Precum numarul, și numele mă incită și mă-ntorc mereu cu gandul la ele.
De unde inspirația de a da un nume – și nu altul – unui om la nașterea lui? Numele lui îi va influența personalitatea, valoarea, existența? Sau...inspirația
- de natură divină – e, din start, cea care se „potrivește” cu ceea ce va deveni acea persoană? Și...armonia (când există!) dintre nume și patronim...cum se creează?
Am observat că nume grele ale culturii universale se sprijină pe consoane grele, iar aportul vocalelor este esențial în a realiza potrivirea și, uneori, mai mult decât atât - distingem și conotații.
Consoanele grele, dacă le-ai putea ține-n mână, ar atârna sau le-ai simți ca de piatră ori de marmură. Poate și pentru că sunt consoane sonore și au alt impact auditiv în raport cu cele surde.

Unde e Lumina apare si umbra...
La inceput a fost Cuvantul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Ioan 1.1-5
Biserica învaţă că la început diavolii erau îngeri buni, creaţi de Dumnezeu, dar care apoi de la ei înşişi, prin alegerea lor liberă şi irevocabilă, s-au transformat în răi, răzvrătindu-se, refuzându-l pe Dumnezeu. Evanghelia după sfântul Ioan îl numeşte pe diavol-Satana "principele acestei lumi" (In12,31). "Diavolul este păcătos încă de la început" (1In 3,8) şi se opune personal lui Dumnezeu şi planului său de mântuire.
Conform Sf. Grigorie Teologul, in Cuvant la Nasterea Domnului, spune: "La inceput Dumnezeu gandeste puterile ceresti si gandul Lui s-a facut fapta". Prin urmare, primul act de creatie da viata ingerilor.

De departe, am auzit un glas Îngeresc și am intrat...
Într-o biserică, pe o melodie, frumoasă, cam tânguitoare, dar care te pătrundea, se înălțau versuri care m-au trimis cu gândul la basmul lui Mihai Eminescu, „Făt-Frumos din Lacrimă”. Ele erau o rugăciune către Fecioara Maria: „Nu lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale,/ Că noi suntem fiii/ Lacrimilor tale”. Atunci m-am întrebat: câtă realitate și cât mit sălășluiesc în lacrimile icoanelor? Totodată, mi-am dat seama că nici cea mai fină balanță (dacă ar exista una care să se folosească pentru lucruri abstracte) n-ar putea să-mi dea niște răspunsuri. Unde să caut? Pe firul istoriei? Pe cel mitologic?
Cine-ar fi putut mai mult să se milostivească de durerea unei femei care nu putea deveni mamă decât Mama Mântuitorului? Și tot ea are puterea să transforme lacrima într-un făt. Eminescu imaginează, potrivit cu puritatea lacrimii, aparitia unui prunc – nevinovat – ca toți -, dar, iată, zămislit pe altă cale decât cea comună.

De la Aristotel încoace, toţi marii gînditori care au pus cîte o cărămidă la edificarea teoriei şi a logicii comunicării ne semnalează că e imposibil ca un discurs, scris sau rostit, să fie corect, comprehensibil şi convingător, dacă el încalcă patru reguli elementare de raţionare, numite îndeobşte principii logice.

Şi ce exigenţe impun aceste principii în comunicare şi argumentare? Bunăoară, principiul identităţii ne obligă să avem proprietatea corectă a termenilor şi, în plus, să le păstrăm înţelesul pe întregul parcurs al argumentării. Asta înseamnă că, pentru a evita confuzia, sîntem obligaţi să formulăm idei şi enunţuri clare şi precise. În esenţa lui, principiul noncontradicţiei ne interzice să atribuim însuşiri opuse unuia şi aceluiaşi lucru, pe cînd cel al terţului exclus ne avertizează că, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, este incorect să acceptăm şi să respingem o idee, un enunţ, o teorie, o demonstraţie.

13. „ (Atunci) și-a trimis doi dintre ucenicii Lui, zicându-le: Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om, ducând (pe cap) un urcior cu apă; luați-vă după el.
14. Și unde va intra, spuneți stăpânului casei că Învățătorul zice: Unde este odaia (de oaspeți) în care să mănânc Paștile împreună cu ucenicii Mei?
15. Iar el vă va arăta un foișor (o încăpere mare de sus) așternut gata (așternută și gătită). Acolo să pregătiți pentru noi. ”
                                                                      (Matei 14; 13-15)
•    Lăsând la o parte legătura vagă cu banchetele antice, ori înrudirea sigură cu lecturile familiale din secolul al 18-lea, cu saloanele și seratele patronate de cucoanele bogate ale următorului veac, cu reprezentațiile rocambolești de la Curțile regale sau imperiale, cu  scrobeala cercurilor iluministe franțuzești și a cluburilor britanice,