ALĂTURI DE VOICHIȚA ELENA TOMA IN ZBORUL DIMINEȚILOR CU ROUĂ

          Am primit și privit pentru a doua oară cu mult drag și cu mare curiozitate, în decurs de circa doi ani, noul "dar" al doamnei Voichița Elena Toma, splendida sa  carte, metaforic intitulată, ZBORUL DIMINEȚILOR CU ROUĂ, Editura CEZARA CODRUȚA MARICA, Târgu-Mureș, 2025, cu dedicația următoare: "Domnului profesor Valentin Lupea! Vă mulțumesc din suflet pentru bucuria pe care mi-ați dăruit-o de a citi această carte și de a vă exprima părerea într-o recenzie pe care o aștept cu drag! Cu deosebită recunoștință, Voichița Elena Toma!"
          Am spus "a doua oară" și "noul dar" pentru că în urmă cu ceva timp, doamna Voichița Elena Toma mi-a dăruit volumul dânsei UNDE SE LEAGĂNĂ VISELE, aceeaşi editură, 2022, volum de aceeași factură, premergătorul ZBORULUI DIMINEȚILOR CU ROUĂ, cartea primită azi. 

          Spuneam la  vremea respectivă faptul că citind și răsfoind paginile cărții, vrând-nevrând am fost nevoit, lucru care se-ntâmplă și acum, să călătoresc alături de dumneavoastră, pătrunzând prin ușa din față, prin ușa intimității, având așadar onoarea de a scrie cronica acestei minunate cărți, simțind și pipăind atmosfera interioară a satului dumneavoastră  natal, Aluniș, un sat așezat în partea central-nordică a Podișului Transilvaniei, pe malul stâng al Mureșului, aproape de Reghin și nu departe de Târgu-Mureș, reședința județului, un sat românesc,  ca toate satele românești, dar cu un specific aparte, cu un farmec aparte, tocmai pentru că este satul copilăriei dumneavoastră, un sat așezat nu numai într-o geografie pur materială toponizată într-un anumit loc, timp și spațiu, ci și în centrul lumii, al atenției colective, prelungindu-se în mit, având un anumit destin cosmic și un mers de viață totalitar, după al cărui orizont, pare-se, nu mai există nimic.  
          Satul românesc nu va mai fi niciodată satul de altădată, satul cu povești și cu balade, dar prin intermediul unor talentați scriitorii, precum Voichița Elena Toma, autoarea acestor două cărți ale satului, pomenite mai sus, care dă dovadă de a fi ancorată puternic în origini, chiar dacă dezrădăcinarea s-a produs, chiar dacă a fost nevoită să plece de acasă, obligată de studii și de muncă, trăiește și simte această mirifică lume a satului românesc, a satului transilvănean, sat care v-a rămâne și-n continuare un reper esențializat al identității românismului. 
          Nu este deloc lipsit de importanță rolul pe care și-l dorește autoarea, asumându-și-l de fapt, în relațiile sale cu lumea satului, deoarece ea este un ceea ce se cheamă purtător de cuvânt al acestei lumi cu trăirile și simțirile ei, o lume trecută prin sita propriilor trăiri, căreia îi transmite o anumită doză de morală, venită din partea unui om care frecventează încă această ordine naturală a satului cu întreaga lui veșnicie. 
          Limbajul acestei splendide cărți dă prilejul criticului literar să nu fie doar un simplul însoțitor de bord al unei cărți, așa cum greșit spunea cineva contemporan, ci să constate prezența acelui atribut nostalgic al cărții, cazul de față, care recompune vârstele trecute cu siluetele extompate ale părinților, ale rudelor și ale celor din jurul autoarei, fiind ea însăşi implicată din interior în această lume de altădată, tânjind de dorul acestui paradis domestic scufundat definitiv în amintiri trăite și retrăite la intensitate maximă.
          În cele din urmă, misiunea criticului literar este aceea de a-l pune în valoare, în adevărata lui valoare pe autor și pe opera sa. 
          În ceea ce mă priveşte, cunoscându-l pe autor ca om și ca artist, voi încerca volens-nolens să-l regăsesc pe acesta, chipul, mintea și imaginea lui de ansamblu, în opera sa, dând dovadă de o pronunțată notă de subiectivism, care de multe ori duce la o imagine oarecum subiectiv a interpretări cărții în cauză. 
         Cazul în speță este tocmai invers. Necunoscând-o personal pe doamna Voichița Elena Toma, nici ca om, nici ca prozator și neavând nicio dată de pornire în interpretarea operei epice a dânsei, în calitate de critic literar mă văd pus în situația interpretării operei dânsei, încercând să aflu în ea imaginea, chipul, gândirea și trăirea creatorului de artă Voichița Elena Toma, cu toate frământările, ofurile, durerile, bucuriile și gândurile sale felurite, în toată intensitatea lor, care gânduri nu sunt deloc puține și care-l fac, pare-se, pe autor să ne întindă o mână de ajutor, punându-și inima în palmă și făcându-ne cunoscute gândurile de-nceput de carte, "...pline de emoția și bucuria reîntâlnirii cu cei care vor gusta din cele scrise. Care  va fi părerea lor? Se vor regăsi printre cuvinte, cale de mai multe anotimpuri? Anotimpuri pierdute în vâltorile tipului. Anotimpuri ale copilăriei jucăușe, pline de prospețime, pline de emoție și bucurie, purtate pe aripi de fluturi diafani sau ascunse într-un ungher..." , într-acel loc în care, adultului de azi și-a uitat jocul. 
          Ziceam mai sus că autoarea și-a pus inima în palmă, denudându-și sufletul, spunând parcă: - Iată, acesta-i sufletul meu, aceasta-i inima mea, ți-o ofer ție, cititorule și ție criticule literar, cu dragoste, cu dăruire, invitându-vă să o descoperiți, să o înțelegeți, să o interpretați în toată măreția ei, în această splendidă carte ZBORUL DIMINEȚILOR CU ROUĂ, apărută la Editura CEZARA CODRUȚA MARICA, Târgu-Mureș, 2025, în seria de carte EXEMPLARIUM, îngrijită de Prof. Dr. Valentin Marica.
          O fi mult, o fi puțin lucrul acesta, nu știu, dar știu în fond că ori de  câte ori mintea unui investigator este expusă unei serii de enunțuri, trăiri, manifestări și frământări, în simpla circulație a unui sistem de cunoaștere, care nu este altceva, în cazul de față, decât această veritabilă carte, care ne poartă prin anotimpurile vieții, al copilăriei, al "tinereții năbădăioase, plină de viață și fior, cărora le-am dori oricând reîntoarcerea printr-o serenadă sub clar de lună, un rendez-vous sau printr-un sărut nevinovat, adolescentin, printr-un fir de floare oferit cu stângăcie, printr-un jurnal sau oracol completat cu grijă și emoție de noi și de prietenii de atunci "(Voichița Elena Toma - GÂNDURI), dar și prin anotimpurile maturității, "...cu realizări serioase, pline de decizii, uneori greu de luat (...), anotimpuri ale aducerilor aminte care vin, se duc, ne pun note în catalogul vieții, inel pe deget, dar și argint la tâmple, zâmbete și joacă de copil, bucurie-n suflete, alteori tristețe, dar și regrete că nu am fost uneori pe fază, nu am ascultat sfaturi, ne-am irosit timpul, am fost indolenți, lăsând să treacă pe lângă noi lucruri importante cărora nu le vedeam atunci însemnătatea pe care o regretăm" (Voichița Elena Toma - GÂNDURI), carte care produce instant acel schimb de idei, care constituie fluxul și refluxul de vehiculare al unei cunoașterii precise între sursă și căutător, între izvor și  cel însetat de cunoaştere. 
          În ideea de a ajunge la un adevăr cât de cât liniștitor și obiectiv, chiar dacă nu știm nimic, știm în fond că concluziile lent dezvoltate în răsfoirea cu creionul în mână a conținutului celor douăzeci de povestiri tip proză scurtă, povestiri jalonate între cele două GÂNDURI, GÂND de început și GÂND de final, conținutul variat și întortocheat, așezat în timpul și-n spațiul gândirii, trăirii și simțirii eului artistic trebuie neapărat transfuzat la nivelul circulator al intelectului celui care investighează. 
          Asfel, pe parcursul cărții, eul artistic face alegeri, decide, investighează, invită la visare, filosofează pe marginea noțiunii de dor, care doare și plânge, rătăcește cu privirea și admiră alături de Maria dealul Corhanului, în ploaia cu pietre, ascultă povestiri și întâmplări de pe vremea înscrierii în colectiv, copilărește în amintirea bivolițelor și a ceasului colorat al bunicului, participă la strângerea fânului, peregrineaza pe Mureș în sus, și privivește cireșii sălbătici de pe dunga dealului, urmând desprinderea de sat, fie mergând la piață în Deda, fie plecând la școală la oraș unde era vizitată, mereu, de mama, după care trage concluzii căutându-și prietenii adevărați, își manifestă dorințele și-i bate inima alături de cutia cu garoafe roșii în timp ce toamna vieții se apropia cu amitiri, dorințe și suferințe tomnatice, și așa mai departe, toate acestea provocând prozatoarei un amalgam de sentimente difuze și confuze, dar totuși clare și bine exprimate, printr-o poveste specială, o poveste spusă din  inimă, trăită și simțită, pe care Voichița Elena Toma o prinde-n carte, cu scopul unei exteriorizări întru eliberare și comunicare cu lumea exterioară, mulțumind "...gândului dăruit de bunul Dumnezeu de a mă apleca asupra acestei cărți", mulțumind "...familiei mele din Ceruri și celei de pe Pământ care mi-au dăruit amintiri inestimabile ce mi-au îmbogățit și colorat existența."(Voichița Elena Toma).
          Acum este momentul în care se trezesc amintirile de odinioară, făcând-o pe autoare să se regăseasca printre gânduri rătăcite, într-o nuanță optimistă în care, un  crâmpei de soare începe să mijească-n zarea albastră a copilărie, tinereții și maturității. 
          Gândindu-mă acum la celebrele vorbe ale lui Leonardo da Vinci care spunea cu multă înțelepciune un mare adevăr despre cel însetat de cunoaştere, și anume, faptul că cine se poate duce la izvor, nu-şi va lua apă de băut din ulcioare, am ajuns la concluzia că autoarea ZBORULUI DIMINEȚILOR CU ROUĂ, distinsa doamnă Voichița Elena Toma, însetată de cunoaștere, de iubirea cunoașterii prin iubire a clipelor dragi ale copilăriei și tinereții, se duce direct la izvor, la izvoare, acolo la  veșnicia satului, veșnicie care nu va dispărea, nici dacă prin absurd dispare satul, datorită unor oameni talentați precum Voichița Elena Toma, care nu, lasă amintirile să doarmă și care se reîntoarce acolo, la izvoare, ori de câte ori simte nevoia de a-și astâmpăra setea care o arde, din dorința de a se destăinui și, prin destăinuire, să-și spună ofurile și dorințele ei în această carte, punându-și inima în palmă, ca să-i poată călăuzi pe cei stăpâniți de o curiozitatea mai mult decât obişnuită, spre aceste izvoare.
          În concluzie, autoarea cărții ZBORUL DIMINEȚILOR CU ROUĂ, este un scriitor matur, cu o linie aparte în gândire, trăire și meditație, un scriitor care trăieşte, iubește, scrie și speră, și care se-ntoarce la izvoare, la tradiții, la satul românesc, la stilul sfătos de exprimare, de redare a amintirilor, mânuind cu mare dibăcie arta narațiunii și a dialogului, precum și cea a mijloacelor artistice minunate, creând adevărate tablouri vivante, dar iată că aici, acum, în literatură, în artă în general, la fel ca și-n filosofie, izvoarele nu pot fi localizate cu precizie, pe o anumită hartă a curentelor și cerințelor de cultură, motiv pentru care, citind bunăoară cele spuse de Heraclit despre poeți și cele spuse de Toma din Aquino despre frumos, sau cele spuse de Helmholtz despre muzică, putem face cu siguranță câțiva paşi mai departe pe calea cunoaşterii și a înțelegerii, însă, simplul fapt de a afla ce a gândit eul artistic la nivelul epico-estetic în această carte, nu va reuşi să potolească setea de cunoaştere a celor interesați, alias lectorii, doar prin umila și subiectiva mea interpretare, lucrurile fiind mult mai complicate. 
          De-a lungul vieții sale, la fel ca orice om, și distinsa doamnă Voichița Elena Toma a trăit bucurii și dezamăgiri, dureri și fericiri, experiențe plăcute și mai puțin plăcute, toate acestea emanând în ființa dumneaei sentimente și simțiri, trăiri și arderi intense, într-un cuvânt, experiențe, experiențe de viață pe care, acum în toamna vieții, aproape, le simte în suflet ca pe niște valuri ale adierilor de toamnă, care-i amitesc fragmente din viața-i trăită, crâmpeie de viață amestecate, cu bune și cu rele, amintiri și trăiri pe care dorește să le lase, să le transmită urmașilor, cititorilor, ori lucrul acesta nu se poate face decât prin cuvânt, "din vorbă-n vorbă, din poveste-n poveste", ajungând la finalul acestei cărți "...în care am depănat amintirile mele, amintirile altora, izvorâte din realitățile pe care fiecare le-a trăit, în perioade diferite, unele mai vesele, presărate cu umor, altele mai triste, unele care nu ar trebui să se repete, altele pe care le-am trăit și acum, altele născocitoare"(Voichița Elena Toma - GÂND FINAL).
          Prozele scurte ale doamnei Voichița Elena Toma, prinse-n această minunată carte,  plăcute fiind la lecturat, scurte în compoziție, datorită frumuseții figurilor de stil, datorită narațiunii și dialogului ca modalități de expunere preponderente, datorită ingeniozității mijloacelor artistice de construcție, uneori ușor inovatoare, dau impresia unei cărți ușoare, fermecătoare ce-l poftește pe cititor, îl îndeamnă la lectură dar, stupoare, în timpul lecturii, cititotul este invitat să gândească, să judece și să perceapă sau să descopere noi valori, adânc interpretate pe parcursul numitului drum al amintirilor, prin anotimpurile vieții sale, un zbor, mai bine zis, în timp și peste timp, prin diminețile cu rouă, un zbor simbolic în care sinele eului creator se obiectivează atât de mult, încât ajungem la identificarea cu absolutul, am putea spune.