Mariana Tasente 3Mă întreb

Cine sunt eu?
Și adie vântul.
Cine ești tu?
Și aud tunetul.
Cine sunt eu?
Și candela pâlpâie.
Cine ești tu?
Și fulgerul scânteie.
Cine sunt eu?
Și mi-i verde iarba.

af3Prea târziu...

E prea târziu pentru căință,
Te-ntreb, Stăpâne, acum cu frică,
Mă-ngăduie întru credință,
Să-mi spăl păcatul umilită.

Mai lasă-ne să fim în lume,
Atâtea lucruri nu le-am spus,
Învață-ne să stăm anume,
Pecați în fața lui Iisus .

af2Caval

Când dorul susură-n caval,
Din unghi de vreme ruinată,
Și marea-și plânge gândul-val,
Răsare-o undă ne-ntinată.

Reminescențe evazate
Rescriu-ntr-un uitat album,
Și-n amurgirile curate
S-aude bocetul nebun.

og2VI

Inima măruntă umblă pe cruce în cote și în genunchi

Atunci, în urmă cu ani, aura mea s-a rupt în mantia neagră ce-mi atinsese voluptatea. Am ieșit din intersecție, cotind inima, am rupt pelicula, intrând în lume cu bocancii.
Tropăiau bordurile-n mine a foame. Mi-au extirpat pielea și-mi defecau pene de aripi din inima mea malformată dintr-o nemăsură culcare pe dreapta, acolo unde nu stă inima. Și se făcu tot mai târziu pe pământ. Cotloanele bordurilor păcătoase mi-au stins lumânările. M-am înfricat și ți-am bătut cu toiagul rugii în obrazul de cer. Să mi-Te-ntorci.
Și atunci a fost mai întâiul: implozia. Un Dumnezeu întors din coșciug în intersecții. Ca o cămașă ce mi se lipea văratic de cea mai plăpândă suflare muribundă. Refi-ul.

Mariana Tasente 2Găsisem seninul...

Găsisem seninul pierdut
într-o pâclă rară...
Se vedea soarele rătăcind
departe, peste munții cu
crestele transformate de
natură în pagode dantelate.
Atâta frumusețe, Doamne!
Picături de ploaie îmi udau
ochii închiși pentru
binecuvântare...