expresiiLimba română este încărcată de expresii, care mai de care mai ghidușe. Printre ele, se numără și ”ce are Sulla cu prefectura”. Unii spun ”Ce treabă are Sulla cu prefectura”, dar mesajul este același și își are bazele în cultura romană.
Dintre expresiile și zicalele pe care le folosim în fiecare zi, semnificația sau sensul original al multor dintre ele s-a pierdut. Chiar și mulți dintre cei care abuzează de ele în fiecare zi nu au nici cea mai vagă idee de unde au pornit.
Revenind însă la expresia din titlu , lucrurile sunt un pic mai clare când vine vorba de destinul lui Sulla și, implicit, de legătura sa cu prefectura. Conform Wikipedia, „Lucius Cornelius Sulla Felix (138
î.Hr.–78 î.Hr.) a fost un general și om politic roman, care, ca dictator, prin încercările lui de a constitui o formă nouă de stat, a contribuit de fapt la destrămarea Republicii Romane. Printre altele, Cornelius Sulla a fost subiectul unei răscoale din partea senatorilor romani, în ultima perioadă a vieții sale.

pitPitagora, marele filosof și matematician, este creditat cu multe descoperiri științifice și matematice, printre ele identificarea faptului că Venus de dimineață și de seară este una și aceeași planetă, că Pământul este o sferă, dar și formularea celebrei teoreme care îi poartă numele.
Născut în insula Samos, în secolul al VI-lea î.e.n, undeva prin anul 580 î.Hr., marele gânditor și matematician grec Pitagora a lăsat o sumedenie de inovații științifice. A rămas, însă, în istorie și pentru ciudățeniile sale deloc puține.
A fost liderul spiritual al unei cult și a creat o școală filosofică și religioasă în colonia grecească  Crotona, din sudul Italiei, iar adepților și elevilor lui le-a impus să își desfășoare viața după propriile reguli. Le-a interzis să poarte haine din lână sau să râdă. Îi obliga să poarte haine cât mai simple și să se încalțe întotdeauna cu sandaua de la piciorul drept și apoi să o pună pe cea pentru stângul. Totodată, la finalul fiecărui an școlar, toți elevi erau obligați să își facă autocritica.

Fotografie Iulia Maria Ciherean 2            Satul Peștișu Mare, din județul Hunedoara este așezat pe cursul inferior al râului Cerna, între localitatea Hunedoara și Bârcea Mare. Prima sa atestate datează din anul 1302, sub denumirea de ,,Pestus”. De la această denumire și până la cea din prezent, toponimul a cunoscut mai multe transformări. Astfel, în anul 1325 apărea sub denumirea de ,,Inferior Pestus”; în anul 1330, cu denumirea de ,,villa Pestus maior”; în 1346, cu denumirea de ,,Pesthus”; în 1377, cu denumirea de ,,Pestes” ș.a. Abia în anul 1750 a apărut cu numele de ,,Peștișu Mare”.  
            Etimologia denumirii satului hunedorean provine de la apelativul ,,peștiș” (= creație românească), derivată cu sufixul ,,-iș”, având ca bază cuvântul slav ,,pesti”, care înseamnă ,,grotă”. Astfel, sensul toponimului ar fi: ,,depresiune, grotă”. Numele de Peștișu de Jos se explică prin situarea localității pe malul râului Cerna, în timp ce Peștișu de Sus are legătură cu faptul că satul se află la deal, pe o vale laterală, numită Petac, care mai înseamnă și ,,vale cu pești”. În Gorj, mai se găsesc localitățile: Peșteana, Peștișani și Peștișeni, înrudite etimologic cu localitatea hunedoreană.

Au trecut aproape două decenii de când Marian Barbu, unul dintre cei mai reflexivi scriitori români, publica romanul Colonelul de la Ghiol (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1996) şi aproape un sfert de veac de la scrierea sa, deosebit de complexă, mai bine zis, de la prezenţa şi absorbţia materiei „epice”, cu o vorbă mai veche, a acelei „materia prima”.

În primă instanţă şi aparent, complexitatea acestui roman consistă în recursul la metodă, iar „materia prima” se află îndeosebi în trecerile şi schimbările de paradigmă socială de după anii ’89:
a) Şi cum este obişnuit, criticii stăpânitori de arsenal „tehnic” nu au pregetat să se îndrepte spre determinantele teoretice implicate şi „expuse” de roman.

Găsit-am la Sfântul Ioan Gură de Aur această frumoasă cugetare despre dragostea care ne înveșmântează cu lumina divină: „Dragostea face înger pe cel hrănit şi crescut de ea”.
Aceste cuvinte pline de miez ale ilustrului Părinte al Bisericii Creștine mi-amintesc de răspunsul Mântuitorului Iisus Hristos dat Diavolului atunci când este ispitit de acesta în pustie să transforme pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei, 4:4). Altfel spus, dacă pâinea reprezintă hrana trupului, cuvântul lui Dumnezeu reprezintă cea mai minunată hrană pentru sufletul și mintea omului, adică pâinea vieții eterne.
Așadar, revenind la spusele Sfântului Ioan Hrisostom, nimic nu poate să fie mai sublim decât să fii hrănit și crescut de dragoste. Până să cadă în păcatul neascultării de Dumnezeu, primii oameni din Grădina Edenului, Adam și Eva, trăiau ca îngerii, hrăniți și crescuți fiind de dragostea lui Dumnezeu.
Dar cine sunt îngerii? Ființe spirituale create de Dumnezeu pentru a-I sluji Lui, oamenilor credincioși și scopurilor sale. În acest sens, Sf. Apostol Pavel se întreba retoric în Epistola către evrei: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?” (Evrei, 1:14).
Așadar, prin natura lor, îngerii sunt duhuri slujitoare, după cum afirmă chiar Iisus atunci când este ispitit de diavol în pustie: „Atunci Iisus i-a zis: Piei, Satano, căci scris este: ‹‹Domnului Dumnezeului tău să te închini și lui singur să-I slujești››./ Atunci L-a lăsat Diavolul și, iată, îngerii venind la El Îi slujeau.” (Matei, 4: 10-11).