Imagine Rat DubitIntroducere

Cum am putut vedea în capitolele precedente, condiția umană este determinată de o serie întreagă de limitări, care nu ne permit să dăm decât răspunsuri relative și vremelnice la marile noastre întrebări. Intenția noastră nu a fost însă nici pe departe de a descuraja încercările de a da răspunsuri, ci doar de a sublinia faptul că trebuie să fim conștienți de valoarea și de relevanța lor. Noi ca oameni suntem nevoiți, suntem obligați să fim inventivi, să ne imaginăm, să încercăm să ghicim, să încercăm să presupunem, să argumentăm diferite modele, care încearcă, care și-ar dori să dea Răspunsul, pe care însă nu vor putea să îl dea. Această incapacitate însă nu trebuie să ne sperie, să ne demotiveze și să ne întristeze, ci o putem privi ca fiind o oportunitate de a fi „veșnic” creativi.
În cele ce urmează, vom schița în linii mari propria noastră Weltanschauung. Pentru aceasta, vom fi nevoiți să „riscăm” o interpretare a limitărilor noastre structurale, propunând un anumit mod de a le „depăși”. Modelul pe care îl propunem nu trebuie și, în ultimă instanță, nici nu poate fi apreciat din perspectiva adevărului și a falsului, ci trebuie privit, ca orice altă creație culturală, aidoma unei opere de artă. Aprecierea ar trebui făcută după criterii cum ar fi de pildă: cât de bine se potrivește unui anumit individ, cât de impresionantă și de interesantă este, cât de utilă este ea, cât de coerentă și originală este. Tot ceea ce putem spera este ca modelul propus de noi să se apropie cât mai mult posibil de Adevăr, ceea ce nu înseamnă nici pe departe că el va fi și adevărat.

tmÎn realitate creierul uman nu a evoluat pentru a ne face fericiți, ci pentru a ne ajuta să supraviețuim în fața pericolelor din "sălbăticie". Creierul omului, de fapt, este construit (prin adaptare, repetare) de un mediu "antisocial". Din acest motiv, creierul omului, nu este deloc interesat de ideea de comunitate. Fiindcă, din păcate, nici măcar nu o poate recunoaște. Creierul deține doar funcțiile prin care purtătorul său poate supraviețui vicisitudinilor generate de mediul natural, adică de mediul sălbatic. Scriu aceste rânduri pentru a se înțelege cât mai ușor motivele pentru care mintea fiecăruia dintre noi, în mare parte, nu deține abilitățile la care ne așteptăm. Omul, în ansamblu lui, e un produs al unei Lumi pline până la refuz de diferite pericole. Iată de ce fiecare viețuitoare de pe Terra deține o "armă" sau mai multe prin care își poate mări în anumite împrejurări șansele de supraviețuire în fața atacurilor la care o predispune și la care continuă să o predispună propria existență. Din cauza respectivelor pericole generații și generații de oameni căpătă doar mintea necesară supraviețuirii într-un anumit mediu. Mintea devenind în acest fel abilă în a prevedea, în a evita și chiar în a înfrunta și înfrânge pericolele în modul impus de mediul respectiv.

alexandru boboc    1. Preludiu. O dezbatere despre armonie ne trimite oricând la vechii Greci, la viața lor în Cosmos și împreună cu Cosmosul, ceea ce, evident, nu putem afla decât din documentele istorice privind cultura lor. «Universul (κόsμον) acesta, același al tuturor, nu l-a făcut nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni, ci este și va fi un foc veșnic viu, care se aprinde și se stinge după măsură», susținea Heraclit din Efes (540-470 î.e.n., poreclit „Obscurul”).
    Survine astfel ceva ce pare, ca într-o «eternă reîntoarcere» să fie structural și lumii moderne: „Fericire, succes, nu întotdeauna meritat, transformare în dezastru, în nenorocire, de multe ori la oameni care de asemenea nu le-au meritat. Vechii greci au fost preocupați de a găsi sensul adânc al acestor răsturnări ale soartei, pentru a nu lăsa totul la întâmplare unei voințe capricioase ... Prima soluție a fost aceea a geloziei zeilor. Aceștia nu privesc cu ochi buni fericirea omului. Succesul prea mult prelungit produce invidia divinității, care intervine pentru a pedepsi pe omul semeț, care s-a încumetat să devină asemenea zeilor” (A. Frenkian, Înțelesul suferinței umane la Eschil, Sofocle și Euripide, EPL, București, 1969, p. 13).
    Hegel însuși, un admirator al acestei semeții a omului, spunea: „Știința superioară mai liberă (știința filosofică), precum și arta noastră liberă, gustul pentru acestea și dragostea față de ele, noi știm că își au rădăcinile în viața elenă și știm că de aici și-au scos spiritul lor. Dacă ne-ar fi îngăduit să avem o dorință fierbinte, ar fi dorul de o astfel de țară, nostalgia unor astfel de stări!” (G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, I, București, 1963, p. 137).
    Desigur, lumea modernă, arta și știința ei se afirmă în alt spirit și în alte coordonate istorice, dar ea nu poate fi înțeleasă fără lecția acestei mari epoci din istoria creației umane.

Ţara Maramureşului este ca o cetate naturală, zidurile sale fiind munţii care îl înconjoară pe trei laturi , iar poarta, culoarul Tisei, adică îngusta Poartă a Hustului. Acesta este motivul pentru care numărul cetăţilor feudale maramureşene propriu-zise a fost mai mic, în comparaţie cu alte regiuni, mai expuse.
Începând cu finele secolului al XII-lea, Maramureşul (devenit mai apoi comitat) s-a aflat între hotarele regatului Ungariei şi apoi ale Imperiilor Hasburgic respectiv Austro-Ungar, până în anul 1918, când a fost rupt în două şi împărţit între România şi Cehoslovacia (mai apoi URSS, iar azi Ucraina).
Fortificaţiile regiunii au fost ridicate pe văile Tisei, Izei şi Bârjavei, doar două fiind excentrice: Boureni (aflată în pasul spre Polonia) şi Coştiui, plasată lângă un zăcământ de sare dintr-o microdepresiune izolată.
Cercetătorii istoriei regiunii au început să caute cetăţile de aici încă din secolul al XIX-lea. Printre ei, Ioan Mihalyi de Apşa , care a menţionat castelul Coştiui, cetăţile Visc, Bărănica, Dolha ori Hust, dar care a transformat toponimul Gruiul Varului de la Dragomireşti în Gruiul Valului, apreciind eronat că ar fi vorba de o cetate.
Szilágyi István  s-a ocupat puţin de cetatea Visk dar şi de misteriosul „locus castri Ovar” din zona Săliştea de Sus-Săcel.
Soós Elemér  a studiat amănunţit fortificaţiile maramureşene Bărănica, Dolha, Hust, Boureni, Coştiui, Teceu şi Visc.

În istoria zbuciumată a românilor, timp de mai multe secole, codrii, nepătrunșii codri de-atunci au jucat importantul rol al fortărețelor de pe alte meleaguri: Aici își găsea adăpost și liniște relativă tot românul fugit din calea năvălitorilor, aici se refugiau micuțele dar curajoasele armate românești pentru organizarea îndrăznețelor atacuri asupra ordiilor asiatice și tot aici și-au găsit un binemeritat sfârșit trufașele armate maghiare, turcești sau poloneze, care au cutezat să se aventureze în necunoscut pentru nimicirea celor ce se încăpățânau să-și apere „sărăcia, și nevoile, și neamul”.

            Căci pe-atunci codrul era frate bun cu românul. Iată de ce nu-i întâmplător faptul că fundamentele culturii românești, durate din substanța vie a creației populare, se originează în legătura inseparabilă dintre om, munte și pădure.

Din acele vremuri de măreție teofanică, când românul era mult mai aproape de ceruri prin dragostea lui pătimașă față de pământul natal, din acele vremuri, prin urmare, ne tragem seva de popor respectat, dimpreună cu tot ceea ce încă-i conferă distincție și demnitate – iubire de patrie, identitate culturală, cinste, omenie, ospitalitate etc.