Andrei Caucar | Cât de aproape eşti atunci când eşti departe

Daniel Marian

(Andrei Caucar – Sânge de sub tălpile mele – Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu – Colecţia BANCHETUL, 2018)

Fiinţa e sublimul creaţiei, atât de sublim încât nu încape într-o singură lume. Împărţeala se face cumva ciudat. Viaţa vine şi se întâmplă, iar moartea de asemenea. Cele două imposibile împreună, îşi dau mâna peste gard. Nu există calendare care să consfinţească anume când şi unde odată şi odată gardul dispare ca şi cum n-ar fi fost mai mult decât o iluzie. Ce-o fi în mintea noastră când trăim, mare diferenţă de ceea ce atunci când murim? Unde e plenitudinea, nu cumva ar fi pe un prag?...
În câte-o intersecţie nefericită, omul se opreşte să judece inevitabil, ireversibil, imprevizibil, inexplicabil, dreptăţile şi nedreptăţile care se uită pieziş una la alta, până se încaieră de nu mai ştii care-i negativul şi care-i transpunerea sa în alte forme. Doar că judecata nu şi nu se potriveşte niciodată cu soarta.
Cel mai greu trebuie să fie a căuta în măruntaiele existenţei, sensul acesteia. Nu merge cu una, cu două încercări, nu e aici un lanţ fără stânga şi dreapta, ci un vortex uriaş neplăcut dar necesar.
Ca o stare aparte, nu...

Daniela Achim Harabagiu | Continuă în perspectiva clarei identificări

Daniel Marian

(Daniela Achim Harabagiu – O altă dimensiune a sentimentelor – Ed. eCreator, 2018)

             Odată şi odată te încumeţi să nu te mai fereşti de tine care eşti, să te arăţi celorlalţi în lumina întregului tău. Dacă ai la îndemână cuvintele, mai trebuie să ai şi curaj şi gata, ăsta eşti! Din mănunchiul de fapt vârtejul de dimensiuni şi din colecţia (sau infinitatea?) sentimentelor, cum faci să legi alfa de beta până să te trezeşti cu tine la uşa ta şi să te pofteşti înăuntru...
             Daniela Achim Harabagiu îţi arată „O altă dimensiune a sentimentelor” pe care îmi pare imposibil să n-o simţi ca pe un adevăr palpabil. Invitaţia este despre cunoaştere şi nu despre îndoială. Cât se poate de directă: „Lasă iubirea”: „Suflete al meu,/ ce te tot frămânţi,/ Inima,/ de ce ţi-o frângi?// Lasă iubirea,/ să te cuprindă,/ Cu braţele-i largi/ Şi privirea blândă!”
             Ar trebui să ne lămurim cum stăm cu numărarea a ceea ce pare să tindă la infinit, şi pentru asta pe lângă a-mi da frâu memoriei care mai joacă feste după mai bine de un sfert de secol, mă ajut de Wikipedia care spune aşa: „Zenon, prin faimoasele sale aporii...

Doina Petrulescu Anton | Excursie în copilărie, pe cărările Doinei

Daniel Marian

(Doina Petrulescu Anton – Hei, copii, vă salut din Euforia! – Ed. Limes)

            Trec bucuriile, trec supărările, un singur lucru nu trece: dorul de a mai fi copii. Dacă nu se poate să ne dăm peste cap şi gata să ne trezim de câţiva anişori, hai că facem altfel: intrăm în lumea poveştilor sau a poeziilor făcute pentru ţânci şi de îndată vedem cum vibrează în noi memoriile cele din primele orizonturi ale vieţii.
             Deci, dragi copii! – adică voi toţi ăşria mari acum, lăsaţi aiurelile şi fiţi copii, că merită! Dintru început trebuie să vă spun că nu am mai scris până acum despre cărţi pentru voi, cu atât mai puţin cărţi pentru voi. Dar să vedem cum e să ne însoţim cu Doina Petrulescu Anton în binecunoscutul dar mai rar amintitul ţinut de timp... „Hei, copii, vă salut din Euforia!” e un reductor (ce-o mai fi şi ăla – voi n-aveţi de unde ştii, că sunteţi copii, sau aţi uitat?...), pentru trecerea din de-adevăratelea imediată într-una alegorică şi care chiar şi-a pierdut rolul de de-adevăratelea.

Nicolae Crepcia | Nevenind În îmbrăţişarea emoţiei precum neplecând Ca o iluzie

Daniel Marian

(Nicolae Crepcia – Mierlă sângerându-mi pe umăr – Ed. CronoLogia, 2018)

             Vremea când poetul nu-şi mai scrie poezia, poezia îl scrie pe el ca pe un viu necesar în construcţia celui mai concludent viu. Vremea distincţiei care a aşteptat ca infinitul să se rupă, să se spargă permiţând să iasă la lumină acea doză de finit dar complet fiind. I se spune ‘antologie de autor’, eu aş numi-o mai degrabă ‘întreagă fiinţa scrierii’. Oricum ar fi, atunci când ajungi aici, ştii bine că o viaţă de om s-a simţit bine în făptura unei vieţi de poezie.
              Nicolae Crepcia este unul dintre puţinii oameni discreţi, despre care nu afli în ce cuprindere istorică trăieşte, doar când rar de tot îl întâlneşti şi-l întrebi: Omule, poetule, deci aşa tu chiar eşti aievea! Cu “Mierlă sângerându-mi pe umăr“, se poate considera împlinit existențialul, mai departe fiind vorba de respirațiile măiestriei déjà bine definite și considerate ca atare de mai mult de două generații de cititori și de tot atâtea de critică.
              Lucru obișnuit pentru cine are accepțiunea intrinsecului om-simţire, evident că trebuie să existe, dar nu ca punct de vreo pornire, ci ca o stare permanentă obligatorie “În...

Petronela Apopei-Ignat | Aşezând fiinţele şi lucrurile în matca firescului

Daniel Marian

(Petronela Apopei-Ignat – iubită în albastru – Ed. eCreator, 2018)

             Există o nevoie a Creaţiei, există un rost al Creaţiei – există cauza şi efectul Creaţiei. Nu mă refer aici la Dumnezeu, la ceea ce e prestabilit, ci la ceea ce putem face noi, urmându-L. Privind aflarea noastră în poezie, aceasta se întâmplă exact în actul Creaţiei, o ştim şi de fapt ne determină. Alături de imboldul de a ne redescoperi permanent, nelămurindu-ne nicicând spre a ne fixa pe nişte coordonate poate pentru simplul motiv că acestea ar fi inexacte.  
             Nu cred să fie sau să fi fost poet care să nu conştientizeze funcţia sa chiar şi involuntară într-o matematică amplă a Creaţiei. Petronela Apopei-Ignat chiar insistă pe această latură existenţială. “iubită în albastru“ cum se recunoaşte, în îndrăzneala sa frumoasă, înainte de a se demonstra în acest sens, poeta tratează foarte serios problemarica – ar fi corect: enigmatica! – Creaţiei.
             “Luminează, poetule!“: “Luminează, Poetule!/ Ca un fulger prin norii ciudaţi,/ Ca o rază prin muguri miraţi,/ Luminează, Poetule!// Luminează, întinde mâna ta spre margini de lume/ Şi scoate din neagra genune/ Căldura, chemarea spre cer.../ Susură cuvintele-n taină,/ În taina-mpăcării, legându-le cu o...

Nicolae Crepcia | Parfum de cuvinte care te îmbată

Daniel Marian

(Nicolae Crepcia – Cărare prin rai – poeme haiku – Ed. CronoLogia, 2018)

             „singurul organ/ ce-l pot dona, chiar/ acum,/ e poezia”. Acesta fiind poetul conştient că se află la o binecuvântată intersecţie cu el ca om. Şi atunci „Cărare prin rai” îşi face cum altfel decât prin esenţa spiritului.
             Nicolae Crepcia alege de astă dată, cea mai scurtă formă cunoscută în literatură, aceea provenită din Ţara Soarelui-Răsare, şi a cărei frumuseţe a cuprins în secole întreagă lumea. Haiku-urile au darul de a face privit altfel universul, ca şi cum acesta s-ar afla pe punctul naşterii sale. Oriunde te uiţi vezi sclipirea ideatică şi imagistică în faţa căreia ai seninătate dimpreună cu uimire... „uite răsare/ cum o plantă soarele/ şi înfloreşte”; „livada-n extaz/ până-n cer luminează/ flori albe de prun”.
             Conotaţiile sunt diverse, cam de peste tot din cuprinsul vieţii. Este prezentă credinţa: „zori înluminaţi/ Iisus mă mângâie cu/ raza iubirii” şi, nu ca pe o justificare ci ca pe o întărire a acesteia, a contopirii cu sinele, are loc mărturisirea: „ca-ntr-o batistă/ păstrez în acest poem/ plânsul luminii”. Cum de se întâmplă acestea...: „aripi de înger/ îşi deschide cuvântul/ să fie perfect”.

Poezii de Dorel Cosma

Dorel Cosma

Alunecăm

Mă privesc trecând.
Ţineam ascunse florile
temându-mă să nu fie călcate
în picioare.
Locuiesc în modestia tufişului.
Între mine şi arbustul
de pe pajişte
purtam secretul blestemat
cu rădăcinile scufundate
în inima mea.
Privirea rătăceşte
fără piedici
încălecată în pielea unui animal.

Poezii de Menuț Maximinian

Menuț Maximinian

Ler din cer

Viaţa mea e un colind
Cu ler din Cer

Răsare luna
Pădure de brazi
Respirând
Până la ziurel de zi.

Satul meu

E vară
Trage zăbrelele
Deschide obloanele

Poezii de Amalia Mărgineanţu

Amalia Mărgineanţu

Autopsia sufletului

sunt nimeni
sunt de nicăieri
şi calc mereu pe clipe.
Sunt cel venit peste noapte
la urma urmei un punct infim
animat de stropii respiraţiei cerului
ce-şi tatuează fiecare cuvânt pe suflet
ce prin convulsii umblă
lasând amprente într-un timp anrsteziat
şi las in grija altora vuietul toamnei.
Nici Atlantida anemic nu o caut
în simboza perfectă a himerei nevăzute.

Poezii de Natalia Mazilu Miron

Natalia Mazilu Miron

SFATUL MAMEI

De azi,feciorul meu îţi iei zborul în lume.
Tu vei pleca din cuibul părintesc.
Dar înainte,ascultă ce-ţi voi spune
Şi ţine minte mamei,ce îţi vorbesc:

-Acasă,pentru mama eşti răsărit de soare!
Eşti zâmbet şi lumina ochilor mei!
Dar după poartă,e o lume mare-
În care mamei,e plină de mişei!

Întâlnirea

Mariana David

Veneam cu trenul către casă. Către orașul de la Dunăre, în care am simțit totdeauna punctele cardinale. Doar acolo știam că în dreapta mea stă Sudul, dacă privesc în aval. Oriunde m-aș fi dus, eram dezorientată. Nu și acolo. Cu Dunărea sub palmă.
Mă uitam cum zbura câmpia, ascultam metalul izbit ritmic de alt metal. Trenul își vedea de drum, eu visam. Mă întorceam de la examenul de admitere la facultate. Intrasem. Știam că ar fi trebuit să mă bucur. Așteptam să ajung acasă, să le spun ”ce am făcut”, să se adune toate neamurile, să stăm la masă. Aveam nevoie să simt că n-am dezamăgit. Eram studentă!
Pe banchetă, cu fața în direcția de mers, zâmbea cuiva nevăzut un bărbat de vreo 45-50 de ani. Stătea rezemat în cotul stâng, care ”scăpa” din când în când de pe masa cât o jumătate de etajeră a vagonului, Avea privirea pierdută...

Încă un sat

Mariana David

Unele case au ferestre noi, puse de nepoți sau de fii, însă duhul casei nu vede prin ele. Sunt ochelari nepotriviți! Zidurile cad încet, de la un anotimp la altul. Cele ”crăpate” sunt îmbrăcate în mușama albastră cu fluturi. Mai țin o iarnă!
Jgheabul din care se adăpau caii, arată ca un cosciug pentru fântâna fără roată. Dudul e uscat. Cana ruginită atârnă inutilă de o creangă. În jur, tăcere.  
Lumină de început de toamnă. Caldă. Plină. Vie. Ziua Crucii! Pe uliță, bătrâni în cârje. Tăcere.
Prin curți, viile sălbăticite au frunze mai mult decât oricând.
Mâna stăpânului nu a mai tăiat coarda neroditoare. Cele mai multe vii își fac de cap - explozie de verde.
Bătrânii așteaptă un semn de la copiii lor și tac. Au telefoane noi în buzunare. Dacă nu sună, se simt vinovați că nu știu ”să umble” cu ele.
Cimitirul e mai mare...

Castelul

Mariana David

Am avut un castel. Până pe la 7 ani. Să nu credeți că nu știam cât de valoros este. Îl priveam ore întregi. Mai ales când toți ai casei dormeau. Sau munceau. Văzut din față, stătea solemn, gri-albastru șters și roșu-cărămidă. Nemișcat! Așa mi-l amintesc. Nici apa din șanțul de apărare nu curgea. Lucea în dreptul turnurilor. Niciodată altundeva. În fața castelului, erau doi brazi. Unul în stânga, cu ramuri sărace, altul, în dreapta, stufos și verde intens. Nu se apropia nimeni de poartă, așa că nu erau paznici cu lănci și scuturi. Nu erau oameni în castel. La ferestrele micuțe, niște găuri aproape, nu se arăta vreun chip. Pe turnul din stânga se vedea un steag ușor împins de vânt. Nici el nu se mișca. Nu puteam să-mi dau seama dacă avea vreo stemă. Nu știu ce culori avea steagul. Era castelul meu și atât.
Când s-a născut fiul...

Piața de pe casă

Mariana David

Piața avea tot ce-i trebuie: precupeți, marfă, clienți, pierde-vară, cerșetori, gardieni. Printre tarabe, te mișcai cu greu. Geamalda, văduva lui Trică Geamaldu, fost tâmplar în cartier, mort de inimă rea la demolare, călca cu grijă, pe dalele gri, uzate. Din loc în loc, un smoc de iarbă sfidător, amintea că nu calci pe pământ. Un pas pe iarbă, unul pe ciment, simbioză aproape ciudată. Pentru unii, doar trecere.
Cu privirea strălucind ca de febră, croia ”alei” printre mesele  cu cartofi și ardei gras, până la fructe, înapoi la flori, ocolind vitrinele cu brânzeturi și borș. Părea că se învârtește fără noimă printre tarabele acoperite cu plastic transparent, foșnind a vechi. Dădea din cap, ca și cum ar spune ”bună dimineața”, mulțumită de ce vedea. Ce vedea doar ea!. Privea uneori dalele spălate cu spumă ”industrială”, de parcă ar fi scotocit dincolo de ele.

Zodia Ducăi-Vodă, Când toţi poartă peruc…

Ilea Marian

Personajele:

Doctorul Solomon Corneliu (tânăr, bătrân, pensionar)

Romy Terezia (tânără proprietăreasă, bătrână proprietăreasă, maica Terezia a Treia de Samos-Santos)

Scena 1

Decor neutru.Scaune.Masă.Cuier. O uşă care pare că duce într-o cameră. Doctorul Solomon Corneliu îmbrăcat în costum. Tânăr.Gata de ieşit în orăşel. Romy Terezia proprietăreasa locuinţei. Tânără.Îmbrăcatăîn haine de casă.Cei doi vorbesc şi se plimbăîn funcţie de viziunea regizorală.

În scenă apar, din încăperea învecinată (care este camera doctorului Solomon Corneliu) manechine care reprezintă personaje despre care cei doi vorbesc: Doctorul Cântec, Doctorul Huilă, Ministrul Sănătăţii, Scribălăul şi Sfântul Alexei Carpatinul. Toţi au peruci.Manechine cu peruci.

Solomon Corneliu sau Romy Terezia pot folosi perucile manechinelor în funcţie de dialogul dintre ei.

Alternanță

Ana-Cristina Popescu

Piesă de teatru într-un act

Decorul: Camera de lucru a înțeleptului, un birou pe care sunt împrăștiate mai multe cărți, un scaun pentru birou, iar într-un colț al camerei se află o măsuță, un scaun, o canapea.
Personajele: Înțeleptul, Alcoolul, Bețivul, Conștiința bețivului, Femeia, Mincinosul, Minciuna, Adevărul, Domnișoara, Omul Lacom, Lăcomia, Cumpătarea, Invidiosul, Nevasta, Moartea, Copilul, Vecinul, Solistul, nuntașii, îngerii. figuranți.

Scena I

Înțeleptul 1 (se află pe scaun, la birou și caută prin cărți. Pe birou se află o plachetă pe care scrie înțeleptul. La un moment dat se ridică și se plimbă prin cameră rostind): Puternice sunt viciile, Doamne! Cum mănâncă ele trupul și sufletul omului! O clipă îl ia de mână de parcă l-ar mângâia, pe urmă îl leagă la ochi și-l târăște prin toate mizerile. Când omul devine aprope neptincios îi dezleagă ochii, îi eliberează mâinile și-l lasă să se târască fără niciun...

Ziarul „Sfatul”, organ de presă al Sfatului Naţional Român al Comitatului Maramureş (7 Decembrie 1918 - 31 Mai 1919)

eCreator.ro

 1. Ideea tipăririi primului ziar în limba română din Maramureș

            În vâltoarea evenimentelor din Noiembrie – Decembrie 1918, în unitățile administrativ-teritoriale de atunci din Transilvania și Maramureș, acolo unde exista un procent semnificativ de populație românească s-au constituit organe de conducere provizorii numite „sfaturi”, la toate nivelurile: la nivel central (Marele Sfat Național Român de la Sibiu, condus de un Consiliu Dirigent prezidat de Iuliu Maniu), apoi la nivel de comitate, orașe și sate. Evident, nici Maramureșul nu a făcut excepție. După cum se știe, pe 3 noiembrie 1918 Austro–Ungaria a semnat armistiţiul. Ostaşii români întorşi acasă cu întregul echipament militar asupra lor au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş. Pe 22 noiembrie în capitala Comitatului, la Sighetu Marmației a fost organizată o mare Adunare Naţională românească, având aproximativ 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Adunarea de la Alba Iulia şi pe membrii Sfatului Naţional Român al Comitatului Maramureş. Sfatul a fost compus inițial din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş[1]. Vasile Filipciuc, un avocat înstărit din Vișeu de Sus și frate cu marele istoric al Maramureșului Alexandru Filipașcu, s-a angajat să înfiinţeze la Sighet un ziar românesc care să se numească „Sfatul”, ca organ de presă...

Lumina spre care tindem

Simon Attila

   In fiecare an in luna noiembrie cu precadere in Transilvania sub puternica influenta si traditie catolica de sute de ani ,simtim si traim un ritual al luminii si luminarii memoriei celor dragi plecati dintre noi ,prin aducerea aminte a memoriei trainde care din casele noastre se preling spre cimitire unde devin veritabile gradini de flori si lumina ca si cea a lui Iosif din Arimateea, in care a fost inmormantat Mantuitorul nostru Isus Hritos .
  Din cele mai vechi timpuri ,toate culturile lumii au dezvoltat ,mentinut si impartasit un adevarat cult al raposatilor,care chiar daca trupesc sunt morti ,in memoria apartinatorilor sunt intr-o continua viata in imagini si memorie,asa cum limba engleza o defineste poate cel mai bine prin expresia “living memory”.
Chinezii amenajau intr-un colt al casei un altar in memoria strabunilor ,unde ardea candela zi si noapte.
 Romanii in paganismul lor traditional , construiau mici altare ,si i-si numeau mortii zeitati casnice...Marcus Agrippa in anul 27 I.C a construit Pantheonul din Roma unde marii preoti tineau slujbe in cinstea TUTUROR zeitatilor romane...aceasta Biserica pagana a fost transformata in Biserica Crestina in anul 610,Papa Bonifaciu al IV-lea sfintind-o in cinstea TUTUROR martirilor cazuti pt Hristos si In...