d dabijaÎl vedeam la poarta bisericii în fiecare duminică. Avea mereu mâinile pline de răni şi păreau îngheţate şi-n toiul verii. De parcă frigul i s-a împlântat atât de mult în oase încât îl purta oarecum resemnat sau ca pe-o parte din el. Dar ceea ce  impresiona cel mai mult era zâmbetul lui. Zâmbea la toată lumea. Şi apoi îi conducea cu privirea pe toţi enoriaşii care intrau pe poarta bisericii, de parcă şi-ar fi însemnat undeva într-o agendă  prezenţa fiecăruia. Iar iarna se ascundea într-un colţ al lăcaşului, ca şi cum nu voia să fie observat de nimeni. Sau parcă i-ar fi fost ruşine să cerşească şi acolo. Dar şi zâmbetul cu care mă obişnuise lipsea. Numai în colţul ochiului am putut să obvserv o lacrimă de sticlă, care îngheţase de dimineaţă, de ieri sau cine ştie de când... Şi abia acum între icoane urma să se dezgheţe, adusă ca pe un dar lui Dumnezeu. Şi brusc mi s-a făcut ruşine. Pentru că trecem pe lângă astfel de oameni în fiecare zi, dar nu-i observăm. Sau, dacă-i întâlnim, ne ferim de privirea lor şi grăbim pasul, ca nu cumva să fim părtaşi la suferinţa lor. Însă unii dintre aceştia au mai mult de oferit decât noi: mulţumire, credinţă şi lacrimi.

nicolae dabija 280În anii de după război au poposit la noi în localitatenişte şefi din centrul raional.
Au adunat tot satul, cu mic, cu mare.
Unul dintre cei veniţi, cu pistolul bălăbănindu-i-se la şold, a întrebat:
– Oameni buni! Ian să ne spuneţi cine de la dumneavoastră din cătun e cel mai mare derbedeu, pute de leneş, beţivan fără pereche, e târâie-brâu, bătăuş şi aşa mai departe?
– Dar la ce v-ar trebui să ştiţi? l-a ispitit un bătrân.
–  Vrem să-l numim preşedinte de colhoz.
– Apoi cutare…, şi-a amintit un sătean de un trândav notoriu, hoţ de găini, care nu se mai trezea din beţie cu lunile.

d dabija...Aici timpul e tânăr şi bătrân. Nu are început şi nici sfârşit. Aici zidurile au fost martori la anii tăi tineri şi ţi-au încălzit sufletul. Aici totul îţi aminteşte de tine... până şi peretele plin cu însemne, când ai încercat pentru prima dată să-l desenezi cu pixul. Şi raftul cu aceleaşi cărţi, şi peretele cu aceleaşi icoane, martore şi ele la toată copilăria ta. Care nu de puţine ori parcă te-au mustrat sau ţi-au zâmbit, când ai ştiut să te rogi la ele, chiar şi cu o singură privire. Aici fiecare zi a fost cea mai bună, fără să te gândeşti că mâine s-ar putea să nu mai fie la fel de bună. Pentru că timpul dintre aceşti pereţi e şters din calendare şi orice clipă e ca o pasăre care se-ntoarce mereu la cuib, revenind din nou la tine. Aici nu vrei să creşti mai mare şi nici părinţii să îmbătrânească. Mama ţi se pare cea mai frumoasă mamă, iar tata – omul cel mai bun. Şi atunci, nu faci decât să colecţionezi toate cuvintele bune pe care le-auzi. Ca mai apoi, să le poţi scoate din amintire, şi cu ele să învingi tristeţile lumii. Aici îmbătrâneşti, dar nu te simţi bătrân. Decât atunci când o regăseşti pustie... Abia în acele clipe îţi dai seama că timpul a îmbătrânit şi el, iar lucrurile care cândva te-au ţinut minte te-au uitat şi ele...

nicolae dabija 280Gara noastră era mică, încât trenurile nu opreau niciodată. Totuşi, prin 1944 sau 1945 a oprit un tren. Şi din el au coborât doi militari: unul în haine de ostaş al armatei române şi un altul – în uniformă de soldat al armatei sovietice.
Cei doi se numeau Gheorghe şi Vasile Cotu, erau fraţi între ei şi verişori cu tata.
În copilăria mea veneau câteodată, pe cărări diferite, în ospeţie la noi, dar nu i-am auzit niciodată vorbind unul cu celălalt.
De ce?
Cei doi fraţi luptaseră în ultimul război în două armate inamice.
Se ştie că în 1941 în Basarabia noastră au avut loc nişte mobilizări generale.

ep1       Nu mai e printre noi de ani buni. Da` ne-nsoţeşte mereu cu-a` sale refrene romantice mult. Şi filmele pline de cânt, veselie, culoare. S-a spus că-i regele rock & roll-ului năbădoios, dansant şi melodios. Da-n muzica lui s-aud şi gospel, şi country, şi rumba, şi blues. Ferice-mpletite şi fructuos. Sub semnu` ritmului viu şi provocator. Parcă văd cum dansam altădat` neostoit la ceaiurile adolescenţei. Fetele zburdând acu` graţioase, atrăgătoare, acu` lăsându-se tandru şi cald în braţele noastre nerăbdătoare. Îmi amintesc şi de cozile lungi de la cinema. Când frig suportam să luăm un bilet la zvăpăiatele filme în care juca şi cânta ca un idol. Sunetu` chitarei electrice defel nelipsindu-i, curat şi pregnant. În armonie deplină cu vocea baritonală şi senzuală. În melodii necomplicate, plăcute, aerisit orchestrate. Ce se ascultă cu nesaţ neştirbit, permanent. Proaspete, vibrante şi de neuitat…
       Aşa că astăzi, la opt decenii jumate de la nașterea sa în Tupelo, îi arătăm aceeaşi preţuire intensă. Cu nostalgie şi mulţumire pentru ce ne-a lăsat moştenire nepieritoare. Vom fi împreună pe veci, sub jurământ meritat şi nesilit asumat…