Raiul pierdut
 
Mâinile tale cleşte de jar,
mă cercetează iar şi iar
sunt ca nişte săbii de foc
ce joacă un joc.
Ele îmi dau fiori, teamă
sunt curioase, mă înfioară
mă ard ca o pară.
Trupul îmi este străin mie,

Minerul

 

L-am văzut stând neclintit

dur

dârz

de granit

Tărâmul meu

Tărâmul meu e la marginea zării
Pe unde-şi are Dunărea hotar
Ş-adună-n apa dulce, greul sării
Să-l ducă lacrimă în Marea de Cleştar.
Tărâmul meu e-acolo unde zorii
Ridică pleoapa în apa Dunării
Şi unde eu plângând, petala florii
O tot descânt  în numele iubirii.

Timpuri vechi si timpuri noi

Soarele-mi arde pielea

ca un acid –

proiectil al cuvintelor.

Tranşat, cu arsuri pe tot corpu-mi,

mă tărâsc pe asfaltul fierbinte.

Deposedare

Mi se împletesc degetele între ele

și dungile de pe pielea mea coboară în pământ.

Abia pot să-mi mai văd marginile...

Nici nu știu unde mi-au plecat amprentele,

nu le-am spus nici măcar rămas bun,