Ocaziile tinerilor de a se cunoaște

    Mai demult, cuplurile de căsătoriți erau alcătuite de către părinți pentru  avere, pentru  pământuri. Și mulți s-au  căsătorit pe acest considerent. Erau mejdași de grădină, de pământuri  și ziceau:
    Ar fi foarte bine să  ne adunăm noi coptiii laolaltă și să  facem un pământ.
Se mai  cunoșteau  tinerii la hora satului, la Vergele, care începeau  de Anul Nou. Se mai  întâlneau  și la beserică. Poate mai  erau persoane care se luau și din dragoste. Dar se ținea cont foarte mult de părerea părinților și de vița din care proveneau tinerii.

Dansurile și Vergelul

    Nu era slobod să  intre fata în dans până nu ieșea de la școală, după ce făcea opt clase, pă la 14 – 15 ani. Nu avea voie până atunci  să  meargă la dans.  La Vergel de Anul Nou intra prima dată în dans. Mergeau  tizeșii după ele. La jocurile de peste an mergeau  și singure sau  cu  feciorul cu  care voroveu. Și mai târziu mergeau  și părinții fetei  la locul unde se ținea dansul. Se făceau  dansurile aici  Între   Dealuri  cum zicem noi, la o jidă. Avea casă  mare și ne lăsa să  facem joc, dacă plăteam. Și iarna și vara să  făcea dans în case.
    Se făcea trei  zile și trei  nopți la Anul Nou. Și în a tria zi  duceau  fetele coșerci cu  mâncare și băutură la joc. Puneau prăjituri, pomene, cârnați, horincă.

„Moartea, eveniment inevitabil în viaţa omului, reprezintă trecerea din lumea aceasta, în lumea de dincolo. Moartea înseamnă o despărţire definitivă a defunctului de familie, de colectivitate. Acest ceremonial este alcătuit dintr-un sistem de practici şi credinţe, menit să asigure integrarea omului în lumea de dincolo, reechilibrarea sistemului social, pe de altă parte. Şi în obiceiurile în legătură cu  moartea întâlnim trei  etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere:

- despărţirea de categoria celor vii;
- pregătirea trecerii în cealaltă  lume;
- integrarea în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort..”

La Dămăcușeni, unicul sat maghiar din Țara Lăpușului, se păstrează un rit de trecere de alungare a iernii,  numit Fărșang.  Obiceiul a fost preluat de la sași, și se organiza în șezători în perioada dintre Bobotează şi „Miercurea Cenuşii“, zi care marchează începutul Postului Paştelui. Momentul culminant al Farşangului era acela de ingropare a iernii și a viciilor, la „Lăsata Secului:  Noi suntem reformaţi şi nu ţinem postul Paştelui, dar balul îl facem între Bobotează şi până începe Postul ortodox şi catolic. E bal mascat şi simbolizează sfârşitul iernii. Demult, să aduna lumea din motivul de a umple golul serilor lungi de iarnă. Unii se strângeau în cete şi îşi alegeau un conducător şi mergeau de-a lungul satului. Intrau şi cereau loc de dormit ca şi cum ar fi fost târgari veniţi de la Târgu Lăpuş. Joia se ţinea târgul şi uneori târgarii înnoptau la noi. Și aşa procedau şi mascaţii ăştia, intrau în casă şi cereau cazare pe o noapte. Și se lăsa cu glume şi cu joc. Se îmbrăcau care cum vroiau, cu ce aveau, se mascau în ţigancă, mire şi mireasă, hornar. Important era să nu-i recunoască nimeni.

Chinezii sărbătoresc Anul Nou conform unui calendar care ţine seama de ciclurile lunii, iar fiecare an este asociat unuia dintre cele douăsprezece semne ale Zodiacului chinezesc, căruia i se alătură unul dintre elementele metal, apă, lemn, foc, pământ.
Cele dousprezece semne ale Zodiacului chinezesc sunt: şobolanul, boul, tigrul, iepurele, dragonul, şarpele, calul, capra, maimuţa, cocoşul, câinele şi mistreţul. Apartenenţa la o anumită zodie se stabileşte, în Zodiacul chinezesc, în funcţie de anul naşterii, iar nu în funcţie de data naşterii, conform Horoscopului cu care suntem obişnuiţi. Astfel, o anumită zodie se repetă o data la 12 ani (de pildă, ultimul an al Câinelui a fost anul 2006), scrie Mediafax.
Calendarul chinezesc ţine seama de ciclurile Lunii, iar Anul Nou chinezesc nu are o data fixă: acesta pică însă întotdeauna în intervalul 21 ianuarie-19 februarie, la a doua lună nouă după solstiţiul de iarnă.