Ungaria RomaniaO caracteristica a Europei din secolului 21 e spiritul de reconciliere. Un accent usor vizibila a istoriografiei romanesti din trecut si pina in ziua de azi e atitudinea beligeranta si negativista in felul in care e vazut poporul maghiar. Scriitorul american de origine evreiasca Robert Kaplan relateaza in cartea "Balkan Ghosts" o parte din conversatiile avute la Cluj cu intelectuali romani si reda opinia  romanesca despre relatiile romano-maghiare in care acesti intelectuali afirmau:"ungurii sunt sovini". Atitudinea negativista e alimentata la toate clasele sociale romanesti de interpretari ale istoriei in care se trag concluzii eronate cum ar fi: romanii au fost iobagi crunt expoatati de aristocratia maghiara pentru ca erau romani. Acest aspect i se da un caracter eronat de subjugare nationala fara sa se aminteasca  ca iobagul maghiar avea parte de exact acelas tratament ca obligatii fata de curtea nobiliara de care apartinea. Pina in secolul 19 conceptul de natiune avea o alta conotatie. Actul de unire politica a "Trei natiuni" din Transilvania (Maghiari-Secui-Germani) nu avea de-a face cu nationalitaea in termeni in care e definita azi ci cu conceptul de a fi parte din nobilime. Deci actul de unire a celor trei natiuni transilvane are actul de unitate a nobilimii din cele trei grupuri in a-si apara interesele.

Terane TuranAbstract

The enrichment of the Azerbaijani prose in 1960-70 with new ideas and aesthetic features, deepening of artistic relation to historical and contemporary social realities, renew- al of its artistic heroes concept is one of the main creative features attracting the attention of contemporary literary critique. The literary theoretical thought broadly expressed in the context of historic and contemporary issues of artistic writing on creative issues in history, and has drawn his hero in this context. While the contemporary literature in the Soviet era is one of the leading problems in literature, the issue of history is also in the theoretical analysis. The issue of history and writer, raised first by Mehdi Hussein in the 40s of the 20th century as an issue of literary criticism, reached the level of history of literature in the 60s and 70s. The best historical works of the period of criticism are highly appreciated by Ismayil Shikhli's “Violent Kur”, Isa Huseynov's “Apocalyptic”, Mirza Ibrahimov's “Parvana” novels, Farman Karimzadeh's “Snowy Span” narrative and other literary samples, which observe the freshness of the artistic view in history. The crit- ics point to the fact that those heroes, such as Jahandar Agha, Imadeddin Nasimi, Fazlullah Naimi, Karbalayi Ismayil, Narimanov, Vafadar, have historic facts as well as modernity. Despite the literary stereotypes of the Soviet era, the appreciation of Cahandar Agha, characterized by the high internal and spiritual world of national historical per- sonalities, as well as the Karbalayi Ismail, is linked to the writer's courage in criticism, emphasizing the essence of the essentially renewal of the “thinking” heroes of the Soviet era.

 app                    Poetul Ioan Romeo Roșiianu obișnuiește să spună că trăim într-o lume „improprie visului și poeziei”, sintagmă care reliefează perfect societatea în care ființăm. Interese meschine denaturează visul, dar și realitatea, adevărate valori zac uitate prin colțuri, rănite și triste. Oamenii se joacă de-a literatura și arta, moralitatea și adevărul, un soi de-a Baba oarba fără limite. Pe principiul că „românul s-a născut poet”, mulți semeni scriu, toată lumea face artă… Cărțile apar ca ciupercile după ploaie, grupuri, grupulețe, biserici și bisericuțe își caută locul printre cei care scriu… CARE SCRIU. Cu puțin noroc se află în centrul atenției. Dar unde este centrul, de unde începe periferia? Cine dă tonul, cine dictează? Cine stabilește centrul de greutate? Cine arată centrul pe o hartă, cine stabilește periferia? Atunci când „nu poți fi profet în țara ta”, cauți o altă țară. În juru-ne, invidia, amfitrion al unei parade ieftine și de prost gust, rânjește cu buze subțiri surorii sale, răutatea. E trist ceea ce scriu, e trist ceea ce trăim, o realitate crudă și greu de stăvilit. Se întâmplă ca într-un oraș mare să fie organizate „n” evenimente pe zi. E frumos, oamenii participă. Dar care este amploarea unui singur eveniment organizat într-un orășel? Capătă valoare hiperbolică… de-a dreptul. Participând în calitate de invitat la mai multe tabere (inter)naționale organizate de „eCreator”, sub conducerea neobositului călător dinspre suflet înspre suflete, domnul Ioan Romeo Roșiianu, în Baia Mare, am observat forța decisivă a centrului de greutate.

fr1. Romanul postmodern românesc

    Deşi primele simptome postmoderne se ivesc în proza românească încă din anii ’70 (proza membrilor Şcolii de Proză de la Târgovişte), certificatul de naştere al prozei postmoderne autohtone este înregistrat de-abia după 1980, mai precis în 1983, când are loc apariţia volumului colectiv de proză scurtă Desant ’83.
    Dintre semnatarii acestui volum, care erau cu toţii membri ai cenaclului literar Junimea, prezidat de Ovid S. Crohmălniceanu, mai importanţi sunt: Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Hanibal Stănciulescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene şi Mircea Cărtărescu. Majoritatea criticilor literari recunosc faptul că liderul generaţiei optzeciste în proză este Mircea Nedelciu.
    Dacă pentru început aceşti scriitori au abordat proza scurtă, mai apoi interesul lor a început să se manifeste şi pentru proza de mai mari dimensiuni. În acest sens, trebuie amintit romanul colectiv Autobuzul de însurăţei, rămas însă nepublicat.
    De pe urma acestei experienţe narative au profitat totuşi Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, care aveau să publice în 1990 primul roman postmodern important, şi anume, Femeia în roşu.

La 30 noiembrie 1224, Regele Andrei al II-lea al Ungariei a emis Diploma andreană (în latină Andreanum, germană Goldener Freibrief), prin care reconfirma coloniştilor saşi din Transilvania o serie de privilegii, care au fost menţinute pe tot parcursul evului mediu, unele chiar pâna în anul 1876.
În 1486, diploma a fost confirmată de regele Ungariei Matia Corvin pentru toată Universitatea Săsească. Documentul nu s-a păstrat în original, ci numai ca o parte a reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene de către regele Carol Robert de Anjou. Actul în limba latină, pe pergament cu pecete atârnată (unul din cele mai vechi documente istorice din Transilvania), este păstrat la Arhivele Naţionale ale judeţului Sibiu.
Libertăţile asigurate prin acest act se referă la provincia Sibiului şi i-au unit juridic pe saşii aşezaţi aici. Astfel, privilegiile acordate acestei provincii şi locuitorilor acesteia au devenit punctul de plecare al unităţii juridice săseşti, care s-a numit, mai târziu, Pământul Crăiesc (Fundus Regius, Königsboden). Ele au rămas în vigoare 650 de ani şi au dus la o evoluţie care a asigurat timp de 800 de ani supravieţuirea poporului săsesc.

http://www.descopera.ro/istorie/14902289-ziua-in-care-sasii-din-transilvania-au-devenit-privilegiati-pentru-urmatorii-650-de-ani