Poezii de Mioara Anastasiu

Eu m-am născut toamna...

Pe mine toamna m-a zvârlit din trup,

Ca pe o pasăre imaginară

Și n-am vrut vraja ploii să-ntrerup,

Ci am lăsat-o-n mine să compară

Cu toate frunzele-n alai nebun,

Eu îi sunt toamnei lacrima amară

Și asfințitului doar mă supun,

Când e de căpcăuni însângerat,

Cu mâna aurul din pomi adun,

Să fac coroană celui adorat.

Eu am plătit
 

Eu am plătit tribut iubirii mele,
Dar n-am fost dintre cei umili și terni,
Din mine-am smuls cele mai rare perle,
La focul meu am încălzit-o, ierni.

Am fost vulcanul stins, în adormire,
Deasupra mea crescuseră copaci,
Astăzi când mă trezesc, câtă uimire...
Pe toate frunzele ai scris: Să taci!

E o putere mai presus de mine,
Să tac, nu ține de voința mea,
Sau poate prea puțin, cât poate ține
Vulcanul, însuși, izbucnirea sa.

Știi ce gândesc? Între etern și tern
Nu e decât o literă, un semn...

Pantum

Salcâmii

Securea mea amenințând

Acești salcâmi care-au crescut

În jurul casei, ca un scut,

Va da sentința în curând.

Acești salcâmi care-au crescut

Sunt ca iubirea ce oftând

Va da sentințe în curând

Să se întoarcă în trecut.

Sunt ca iubirea ce oftând

Va hotărî în mod tăcut,

Să se întoarcă în trecut

Din crengi spre rădăcini pulsând.

Va hotărî în mod tăcut,

Salcâm prins toamna, gând plăpând,

Din crengi spre rădăcini pulsând,

Când eu securea o ascut!

Parfum stelar

Dau veste toamnei care vine
Că nu mă va găsi acasă, 
Îi las un bilețel pe masă:
”Eu însămi voi pleca din mine”!

Las lenjeria cu suspine
Sintagma dragostei contrasă,
Dau veste toamnei care vine
Că nu mă va găsi acasă.

Parfumului stelar din tine
Port prețuirea mea aleasă
Pe care o transform în rime,
Ca să rămână-n veci neștearsă.

Dau veste toamnei care vine.

Pantum

Iubire vămuită

Când este vămuită de timp și depărtare

Iubirea va rămâne la fel ca înainte?

Va mai putea s-arate aceleași simțăminte,

Care i-au fost odată balsam de vindecare?

Iubirea va rămâne la fel ca înainte

Când toate-acele aripi de vrajă foșnitoare

Care i-au fost odată balsam de vindecare

Îi vor cuprinde trupul precum niște veșminte!

Când toate-acele aripi de vrajă foșnitoare

Vor face să stârnească aducerile-aminte

Îi vor cuprinde trupul precum niște veșminte,

Iar depărtarea va fi numai o amânare.

Vor face să stârnească aducerile-aminte

Epistolelor scrise, rămase în sertare,

Iar depărtarea va fi numai o amânare

A ceea ce iubirea a fost numai în minte.

Pantum

Ultimul act…

Toamna-i aproape, frunzișul tresare,

E ultimul act dintr-o piesă rebelă,

Când vara se-nclină sub noua tutelă

Și e dezbrăcată cu nerușinare.

E ultimul act dintr-o piesă rebelă

Când vântul cuprinde pădurea în gheare

Și e dezbrăcată cu nerușinare,

De parcă în verde i-a fost infidelă.

Când vântul cuprinde pădurea în gheare

Se-aude un clopot în vechea capelă,

De parcă în verde i-a fost infidelă

Vărateca dragoste amețitoare.

Se-aude un clopot în vechea capelă,

Cum glasul durerii în abandonare,

Vărateca dragoste amețitoare

Rămâne cu sânii zvâcnind sub dantelă.

Rondelul adulterului

Acestor nopți care se scurg

Nu pot nimic să le mai cer

Căci nu mai am nici un reper

-Însingurată le parcurg-

Chem amintirile, cal murg

La trap, prin burgul auster

Acestor nopți care se scurg

Nu pot nimic să le mai cer.

Se stinge lampa în amurg,

Noaptea-l cuprinde-n adulter

Și se nasc stele ce decurg

Din întuneric și mister

Acestor nopți care se scurg.

Batjocura toamnei

Ploile toamnei se bucură

Să-mi picure stropi pe cuvânt,

Caietele mele îi sunt

Uitată, putredă ciutură.

Boabele grindinei smicură

Fuioarele frunzelor crunt,

Ploile toamnei se bucură

Să-mi picure stropi pe cuvânt…

Doar gândul la tine mai licură,

Deși fi-vei trist și cărunt,

- Toamna vieții batjocură,

Ce nu știe să pună punct-

Ploile toamnei se bucură.

Viața

Obscură și mârșavă și fără orizont
Te calcă în picioare, deloc nu ține cont

Că una peste alta ești gol și întristat,
Ba încă te acuză de vină și păcat,

Îți dă numai iluzii și te scoate dator
Fiind de râs și jale în fața tuturor,

Iubirea nu-i iubire doar pentru că iubesc,
Când sunt doar mâna-ntinsă cu care o cerșesc,

De Liberul Arbitru nici vorbă dragul meu,
De ce nu ești cu mine, de ce ne este greu?

LES FEMMES, TOUJOURS LES FEMMES

Doi bărbați băteau poteca înzăpezită
Tropăind des din picioare, în fața unei porți.
Crivățul le tăia fața ca un brici
Iar zăpada se așeza lipicioasă pe puloverele lor de lână groasă,
Pe cojoace și pe căciuli.
Și de sus tot venea, tot venea…
Se băteau prietenește pe spate
Și se invitau unul pe altul să intre în curte.

”Ce faceți aicea bă Mitroi, bă Coșcovete”? întrebă Costache
Pornit și el de acasă cu treburile lui.
”Ia, vrem să intrăm și noi la…
La…
Știi tu”!
Și făcură un gest către casa învăluită în pulberea albă a zăpezii
La ceas de seară.
”La Florica vreți să intrați? he, he, crailor”, râse Costache 
Și-i dădu un cot în coaste lui Mitroi.
”Îhî, îhî”, făcură cei doi oameni înzăpeziți
Râzând prostește, lăsând la vedere dantura 
Cu dinți lungi, murdari, ciobiți…
”Și de ce stați aici”?
”Nu știm care să intre primu’”zise Mitroi,
”Nu știm, așa e”! mărturisi și Coșcovete 
Suflându-și nasul în zăpadă pe o nară, 
În timp ce o ținea apăsată pe cealaltă.
”Eu, zise Costache bălăbănind o sacoșă,
Am venit să iau lapte de la Florica,
Că mama e abonată la vaca ei. 
Io-te, aici am bidonul pentru lapte.
Hotărâți-vă până mă întorc, mai spuse Costache râzând,
Altfel vă apucă noaptea
Și vă treziți cu muierile voastre în cârcă. 
Să nu vă fi văzut careva pe aici”!

Costache împinse cu umărul poarta îngreunată de zăpadă,
Își croi drum pe poteca spre casă,
Bătu cu pumnul în ușă de câteva ori,
Apoi se topi în casă, ca o jumară în untura fierbinte.
Fereastra dinspre stradă se lumină 
Pentru puțină vreme,
Apoi lumina se făcu tot mai mică
Și mai mică
Atât cât să vadă Mitroi și Coșcovete
Cum își trăgea Florica rochia peste cap…
Costache scoase din sacoșă o sticlă și turnă într-un ibric
Rachiul pe care îl adusese:
”Pune și tu niște piper în rachiu și fierbe-l pe sobă, 
Să ne încălzim un pic Florico”!
Mitroi și Coșcovete se priviră cu înțeles.
O luară pe uliță înapoi, pe urmele făcute de Costache
Și nu știu care dintre ei rosti cu necaz:
”Da ce, ăsta-i om”?