Nu...

mă aşteptam la suflet să-l aflu

cantonat în timp, departe şi să-şi 

verse lacrimile unui absurd creat

de trecătorul “niciodată” al minţii

ce stă la poartă

Autoportret

Era o spărtură în oră
O secundă ruptă în ceas
O mână străină pe claviatură
Un cavaler
Rătăcit într-un alt veac …


***

Abisal

Nu imi da drumul din mâinile tale
Căderea ce se naste in disperare doare.

In cădere iti aprind sufletul
Ca un rug aprins ce sta sa renască

Te iubesc cu o iubire adâncă asa cum jarul se aprinde de dor in prezenta ta
Asa cum vapaia respira aerul inocent

Tu eşti Cuvântul

Mă-ntreb ades ce aş fi eu în lumea asta mare,

Dacă-aş trăi pierdută  de Bunul Dumnezeu?

Ce-aş fi fără  iubire şi sfânta-i îndurare

Când  şerpii fără număr m-ar sugruma mereu?

Şi atunci un dor de Tine în suflet răscoleşte

Astăzi descifrez distanțele

ce s-au arcuit
peste trupurile destrămate
le așez în formele ascuțite la ceas de seară
de saltimbancii îmbrăcați în arderi
desprinse din nașteri provocate în difuze dorințe

ziua aceasta își ascunde morții
în cântările îmbrăcate cu dedublări pustiite