Mihaela Loredana Musetescu„Dragostea pentru țara natală nu poate fi impusă, ci, ca orice altă iubire, ea trebuie să fie o bătaie spontană a inimii, aidoma celei care-i unește pe îndrăgostiți, pe părinți de copii, pe prieteni între ei.” (Mario Vargas Llosa)
Iubești România nu doar de zile festive, o iubești cu dragoste constantă, iar traiul aici sau re-venirea de câte ori ți se face dor ar trebui să fie o necesitate, o chemare căreia îi reziști cu greu, până la imposibil. Dar, și îmi pare rău că există acest „dar”, pentru că o iubire ar trebui să fie necondiționată, uneori, oamenii din această țară mă uluiesc până la dezgust. Și ai două posibilități de a le răspunde: indiferența (gen, mult prea-utilizatul „nu dau curs...”) și implicarea (le răspunzi cu aceleași arme). Exemplul meu este din sfera „relații sociale”, mai concret relația vânzător-client, ipostază în care cu toții ne aflăm foarte des, de câteva ori pe zi chiar.
Am vrut ieri o floare albastră pentru a decora fotografia lunară cu retrospectiva lecturilor din luna care a trecut în spiritul sărbătorii naționale. Aveam acasă deja o crizantemă galbenă, am luat o garoafă roșie și, cum doamna de la care am luat garoafa roșie nu avea flori albastre, am trecut strada să verific și la cealaltă florărie.

d dabijaAcum ceva timp cineva mi-a mărturisit că este un om credincios, dar are o frică: aceea de a săruta icoanele. Mai exact îi este teamă să-și apropie buzele de ele în urma altora. Nu am reușit atunci să-i răspund, pentru că nu m-am gândit niciodată că în mintea unui credincios ar putea să existe o astfel de suspiciune: că un simplu sărut l-ar putea îmbolnăvi. Însă între timp am asistat nu o dată la întâmplări similare, observând cum anumite persoane vin la împărtășit cu lingurița de-acasă sau o aduc pentru copiii lor, tocmai din suspiciunea ca aceștia să nu se molipsească de vreo boală. Dar mă întreb: ce fel de credință mai avem, dacă venim în casa Domnului cu frica de-a ne îmbolnăvi? Trist. Pentru că icoanele, pentru noi, credincioșii, nu-i reprezintă doar pe Dumnezeu și Sfinții Lui, dar acestea sunt în primul rând vii!
Și apoi sărutul lor este un semn de dragoste și respect, așa cum îl avem și față de părinții, frații și surorile noastre.

simeanu ...mi-au luat piuitu`, stimați cititori. Cu ”Familia Addams”, americană sadea. Excentrică, originală cu siguranță. Înclinată nițel către horror. Pentru atmosferă. În carte și film, la-nceput. Apoi, și mai glorios, într-un musical faimos. Adaptată astăzi, în chip fructuos, la ”Excelsior”. În formă autohtonă, pe plai cu mior. Harnicu` Răzvan îmbinând nu-n van teatru, măști, muzică, dans într-un show baban. A făcut regie, costume, coregrafie, la fix. Sclipitor, cuceritor, realmente uimitor. Scenografia, nemaipomenită și ea. Realizatoare, demnă de un premiu, Simona. Costi, la lumini cu perfect efect. Ca să nu mai zic de team-ul actoricesc. Lucian, Camelia, Ana și Matei, familia Addams. Pe lângă ei, Radu, Aida și Mircea. Ori cei trei Beineke, veniți la pețit, din Ohio. Adică Doru, Maria și Dan. Nu uit nici strămoșii că au relevanță: Iulia, Andreea, Loredana, Dan, Alex și Ovidiu. Tineri toți, entuziaști. Născuți pentru comic, vădit. Jucând, cântând și dansând, condiție fizică lux etalând. Dăruire, însuflețire, pricepere țais arătând. Un tot unitar sudat și rodat. Umorului negru dedat experimentat.

d dabijaExistă printre noi oameni cărora nu li se aud pașii... Oameni a căror simplitate te face să te rușinezi. Care nu se laudă cu faptele lor. Oameni care și atunci când tac vorbesc. Pentru că chipul și faptele lor spun mai mult decât cuvintele. Aceștia știu să iubească sincer, și nu doar pe acei apropiați lor, dar pe toată lumea. Ochii lor sunt plini de blândețe, răbdare și bucurie. Și există oameni care pur și simplu nu pot iubi. Iubirea fiind prea mult pentru ei. Și atunci te întreb: de unde lipsa ei în inima lor, dacă au primit și ei aceeași dragoste de la părinți, frați, rude, prieteni. Dar între timp, pentru că n-au fost așa dintotdeauna, au învățat doar să absoarbă iubirea celorlalți, dar nu și s-o ofere.
De parcă acest sentiment i-ar încurca să fie fericit. De aceea te doare să-i observi cum urăsc, urăsc fără niciun motiv. Urăsc binele, zâmbetul, bucuria, lumina. Și nu se pot identifica decât cu ura.

simeanu Cormoran Blue Strike, mai exact. Fost polițist militar. Veteran de război. Invalid, din Afganistan. Detectiv particular londonez. În căutarea dreptății constant. Robin Ellacot, partenera sa. Dornică de muncă, întreprinzătoare. Tandem redutabil la investigații. Nu ferit de riscuri. Mai eficient decât Scotland Yard. Cazuri d-ăle grele rezolvând tenace. Într-o capitală cu oameni diverși și probleme varii...
 I-a adus pe lume, sub pseudonim, J. K. Rowling. Mai precis, Joanne Rowling. Cunoscuta mamă a lu` Harry Potter. Care s-a orientat spre policier. De la un volum la altu`, tot mai inspirat. Crima fiind doar pretext. Ca să-nfățișeze locuri, indivizi, năravuri, moravuri. Obiceiuri și moduri de viață. Politică și dedesubturi fetide. High-life-ul britanic. Dar și decăzuți. Traumatizați, drogați, psihopați. Violatori, șantajiști, ucigași. Traiu` zilnic p-acele meleaguri. Satisfacții și insatisfacții. Opulența și modestia. Aparențele și ce e sub ele. Invidia și răutatea. Setea de răzbunare. Îndeosebi cea de glorie și bani...