simeanuAflată pe scene constant, de peste-o sută treizeci de ani. La fel de bine cotată dramatic și azi. Fincă părintele-i George Bernard Shaw a făcut din ea un personaj nemuritor. Într-o ”comedie neplăcută” cică. Ageră satiră a moravurilor de altădată de prin Irlanda. Mai corect spus, de pretutindeni. Căci matroane de bordel sunt și-or fi-n veci pe mapamond...
 Numai că nu toate intră-n conflict cu descendenți nemulțumiți de ”profesiune”. Precum tânăra Vivie, fata celebrei doamne, doritoare de altceva-n viață. Altfel zis, neagreând prostituția. Chiar dac-ar aduce bunăstare în viață. Sau căsătoriile din interes, oricât de rentabile s-ar arăta. Chestie de principii, la urma urmei, de apreciat...
 Ei bine, pe această temă-i brodat celebrul scenariu. Neîndoielnic peren. Semnificativ,  moralizator și plin de umor. La București îl puseră-n scenă, în varianta la zi, Claudiu Istodor, Maia Morgenstern, Tudor Aaron Istodor, Cristina Mihăilescu, Ion Lupu, Avram Birău. Claudiu fiind și regizor. Echipă sudată, rodată, experimentată. Având-o pe Maia supercatalizator de nădejde.

d dabijaCuvintele sunt vii. Ele îi unesc pe oameni sau îi distanţează. Acestea ştiu să rănească mai mult decât o palmă sau să bucure mai mult decât o sărbătoare. Au forţa de a te înălţa sau coborî, de a-ţi da viaţă sau omorî. Iar cei care stăpânesc forţa lor pot domina naţiuni şi fără să ţină vreo armă în mână. Dar există şi oameni care nu se folosesc de cuvinte decât în interiorul lor. Vorbind doar cu ei înşişi, de parcă s-ar teme să le rostească... nu cumva să le risipească. Ştiind ce impact pot avea acestea asupra altora atunci când sunt rostite. Având puterea să transmită emoţie, tristeţe, iubire, bucurie sau ură. Şi toată puterea lor e-n inima noastră. De acolo pleacă cuvintele bune şi cele rele, hotărând mai apoi cum, când şi cui să i le adresăm. Având o imensă importanţă şi intonaţia pe care o folosim. Pentru că un cuvânt rostit cu blândeţe ştie să mângâie şi să bucure. Şi acelaşi cuvânt spus cu ironie sau răutate aduce adâncă tristeţe şi amărăciune, pe care nu le mai poţi smulge din suflet. De aceea cuvintele pot schimba destine. Îl poate întoarce pe un om de la bine la rău şi de la rău la bine. Uneori însă suntem prea ocupaţi şi n-avem timp să rostim cuvintele bune. Promitem. Nu ne ţinem de cuvânt. Zdrobim inimi. Iar cuvintele rele sunt din ce în ce mai uşor de rostit. Doar că timpul trece şi nu mai reuşim decât să ne întoarcem cu ochii spre inimă şi să zidim în ea numai cuvinte înălţătoare. Căci toată puterea lor e-n noi!

 simeanuO femeie focoasă. Iubăreață-n draci. Impetuoasă de fel. Aventuristă clar. Curajoasă cumva. Norocoasă, în fond, c-a trecut prin multe demne de povestit. Și-a murit la optzeci de ani împliniți, totuși. A stat în lagăre naziste. A fost amanta cu vrere a doi dictatori: Castro și Marcos Pérez Jiménez din Venezuela. A umblat pe mări, că-i plăcea și asta, de la tatăl ei. A muncit ce-a găsit și a locuit pe un` s-a putut. Când mai bine, când mai rău. S-a iubit îmbelșugat cu mafioți, polițiști și nu numai. De voie, de nevoie a colaborat cu FBI, CIA și-alte sisteme americane. A făcut spionaj, a stat prin anchete, prin junglă și-a peregrinat de multe ori obligat. A câștigat, a pierdut, a mințit, a greșit și a pătimit. Într-un final, s-a mărturisit. Pe cât a-ndrăznit și a reușit...
 Căci povestea ei are, desigur, nu doar adevăruri. Nici n-ar fi posibil. Tragism, însă, din abundență. Destinu` fiindu-i contorsionat. Zguduit de întâmplări deosebite. A iubi niște oameni nu tocmai de treabă nu e puțin lucru. A trece prin chinuri din acest motiv iară nu e simplu. Luminile și umbrele cert nu i-au lipsit. Bucuria și tristețea s-au tot împletit. Extazu` și disperarea, de neocolit. C-așa-i fu ursit până a pierit...   

simeanuÎn Brumaru` vecin, pe motiv de festival. Căci filarmonica din Dolj are toamna, mereu, o manifestare de gen. La aproape cincizeci de ediții ajunsă, folositor. Anul ăsta, pe afiș, inspirat, și băieții de peste Prut. Acordeoniști, vreo cinci. Un baterist flautist. Lângă ei, un pianist, apoi un violonist. Sigur, un contrabasist. Cu toți, o trupă spectaculoasă. Sudată, rodată, onorată cu aplauze pe măsură. Negruță și-ai lui evoluând excelent. Pregnant, impresionant. Incandescent, eficient. Peste așteptări...
 Sunt muzicieni de clasă cert. Virtuozi, vădit. Programu` lor, unu` divers. Și deloc facil. De la clasic, la etnojazz. Cu știme de Vivaldi, Rota, Bizet, Haciaturian, Piazzolla, Galliano. Plus ceva folclor prelucrat minunat. Ce ne-a săltat în picioare imediat. Ingeniozitate, virtuozitate, eleganță interpretativă pe larg etalând. Științ-a notelor întrutotu`, dorință de-a cânta clocotitoare. Improvizații chibzuite, potrivite, iscusite. Energie nestăvilită, vibrație necontenită. Fluență, acurateță, precizie. Alegere a partiturilor nici că se poate mai nimerită. Redare-a lor nici că se poate mai izbutită, în asemenea formulă...

d dabijaToamna aceasta a venit într-o zi de luni. Și dintr-odată străzile s-au umplut de atâta eleganță, că-i greu să n-o remarci. Semn că mulți dintre noi suferă de frumusețe. Pe alții însă aceasta îi deranjează și o compară cu o tumoare. Fiind ferm convinși că frumusețea trebuie să se localizeze mai mult în interiorul omului decât în afara lui. Dar cum aceasta împreună cu tinerețea au fost dintotdeauna lăudăroase, nu ne pot convinge să ne vedem altfel decât cum ne privim în oglindă zi de zi.
Probabil doar un aparat de fotografiat  suflete ne-ar mai putea descoperi chipul real pe care-l purtăm, pentru că interiorul nostru nu-i atât de frumos pe cât credem.
Însă la vederea unei astfel de fotografii cred că mai mult ne-am înspăimânta decât admira. Dar până atunci, din frică sau nepăsare, ne convingem: „Mai bine un chip minunat și cu ochii sclipind de răutate decât unul respingător și privire-naripată.”