3.Caracteristicile învățăturii indiene tradiționale
    Potrivit celor două moduri fundamentale de filosofare ale indienilor, chinezilor și ale altor orientali influențați de aceștia (unul multimilenar, tradițional și eminamente meditativ-speculativ, altfel spus ermetico-esoteric și cripto-laconic, celălalt de dată recentă și cu rol de „locomotivă” economico-socială, dovadă locul fruntaș al Japoniei în economia mondială, respectiv spectaculoasele progrese înregistrate de Singapore, Taiwan, Coreea de Sud și China, ba chiar de India sau Thailanda), în educația de pe aceste întinse meleaguri asiatice coexistă metodele tradiționale și cele moderne (de inspirație occidentală). Poate că nu peste tot în Orientul Îndepărtat, însă cu certitudine că pretutindeni pe teritoriul Indiei...
    Importanța și scopul avansatei educații din Japonia zilelor noastre sunt admirabil înfățișate de redutabilul economist Saburo Okita în cartea Cu fața spre secolul 21 (Editura AGER-Economistul, București, 1992), cu ajutorul unei maxime/parabole a unui înțelept chinez din vechime: „Dacă îi dai unui om un pește, îl va mânca pe loc; dacă îl înveți să pescuiască, va mânca pește toată viața lui”!
    La rândul lor, indienii se călăuzesc în sistemul lor educațional (tradițional și oficial, mai exact inspirat de modelul englezesc) într-o atare măsură după spusa unui înțelept antic, cum că mintea, forța și destinul sunt cele trei puteri care conduc această lume, precum și după foarte  discutabilul adevăr cuprins în proverbul indian „Lumea ar înceta să existe dacă filosofii n-ar purta-o în capul lor”, încât Theofil Simenschy se simte dator să precizeze: „Poate că nicăieri în lume, afară de Tibet, învățătura nu are o atâta însemnătate ca la indieni”.

Daniel LucaAbstract. The slum is the very proper area for diseases to appear or worsen, irrespective of the physical or psyhical shape they occur, as one may find out from the following novels:. The  Pit, by Eugen Barbu, Clovns and People, by A. Iosefini and P. Pintilie, At The Outskits of the  City, by Al. Simion, The Buoy  by Marcel Păruș and The Boy from Bucharest, by Al. I. Ștefănescu. The consequences are often serious, with the foreseeable end – the death, for most of the cases being also the outcome of an improper treatment, as well. Moreover, we may say that the periphery is a disease in itself, an example of suffering.
Key words: slum, periphery, novel, disease.

    Introducere. Boala ca situație epică nu poate lipsi din romanul românesc al periferiei, indiferent de perioada în care acesta a văzut lumina tiparului, nefăcând excepție nici cel dintre anii 1946-1989. Este prezentă atât boala ca suferință fizică (infirmatea, oftica etc.), cât și psihică (nebunia). Pe de altă parte, chiar și mahalaua în sine este o adevărată maladie. Pentru o analiză mai concludentă, ne-am oprit asupra a cinci romane: Eugen Barbu, Groapa (1957); A. Iosefini, P. Pintilie, Paiațe și oameni (1958); Al. Simion, La marginea orașului (1962); Marcel Păruș, Geamandura (1974) și Al. I. Ștefănescu, Băiat de București (1976).

2.Limbile (dialectele) indiene și culturile/filosofiile lor aferente

    Cred că orice discuție serioasă despre limbă și limbajul articulat (al doilea sistem de semnalizare) trebuie să aibă permanent în vedere ceea ce deja am sugerat în al doilea volum din seria Trebuința și anevoința înțelepțirii omului (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2018):
    a)Concluzia psihologului american David Premack după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un foarte simplu limbaj al semnelor: „Vorbirea umană este un obstacol în calea toriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.
    b)Remarca lui William H. Calvin despre faptul că „nimeni nu a explicat încă” trecerea de la modul de exprimare al animalelor, care folosesc un sunet pentru un mesaj, la capacitatea unică a omului de a folosi regulile sintaxei.
    c)Centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperit la maimuțe.

iuga1. Homo fictus
    Primul care a observat acest lucru a fost filosoful grec Aristotel. Explicația este foarte simplă. Poetul – într‑un sens mai extins al termenului, creatorul de literatură în general – nu va povesti lucruri care s‑au întâmplat cu adevărat, ci lucruri „care s‑ar fi putut întâmpla”, lucruri imaginate. Istoricul și poetul se deosebesc prin aceea că unul povestește întâmplări care au avut loc, iar celălalt întâmplări care ar fi putut să se petreacă. De aceea, „Poezia este mai filosofică și mai aleasă decât Istoria, căci poezia povestește mai mult ceea ce este general, pe când istoria, ceea ce e particular” (Poetica IX, 1451 b). Sau altfel spus, literatura de ficțiune (poezie, roman etc.) este mai cuprinzătoare decât întâmplările efective din viața reală. Un roman de exemplu va spune întotdeauna mai multe despre om ca personaj literar și, deci, generalizabil, decât poate să spună despre om ca persoană reală faptul divers publicat în ziare, faptele consemnate în procesele verbale ale Poliției etc.
    Ideea a fost reluată în secolul XX de către scriitorul englez E. M. Forster (1879‑1970). Într‑un eseu sclipitor, Aspecte ale romanului1, Forster susține că de fapt nu există o singură specie umană, homo sapiens, așa cum o numesc biologii, ci două: omul real din viața de zi cu zi, homo sapiens și omul din literatură, personajul literar, care nu are o existență reală, concretă, omul oarecum fictiv pe care Forster, spre deosebire de Homo sapiens, îl numește Homo fictus.

alexandru boboc1. O dezbatere despre timp nu poate să nu fie precedată de ceea ce omul este în timp şi ca timp prin cunoaşterea şi acţiunea sa, în principal prin creaţia în formele ştiinţei şi tehnicii, ale artei, şi nu în ultimul rând, ale comportamentului obişnuit, dar într-un mediu ce devine „al său”, al culturii şi civilizaţiei, nu pur şi simplu al naturii. Căci „omul - sublinia un mare filosof al culturii - trăieşte într-un univers simbolic, nu într-unul pur şi simplu natural. Limbajul, mitul, arta şi religia con­stituie părţi ale acestui univers, faţetele multicolore care ţes pânza simbolică, reţeaua compactă a experienţei umane. Orice progres în gândire şi experienţă rafinează şi fortifică această reţea ... În loc de a mai avea în atenţie lucrurile, omul a început să se preocupe constant de el însuşi. În felul acesta el s-a înconjurat atât de mult cu formele limbajului, cu imaginile artistice, cu simbolurile mitice şi riturile religioase, încât nu mai poate nici să vadă nici să cunoască ceva fără a interpune între el şi realitate acest mediu artificial. Situaţia este pentru om aceeaşi în sfera teoretică, precum şi în cea practică”1.
Această situare a omului în universul culturii exprimă în mod exemplar şi destinul ce i s-a rezervat (sau şi-a rezervat), căci „actul creator al spi­ritului uman posedă o demnitate specială: aceea de a ţine loc de act revelator... Destinul creator al omului se vădeşte prin actele sale, ca o magnific de eficientă împlinire a unei făgăduinţe pe care omul şi-o face în clipa când devine „om” şi care durează atâta timp cât rămâne „om”... Destinul creator al omului a fost declanşat printr-o mutaţie ontologică ce s-a dezlănţuit în el din capul locului”2.