez părintește, dragi eleve și elevi ai Liceului Tehnologic din Filiași, orașul cu miresme de pandur, prin care Tudor Vladimirescu și Mihai Eminescu și-au purtat pașii, cu ecouri grave, de clopot de catedrală, meditând asupra destinului neamului românesc.
Îngăduiți-mi să încep prin a vă reaminti câteva judecăți de valoare exprimate, în timp, despre cel mai tradus scriitor român din toate timpurile.
Tradus în 78 de limbi și publicat în peste 125 de țări, de pe toate continentele.
Cel despre care zeci de exegeți ai lumii au scris cărți fundamentale pentru literatura europeană și universală: Mihai Eminescu.
Al cărui miraj a fost atât de copleșitor încât Amita Bhose, din India, a învățat limba română, pentru a-i citi poeziile în original și a le traduce în hindi, după care a revenit definitiv în România, unde s-a stabilit și a trăit până la începutul anilor 1990, când a decedat cu Eminescu în inimă și-n gând.
Cel despre care exegeta italiană Rosa del Conte a scris excepționalul volum Eminescu sau despre Absolut, francezul Alain Guillermou: Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, rusul Iurii Kojevnicov: Eminescu și problema romantismului, Amita Bhose, deja amintită: Eminescu și India, iar Svetlana Paleologu-Matta, stabilită la Zurich, în  Elveția: Eminescu și abisul ontologic.

Potrivit unor autori ai unor manuale școlare de istorie noi am fi devenit noi după ce am fost cuceriți de armatele romane, adică abia după anul 106. Dar nu se întreabă acești autori cine erau și ce făceau locuitorii vechii Dacii înainte de acest an 106? Și se mai emite ipoteza că dacii ar fi fost exterminați după anul 106, că au dispărut din istorie după acest război (deși există documente care atestă clar că dacii au existat și după războaiele daco-romane) și că noi suntem urmașii Romei sau ai lui Traian și Decebal.
    Istoria, așa cum am învățat-o noi, ne oferă un adevăr relativ, nu mincinos, dar cel puțin contestabil. Doar câteva date sunt suficiente pentru a susține acest argument:
    1) romanii au cucerit doar 14% din teritoriul vechii Dacii;
    2) romanii au stăpânit această parte a Daciei doar 165 de ani;
    3) cohortele de „romani”, care vorbeau orice limbă din imperiul roman, mai puțin (sau vag) limba latină, în doar 165 de ani nu-i puteau determina pe daci să-și uite limba și să-i învețe o limbă nouă. De ce nu au făcut același lucru și cu poporul evreu după 500 de ani de ocupație totală și severă? Sau cu alte popoare cucerite de ei?
    4) cine i-a obligat pe dacii liberi (cei 86% din Dacia neocupată) să învețe limba latină?

Vin dintr-o țară est-europeană, despre care, în genere, se știe la fel de puțin cât se știe și despre îngeri.
 „Cumplit e orice înger”. Nu degeaba, probabil, de câte ori apare dinaintea oamenilor, el începe – spune Scriptura – prin a-i liniști cu formula „Nu vă temeți!” Îngerul e, în mare măsură, un soldat, un luptător; chiar și consolarea pe care el o poate aduce e una sobră, bărbătească.

 Angelus Novus e numele pe care Walter Benjamin îl dă „îngerului istoriei”, un înger care zboară cu spatele, în timp ce fața îi rămâne mereu întoarsă spre trecut.

 Ce poate avea omul în plus față de îngeri? Aș spune, cu o formulă rapidă, că are în plus minusurile. Viața omului e dramatică. E viața spiritului întrupat, adică a spiritului pus într-o condiție foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Experiența renunțării, a dubiului, a eroicului, pe care limitele corporale o impun, îngerul nu o poate face.

A fost omul creat, ori el este rezultatul unei evoluții afirmată teoretic, dar imposibil de confirmat cu probe științifice? Indiscutabil că aceasta trebuie să fie baza de pornire într-o dezbatere despre om și însușirile sale fundamentale (suflet, conștiință, rațiune, limbaj articulat, principii morale și estetice, afecțiune, voință etc.), în continuare la fel de miraculoase și încifrate pentru științifici ca viața însăși. Marea diferență dintre adepții creaționismului și cei ai evoluționismului este următoarea: primii cred că o Ființă perfectă (atotputernică, atotștiutoare, atotiubitoare) este cauza acauzată a tot ce există și mai este nesecatul izvor al miracolelor (evenimente neobișnuite ce se produc în condiții neobișnuite), iar prin aceasta ei sunt mult mai aproape de Adevărul metalogic și liniștitor, pe când ceilalți țin morțiș să se încreadă într-o teorie ipotetico-speculativă și fără rigoare argumentativă, motiv pentru care aceștia sunt mereu captivii discutabilelor adevăruri ale logicii neliniștitoare.
    De pildă, ne înștiințează materialistul francez La Mettrie în lucrarea Istoria naturală a sufletului, „de la Aristotel și până astăzi, niciun filosof n-a putut să ne spună lămurit ce este sufletul”, cu toate că – adaug eu (G.P.) - termenul este extrem de uzual și pe toată durata vieții avem de-a face cu diverse manifestări ale acestei esențe umane: emoții, bucurie, mulțumire, melancolie, fericire, dragoste, ură, furie, altruism, zgârcenie etc.