ldSau pe româneşte, despre şefie. E greu sǎ fii şef…Ştiţi cǎ toţi şefii au fost odatǎ oameni? Da...
Vǎ daţi seama cǎ nu le-a fost uşor sǎ ia forma pe care o au acum. Au urcat panta abruptǎ a afirmǎrii, ca oricare, înlǎturându-i pe cei care erau cu o treaptǎ mai sus prin luptǎ dreaptǎ, ghidându-se dupǎ principii nobile: „scopul scuzǎ mijloacele” şi „în dragoste sau rǎzboi totul e permis”.
La rândul lor, au înghiţit muuuultǎ…umilinţǎ. Spaţiul de stocare este insuficient, aşa cǎ umilinţa trebuie datǎ mai departe. Pentru asta, orice şef mai mic are sclavii sǎi, cǎ la sefu’ ǎl mare nu poate sǎ o returneze. Perioada de ucenicie pentru un viitor şef e un coşmar care lasǎ urme adânci.
Ca sǎ termine mai repede cu etapa asta, viitorul şef are douǎ variante: una mai pe motivare pozitivǎ, adicǎ sǎ se roage sǎ îl avanseze pe superiorul sǎu, ca sǎ îi ia locul grabnic şi alta mai neaoşǎ, adicǎ sǎ-l blesteme pe dictator sistematic, pânǎ se prinde şi pǎţeşte ǎla ceva nasol sau, doamne-ajutǎ, crapǎ de-a binelea şi elibereazǎ scaunul.

Mereu m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a fi  exigent cu sine însuși și de-a tot produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul premiilor sau al altor distincții, care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale – au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și celelalte rahaturi moderniste.
    Da, căci este știut că adevărata valoare este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu), pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.

simeanu Maitreyi, sexagenară, rememorează. Povestea-i de amor, cu Allan, inglezu`. Răpusă de familie și prejudecăți. Dezvăluită, pe rând, de cei doi. Întru celebritate nestrămutat. Dramatizată și regizată în zilele noastre de Chris Simion-Mercurian. Prilej pentru unii de Eliade să-și amintească. Sau, pentru alții, de filmele alea cu cântec, curat indiene. Eu unu`, rămas cu regretu`, din nou, că iubirile pier, nu arar, din cauza celor din jur. Drept e că, în speță, nici junele Allan nu se vădi ferm. Iară Maitreyi a mai și negat parțial idila. Deși, pân` la urmă, recunoaște clar: dragostea nu moare...
 Cam asta e piesa, rezumând, desigur. O detaliază echilibrat, înmiresmat Maia Morgenstern și Raluca Aprodu. Doru Ana și Vlad Zamfirescu. Teodora Calagiu, Bogdan Albulescu. Raluca Mastalier și Dan Micu. Carla Maria Teaha, Mădălina Dorobanțu. Atent urmăritu-le-am jocu` fluent, firesc, adecvat. Slujind întrutotu` nobilului scop.

simeanuDupă trei ani, Jovem Orquestra Portuguesa, iar la Ateneu. Tot în strașnicu` festival ”Vară magică”. La ediția a opta ajuns, prin strădania tenacelui Dorin Ioniță. Care-i aduse înc-o dat`, inspirat, pe tinerii lusitani să ne arate certe talente peninsulare. Ei făcând-o cu vârf și-ndesat. Fincă-s aleși pe sprânceană-n ăst ansamblu neîndoios de prestigiu. Înființat doar de nouă ani, dacă nu mă-nșel. Actualmente, peregrinând cu-a` sale cântări pretutindeni. Invitat să concerteze pentru nivelu` ridicat neîncetat. Pentru forța, precizia și expresivitatea manifestate nezdruncinat. Pentru pasiunea și dăruirea etalate pe scenă din plin. Am fost în sală și-am jubilat permanent. Atât la Enescu, cât și la Beethoven. Cei doi figurând nimerit în program. Urmați, la bis, de un coral interesant. Interpretat a capella de instrumentiștii transformați în coriști impecabili. Fără dirijor, aflat la surpriza asta, în public... 
 Care dirijor nu fuse altu` decât Pedro Carneiro. De data trecută știut. Prețuit acu` și mai și. Muzician înzestrat, priceput atât la percuție căt și la pupitru nespus.

simeanuLor le-a revenit sarcina de a deschide ”Vara magică” în ăst iulie capricios, la Ateneul Român. Dovedind că, uneori, senectutea face casă bună cu tinerețea. Fincă s-au înțeles de minune și profitabil nespus. Horia și-a pus înc-o dat` experiența în joc și truda-i fu din nou cu noroc. Vădește cunoaștere multă și energie la fel. Transmite, impune și dă siguranță din plin. Astfel că ”Virtuozii” răspuns-au la fix și lucrul comun strașnic le-a ieșit. Bucureștenii-s trupă veche, sudată, rodată și aptă de performanță la greu. Oameni de diverse vârste uniți benefic de-o pasiune ce nu are vârstă: muzica de calitate. Cred că și Ludwig, acolo sus, le-a sesizat împăcat  priceperea de necontestat. Iar pe noi, în sală, cert ne-au încântat...
 Desigur, sub îndrumarea lui Andreescu nici că se putea altfel. Dar, ca trecerea s-o fac la surpriza serii, mai fu un motiv chiar nebănuit: Sergey Olegovich Malov numit. Un cordar din Leningrad, acu` la Berlin. Ani, treizeci și șase. C-o ceteră minunată la sunet, cristal. Și cu mâini demne de ea pe măsură. Iute și precis pe corzi, zglobiu și înflăcărat. Nuanțând adecvat, elegant. Improvizând la un moment dat pe o surată electrică vădit inspirat. Încât m-a determinat să-l compar cu inventivul englez Nigel Kennedy. Ori cu francezu` Jean Luc Ponty, faimos și acesta pe strune enorm...