Din punctul de vedere al noţiunii de unitate naţională, la nivel european, noi românii avem povestea noastră istorică aparte. Suntem singurul popor european care a trăit fărâmiţat cel mai mult, aproximativ un mileniu, în mai multe ,,bucăţiˮ de pământ românesc, până la desăvârşirea statului unitar în anul de graţie 1918. În această din urmă privinţă, ne asemănăm desigur şi cu alte naţii europene din jurul nostru, din răsăritul atât de vitregit al continentului, cu polonezii, cehii şi slovacii, popoarele iugoslave, care şi-au întregit şi ele fiinţa, pentru că aşa au dorit – chiar dacă în zilele noastre, cu excepţia polonezilor, acest lucru nu mai este valabil – în urma cumplitei conflagraţii care a fost Primul Război Mondial.

Desăvârşirea unităţii statului român a reprezentat începutul unei noi epoci şi pentru istoriografia românească, în general, şi îndeosebi pentru cea din Transilvania. În noua conjunctură politică, istoricii români şi-au dublat eforturile pentru motivarea şi menţinerea unităţii României în faţa acţiunilor revizioniste din vest, sud şi est, iar cei maghiari, îndeosebi, pentru influenţarea opiniei publice internaţionale în vederea anulării Tratatului de la Trianon.

Literatura străină, care abordează problema minorităţilor etnice din spaţiul fostului Imperiu Austro-ungar, a fost inspirată, în majoritatea cazurilor, fie din memoriile înaintate de către reprezentanţii acestora Consiliului Ligii Naţiunilor, toate defavorabile statelor nou formate sau întregite la 1918, fie din rapoartele întocmite de către oficialii forului european, după vizite de documentare făcute în Transilvania, în mod deosebit.

Noua apartenenţă statală a provinciei impunea, încă, din primele momente schimbări în normele administrative de sorginte maghiară, care au fost iniţiate şi aplicate chiar de către Consiliul Dirigent, primul său guvern provizoriu, prin Decretul nr. II, iniţiative de tip legislativ care aveau doar un caracter de provizorat.

După desfiinţarea acestui organism tranzitoriu, în 10 aprilie 1920, directivele au fost date de către guvernul de la Bucureşti, atât pentru administraţia de stat cât şi pentru cea locală.

Ni s-a întâmplat tuturor ca într-un anumit moment al vieții nostre, atunci când pur și simplu nu mai întrezăream lumina de la capătul tunelului, să căutam ajutor și susținere în exteriorul nostru. Ne-am pus speranța că vom găsi salvarea în ceilalți care erau, mai mult sau mai puțin, apropiați de noi. Și de cele mai multe ori chiar am primit ceea ce am cerut, trecând astfel mult mai ușor peste dificultatea apărută în calea nostră.
Însă uneori am fost și refuzați, chiar dacă noi ne-am călcat pe orgoliu deschizându-ne sufletele în fața lor… aparent degeaba.

La 21 noiembrie 1887 a încetat din viaţă Petre Ispirescu, editor, folclorist, povestitor, scriitor şi tipograf. Este cunoscut mai ales datorită activitaţii sale de culegător de basme populare româneşti: "Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", "Prâslea cel voinic şi merele de aur", "Aleodor Împărat", "Greuceanu", Înşir-te mărgăritari" (n. 1830).
Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl lui era frizerul Gheorghe Ispirescu, iar mama, Elena, cu origini transilvănene, avea darul povestirii. De la părinţi sau de la calfele şi clienţii tatălui său, Petre a putut asculta, în copilărie, numeroase creaţii populare, mai ales basme.