După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Lumina din bucatarie avea o nuanță rece de spital, reflectată în cănile de cafea așezate pe masă. Între cei doi soți, pe blatul de lemn zgâriat de trecerea timpului, stătea o coală albă de hârtie. Un act de divorț descărcat de pe internet, completat pe jumătate.
Mihai și Elena împlineau luna aceasta zece ani de căsnicie. Zece ani care nu se terminaseră cu un scandal răsunător, ci cu o liniște grea, în care cuvintele deveniseră prea scumpe ca să mai fie risipite. Nu se mai certau. Pur și simplu, nu mai știau cine sunt atunci când erau în aceeași cameră.
Elena își trecu degetele pe marginea cănii. Își dorea libertatea, sau cel puțin așa își spunea în fiecare dimineață când se trezea cu spatele la el. Voia să nu mai simtă greutatea așteptărilor nespuse. Și totuși, privirea îi coborî pe foaia albă de hârtie și stiloul rămas blocat în aer. Numele ei era deja scris. Lipsea doar o semnătură. O singură mișcare de mână și zece ani deveneau istorie. Dar mâna îi tremura ușor.
Mihai o privea de cealaltă parte a mesei, mimând că citește știrile pe telefon. În realitate, ecranul era negru. O urmărea prin reflexia sticlei. O vedea ezitând și simțea un amestec ciudat de ușurare și panică. Dacă ea semnează? El își dorise această discuție.El propusese separarea, obosit de serile în care singurul lor dialog era: " Cum a fost la muncă?" urmat de un "Bine" sec. Voia să pună punct acestei agonii plictisitoare. Dar acum când ușa spre ieșire era larg deschisă, a realizat cât de frig este afară.
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Unele dintre poveștile care circulau pe cale orală, prin viu grai, povești spuse seara în șezătoare sau în jurul focului la stână de către povestitori veniți nu se știe de unde, și plecați apoi nu se știe unde, sunt puse sub semnul fantasticului, îmbinându-se în ele elemente din viața reală cu evenimente supranaturale inexplicabile.
Astfel, evenimente stranii sau misterioase apar brusc în lumea reală, considerată normală și familiară, dar, cu toate acestea, starea de incertitudine, de îndoială și de ezitare care apare între personaje și cititor este prezentă peste tot, neștiindu-se clar dacă întâmplarea are o explicație a ființei umane sau este pur și simplu magică, supranaturală. Personajele sunt oameni simpli, fără puteri speciale, în care cititorul se poate regăsi cu ușurință, iar timpul și spațiul în care se petrece acțiunea sunt ambigue. Acțiunea se poate petrece adesea într-un cadru cotidian, care cadru poate deveni treptat amenințător, misterios și greu de definit. Finalurile unor asemenea povestiri rămân de cele mai multe ori nesigure, deschise, dând ocazia cititorului să spere sau să se teamă în continuare.
Ceea ce este foarte important este faptul că de multe ori, de sub pojghița de gheață a limbii povestitorului anonim se pot desprinde fragmente de un lirism autentic, cu un surprinzător zbor al fanteziei care poate zburda cu multă sprinteneală.
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
O altă poveste, oarecum banală, circula cândva printre locuitorii satului și povestită seara într-o șezătoare.
Se zice că, în satul vecin, Ioniță și Sofica, doi tineri îndrăgostiți unul de altul, se ceartă, așa, din nimic. O ceartă pornită din senin. După ce feciorul a plecat supărat, în urma acestei neînțelegeri pornite de nimic, a rămas în urma lui o liniște grea și o profundă stare de singurătate în care cade Sofica, nerealizând practic ce s-a întâmplat.
Tristețea fetei, după plecarea iubitului, este marcată de un pronunțat amestec de regret, confuzie și dor. Tânăra rămâne singură în odăița ei, ba ținându-și capul în mâini, ba strângând la piept perinuța pe care dormea noaptea, încercând să lege laolaltă cuvintele spuse la nervi, concluzionând faptul că prea repede și prea deodată se scutură florile unui trandafir frumos, după care, privind în gol și apoi pe geam, în urma unui reflex automat, urmărește în mod simbolic plecare iubitului, pierzându-se în propriile-i gânduri sufocate într-o stare de melancolie profundă.
Mamele celor doi tineri participă și ele la supărarea tinerilor.
Se apropia prima zi a noului an, zi în care sătenii îl sărbătoreau pe Sfântul Vasile cel Mare, sărbătoare cunoscută de localnici sub numele de Sânvăsâi sau Sânt-Văsiu, zi extrem de bogată în semnificații magice, în ritualuri de renovare a timpului și în superstiții legate de norocul în noul an.
Citește mai mult: (9) PREA REPEDE ȘI PREA DEODATĂ SE SCUTURĂ FLORILE UNUI TRANDAFIR FRUMOS
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
O altă poveste veche circula printre locuitorii satului descris în povestirea anterioară, poveste care debutează cu o întrebare scurtă și glumeață:
- Există oare dracul sau ba?
Se ajunge la concluzia că există drac, numai că el este deseori frumosul, nu urâtul și nu-l cunoaștem, deși uneori vine în casa noastră și-l așezăm la masă.
Așadar, într-un sat, spune povestea, într-o noapte, târziu, mai ardea lumina numai la doar trei case: casa lui Ion Ciupea, cel mai bogat om din sat, care petrecea cu slugile lui, la Petrea, morarul cel frumos și sărac și la Anuța, cea mai frumoasă fată din sat, dar foarte săracă.
Pe Petrea, care o iubea pe Anuța, și care era tare supărat pentru că auzise că Anuța se va mărita cu Ion Ciupea, încearcă să-l liniștească și să-l mângâie mama sa.
Pe Anuța, însă, mama ei o îndeamnă să meargă după cel mai bogat, cu toate că Anuța îl iubea pe Petrea. Foarte interesante sunt sfaturile și comparațiile:
- Ei, draga mamei, nepricepută ești tu! Știi tu ce este dragostea? Visează, rând, plâng, se sperie, sar și vorbesc prin somn, iar atunci când se trezesc fug toate și se trezesc că le este foame.
Cu o mare patimă descrie mama bătrână a fetei, puterea banului, această forță invizibilă care este în stare să schimbe caractere, să rupă prietenii și să dicteze destinul personajelor:
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Satul cu pricina era un sat mare românesc, un sat vechi de pe timpuri, care se înfățișa ochilor celor ce se perindau, cu diferite treburi prin el, drept un colț de rai oprit în loc, unde timpul curgea și el la întâmplare, poate, după mișcarea umbrelor pe ulițele lui prăfuite.
Era așadar un sat mare românesc cu case mari zidite din bârne groase de stejar sau brad, încheiate la colțuri în coadă de rândunică și văruite în alb curat sau lăsate în culoarea lemnului ars de vreme. Prispe largi înconjurau casele celor mai înstăriți, având stâlpi sculptați cu motive simple și flori în ghivece de lut.
Șurile înalte se ridicau masive lângă case, având acoperișuri țuguiate din paie sau șindrilă, gata să adăpostească atelajele și fânul adunat astă-vară. Porțile din lemn erau împodobite cu crestături străvechi care sunt gata să spună povești despre lumea de altădată, celor care știu să le asculte.
Pomii roditori învăluiau gospodăriile satului nostru în livezi bătrâne cu meri amari, cu peri pădureți, cu pruni grei de roadă și cu nuci uriași care țineau și umbră curților, împrospătând aerul și umplându-l de o mireasmă aparte, deosebit de plăcută, pe care numai frunza de nuc o poate da.
Gardurile de nuiele împletesc o oază de liniște, străjuite de tufe de liliac și flori bătrânești precum crăițele și busuiocul.
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Cu toate că realmente nu se cunoaște nicio legendă sau vreo consemnare geografică tradițională referitoare la o piatră din Poiana Tomii, aflată la izvoarele râului Siret, m-am documentat de lucrul acesta, deoarece Poiana Tomii se află în Munții Călimani (spre bazinul Mureșului/Șieului), în timp ce izvoarele Siretului sunt situate mult mai la nord, în Obcinele Bucovinei (în Ucraina și-n județul Suceava), numele a fost confundat cu legendele locale ale unor stânci celebre din Munții Carpați, cum ar fi Pietrele Doamnei din Munții Rarău. Se cunoaște, totuși, o legendă referitoare la vârful Piatra Tomii. Astfel, fie că ești atras de liniștea pădurilor sau de farmecul formațiunilor stâncoase, Piatra Tomii reușește mereu să ne ofere ceva special, o experiență pe care o vom păstra în suflet pentru totdeauna.
Din vârful Munților Apuseni, Piatra Tomii, această formațiune calcaroasă cu o istorie începând în urmă cu 150-200 de milioane de ani, veghează cu încăpățânare asupra frumoaselor ținuturi din vale.
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Cu toate că era dimineață, soarele apăruse mult mai repede pe cer și în strălucirea lui ardea acolo sus așa de intens ca și când n-o mai făcuse de multă vreme. Pe drept cuvânt, aș fi putut crede că această zi din iulie ar putea fi cea mai fierbinte zi din întreaga vară. Cerul curat și limpede se anunța mai puțin albastru, pe undeva, un albastru diluat de razele ascuțite ale acestui soare voluntar care nu permitea apariția niciunui nor, oricât de mic, pe vastul necuprins al cerului.
Într-o asemenea zi de vară, undeva prin vara anului 1978, ne-am pregătit, împreună cu soția și cu fetița noastră de 2 ani și jumătate, să pornim la drum spre mare, spre litoralul romanesc. Da, spre litoralul românesc deoarece pe vremea aceea nici nu puteam visa la gândul ieșirii din țară pentru vacanțe pe alte plaje de vis ale Europei sau ale lumii. Era bine și așa deoarece litoralul romanesc era modern, bine îngrijit și cu servicii ireproșabile. Apoi, până acolo, aveam ce admira în peisajul mioritic al țării, atât de variat și de frumos colorat.
Citește mai mult: Plecarea, sejurul și întoarcerea din vacanță
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Pornind de la o constatare recentă a unei personalități actuale, și anume aceea că astăzi, la noi și peste tot, se scrie enorm de mult și se citește enorm de puțin, constatare exprimată pe social-media, i-am dat dreptate personalității respective, pentru care am o totală stimă și un profund respect, derulându-mi-se prin fața ochilor câteva momente semnificative din viața literară, creatoare, editorială și critică de dinainte de Revoluție, momente în care, vrând-nevrând am fost prins și eu.
În primul rând, îmi amintesc cu drag, cum interesul pentru carte, pentru lectură era în floare la vremea aceea. Nu existau "târgurile de carte" (vezi aspectul comercial în primul rând al sintagmei respective), dar țara întreagă, (orașe mici și mari, comune și sate), era împânzită de biblioteci, librării și anticariate. Student fiind, urmăream cu mare interes aceste locașuri ale cărții, achiziționând cu puținii bani pe care îi aveam, uneori vânzându-mi chiar și cartela de masă, exemplare de mare valoare spirituală, în special de la anticariat, acolo unde prețurile erau simbolice. Existau cărți care pur și simplu "se furau" din librării, în sensul că erau atât de valoroase și de căutate.
- Detalii
- Scris de: Valentin Lupea
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Marți, 20 ianuarie 1987, orele 17, 50. Sosec acasă de la ședința de analiză a muncii, ținută cu directorii de școli, la Tg. Mureș, sub directa organizare și îndrumare a Inspectoratului Școlar Județean Mureș. Obosit, ca de obicei, după astfel de ședințe, cu capul plin de gânduri și cu geanta încărcată de "adrese" și de "situații" care cer urgentă rezolvare, mănânc în grabă cu gândul de a mă odihni puțin.
Atât soția cât și mama soacră, ba chiar și fetița, se ocupă de mine cu o amabilitate sporită. În clipa aceea nu mi-am dat seama, mă simțeam măgulit de atenția acordată. De fapt, de mic copil, simțeam o foarte mare plăcere ca cineva drag să se ocupe de mine. Tare mult îmi plăcea să mă las alintat.
A doua zi, dimineața, în pat fiind, am priceput care a fost motivul acelei atenții sporite față de mine, peste cotele normale, în momentul în care soția, cu gravitate și cu emoție în voce, îmi mărturisește un lucru pe care eu nici măcar nu-l bănuiam.
- Ascultă-mă, Valentine, și nu te speria! Auzi? Să nu te sperii!
- Detalii
- Scris de: Eugen Oniscu
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Capitolul (2)
Într-o frumoasă dimineață de toamnă, după ce Octavian luă micul dejun cu familia sa, într-o atmosferă de bucurie și destindere, așa cum numai în familie un om poate găsi, plecă din orășelul său spre un alt oraș, unde trebuia să aibă loc o lansare de carte. Călători cu un microbuz, alături de alți călători, admirând câmpurile îmbrăcate în culorile toamnei. Peste tot vedea belșugul toamnei și asta îl încânta. Toamna, cu mireasma ei, îi aducea bucurie în suflet, dar mai ales era bucuros că mergea spre acea întâlnire literară unde avea să întâlnească prieteni și colaboratori ai revistei.
Scriitoarea ce avea să-și lanseze cartea în acea zi se numea Delia Andreescu, iar cartea ei era un roman de dragoste, pe care îl scrisese cu multă pasiune și cu un final dramatic. Octavian lecturase acel roman, ba mai mult de atât, câteva capitole le publicase și în revistă. Cu acea ocazie, el era unul dintre cei ce trebuiau să vorbească despre autoare și carte, iar asta îl încânta. Își pregătise minuțios cuvântarea, iar în timp ce călătorea cu microbuzul își dezvolta în minte unele idei pe care dorea să le accentueze în discursul său. Era bucuros pentru că avea să fie din nou prezent în lumea literară și să discute cu unii scriitori despre cărți și autori. În astfel de momente se simțea precum peștele în apă.
Citește mai mult: ULTIMA ÎMPĂRĂȚIE (roman religios) - Capitolul 2