În  zilele de 10 și 11 martie a avut loc la București  a cincea ediție  a Festivalului Național  ,,Alexandru Macedonski", festival organizat sub patronajul spiritual al poetului Alexandru Macedonski, poet de origine macedoneană. Acesta s-a desfășurat la Bursa Internațională  de Valori, în  sala Millenium. În  ziua întâi a festivalului au fost premiați scriitorii debutanți care au câștigat  la cele trei secțiuni: poezie, proză  și  teatru.Premiile, în  număr  de trei la fiecare secțiune, au constat  în  câte  o diplomă și  un trofeu, precum și o recompensă  financiară.La prezidiu au stat: președinta de onoare a Asociației  Maceonenilor  din România, doamna Constantina Dumitrescu, precum și  distinși scriitori, membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, dintre care amintesc pe domnul Gelu Negrea, Mihai Antonescu,Emil Munteanu, Aureliu Goci, Florentin Popescu  și președintele juriului, Aurel Maria Baros, președintele Filialei Proză - București. Textele și  cărțile  participante la concurs au fost jurizate de către  scriitorii macedoneni: Constantin Pădureanu, Angi Melania Cristea, Ion Maria și  Davian Vlad.

Celebrul filosof s-a stins din viaţă la data de 7 martie 322 î.Hr.

Aristotel (384 - 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al şcolii peripatetice. Deşi bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia şi a dezvoltat-o, putându-se, cu siguranţă, afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica sau Etica. De asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.
 
Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul),

Ziua mondială a Vieții Sălbatice, "sărbătorită" în fiecare an pe 3 martie este un bun prilej de refecție asupra a ceea ce a mai rămas sălbatic și cu adevarat neatins (aș zice mai degrabă - neîntinat) de mâna, gandul sau lăcomia omului modern.

Organizații celebre devin cu acest prilej foarte active etalându-se public prin diverse mijloace care mai de care mai sofisticate.

Astfel din organizații de profil cărora ar trebui să le pese primordial și cu adevărat de speciile pe cale de dispariție, acelora cărora le pasă primordial de resursele atrase devin veritabile organizații de profit. În primul rând pentru staff-ul propriu și în mod evident cu atât mai de folos pentru finanțatorii lor cu cât reușesc să atraga mai mult capital.

Și nu vă gandiți că e vorba doar de capital financiar, deși și acesta este un criteriu în ochii beneficiarilor finali.

Cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori, ca să nu zic coşmarul lecturilor mele, a fost Demonii lui Dostoievski. Cât era romanul acesta de voluminos, cred că l-am citit de vreo şase, şapte ori. După ce vâram mâna sub pernă, unde obişnuiam să-l ascund, căci întotdeauna dormeam la căpătâi cu el, de fiecare dată săream la capitolul final, intitulat Spovedania lui Stavroghin, capitol pe care, pur şi simplu, îl învăţasem pe dinafară. Într-o dimineaţă, ca să fac o succintă trecere în revistă privind conţinutul pentru care făcusem o adevărată obsesie, fiul Varvarei Petrovna, căsătorit, din cinism, cu o şchiopă, o anume Lebeadkina, sora unui căpitan beţiv, se duce la o mănăstire în audienţă la un foarte cunoscut schivnic, Tihon, un călugăr celebru prin capacitatea sa de a pătrunde şi înţelege partea malefică a lucrurilor, un «psiholog blestemat», cum avea să-l numească chiar Stavroghin. Tot timpul, anahoretul acesta, era vizitat de enoriaşii, ale căror necazuri erau ştiute înainte ca aceştia să şi le fi mărturisit, oferindu-le, în marea lui înţelepciune, sfaturile necesare, privind suferinţa prin care, impevizibilul concurs de împrejurări, îi arunca, încât, străbătând mii de verste, bietele făpturi, se reîntorceau pline de recunoştinţă, căzându-i la picioare, neştiind cum să-i mulţumească.

Toată viaţa m-am gândit cu invidie la ocnaşul Feodor Mihailovici Dostoievski, la deportarea lui în Siberia, în binecuvântata Siberie, unde curgea laptele şi mierea, icrele şi şampania, deportare pe care, plin de oftică, eu n-avusesem privilegiul de-a o trăi. Marea obsesie erau lanţurile grele de la picioare, ca să nu mai zic de cătuşele ce-i strânseră mâinile, aceleaşi mâini, care aveau să se plimbe cu delicateţe, netezind foaia de scris. Până şi privarea de libertate ajunsesem să i-o invidiez, visând, cu ochii deschişi, lungul drum al deportării lui spre Siberia. Pasiunea faţa de acest autor ajunsese până într-acolo, încât dacă ar fi trecut o zi fără să fi citit măcar o pagină din el, simţeam cum intru în sevraj. Era, ca să zic aşa, un fel de dializă cu Dostoievski. O dată, într-o vară, m-am decis să transcriu literă cu literă Fraţii Karamazov, hotărât ca, în doi-trei ani, să-i termin toată opera. Păcat că nu mi-am dus planul până la capăt. Într-o noapte (obsesia lua forma demenţei), am visat că sunt chiar Dostoievski. Da! Nici mai mult nici mai puţin decât Фёдор Михáйлович Достоéвский.