Motto: „Așa cum o zi plină de evenimente aduce după sine un somn dulce, la fel o viață trăită din plin este încununată de o moarte ferice.” Leonardo da Vinci
A trecut un an de când Ioan Romeo Roșiianu a plecat dintre noi, dar parcă nici acum nu ne-am obișnuit cu absența lui. Sunt oameni care trec prin viața noastră și oameni care lasă urme adânci, ...
Biografiile oamenilor mari nu sunt „linii drepte”, trasate în laboratoare sterile de moralitate. Uneori, cele mai profunde spirite se nasc din coliziunea cu propriile prăpăstii. Valoarea unui om nu se măsoară prin absența greșelii, dar prin uriașa forță de a se ridica, de a se reinventa și de a dărui celorlalți. Poetul și ziaristul Ioan-Romeo Roșiianu ...
După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte. Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
Scriitorul maramureșean Vasile Muste s-a stins din viață la vârsta de 70 de ani. Poet și om de presă, acesta a lăsat în urmă o operă construită în peste cinci decenii de activitate literară și o contribuție importantă la viața culturală a Sighetului.
Născut la 30 ianuarie 1956, în Coruieni, localitate cunoscută astăzi sub numele de Coroieni, Vasile ...
Odată cu noua stagiune. A douăzecea la număr. Ce-a debutat cu un excelent concert al Orchestrei de Tineret Pitești. Dirijor Tibi Dragoș Oprea. Urmat de un recital, de Ziua Națională a Chinei, de alt recital cu muzică din ambele țări, susținut de violonista Diana Jipa și Marius Doniga la pian. A urmat Alex. Tomescu, violonist de top și un cvartet ...
S-a dus la Ceruri să comenteze meciuri și să scrie piese de teatru printre nori. L-am cunoscut demult și mi-a fost un bun coleg de presă. Când și când vorbeam la telefon. L-am întâlnit pe viu acum un an sau doi la Festivalul de Teatru de Studio desfășurat la „Davila" piteștean. Unde i-am văzut o excelentă ...
În societatea tradiţională, căsătoria reprezenta cel mai complex
fenomen folcloric, având interferenţă cu toate celelalte manifestări folclorice.
Unele obiceiuri nupţiale maramureşene s-au pierdut sau sunt pe cale de a se pierde sau de a se contamina cu obiceiuri preluate din alte zone ale ţării sau chiar cu tradiţii importate de peste hotare de către cei care ...
În locuinţele monocelulare, camera de locuit casa, îndeplinea toate funcţiile familiei. Astfel, pentru a evita pericolele viitoare, concepţia, naşterea, căsătoria şi moartea se realizau în acest spaţiu sacru şi intim.
Fondator al revistei „Moara lui Gelu”, scriitorului și jurnalistul Dragoș Gelu s-a născut la 22 februarie 1967, în Lucăcești, și face parte din categoria personalităților maramureșene recunoscute pentru bogata activitate pedagogică, literară și culturală. Profesor dedicat, jurnalist, poet și coordonator de proiecte editoriale, dl. Dragoș Gelu a debutat în ...
O asemenea cercetare nu poate să facă abstracţie de cele două publicaţii principale care apăreau la Bucureşti şi care erau publicaţii ale Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, mai exact ale U.A.S.C.R.-ului: Amfiteatru (1966-1991)şi Viaţa studenţească(1956-1989). Trebuie aşadar făcută o distincţie clară între revista de universitate şi ...
Marian Ilea: Domnule Nicolae Breban, domnule Augustin Buzura,
cred că oriunde v-aţi afla, aveţi în memorie un loc drag, o amintire legată de Baia Mare.
Nicolae Breban: Eu m-am născut în acest oraş, dar foarte curând, pe când aveam eu doi ani, prin '36, tatăl meu care pe-atunci fusese funcţionar la episcopie, a fost numit preot paroh în comuna Recea, unde în '40 a ...
Verona își petrecea zilele în ritmul alert al unei corporații multinaționale. Între tabele Excel, ședințe pe Zoom și rapoarte de performanță, viața ei părea trasă la indigo, o succesiune de sarcini bifate mecanic.
Totul s-a schimbat însă într-o sâmbătă caldă de primăvară, la onomastica unei vechi cunoștințe. Acolo, printre discuții banale și zâmbete de complezență, l-a întâlnit pe Veron.
Veron era un tânăr inginer cu privirea caldă și cu un calm care contrasta puternic cu agitația din jurul lor. Când s-au prezentat, amândoi au izbucnit în râs.
- Verona și Veron? a întrebat el ridicând o sprânceană, cu un zâmbet larg. Parcă suntem două jumătăți ale aceluiași cuvânt.
- Sau o coincidență bizară a celor care ne-au ales numele, a răspuns ea, simțind însă cum obrajii îi luau foc.
Autocarul care gonea spre Oradea trepida ușor sub greutatea amurgului, iar înăuntru, zumzetul călătorilor se stingea treptat. Pe scaunele din spate, destinele a doi studenți se intersectau pentru prima dată. El, student la Litere, privea pe fereastră cu ochii unui viitor poet, căutând metafore în ritmul ștergătoarelor de parbriz. Ea, studentă la Geografie-Istorie, urmărea harta cu pasiune, visând deja la ziua în care va ghida grupuri de turiști prin labirinturi pline de mister și trecut.
Cei doi s-au luat cu vorba de la o simplă întrebare despre relieful care se profila în întuneric. El i-a vorbit în cuvinte calde, ritmate, transformând realitatea în vers, iar ea i-a răspuns cu povești despre cetăți uitate și straturi de pământ care ascund secrete vechi de secole. Băiatul o simpatiza; era o prezență proaspătă, inteligentă și plăcută. Fata, însă, simțea cum fiecare cuvânt al lui îi pătrundea adânc în suflet. Se îndrăgostea iremediabil, fascinată de sensibilitatea lui ascunsă.
Lumina din bucatarie avea o nuanță rece de spital, reflectată în cănile de cafea așezate pe masă. Între cei doi soți, pe blatul de lemn zgâriat de trecerea timpului, stătea o coală albă de hârtie. Un act de divorț descărcat de pe internet, completat pe jumătate.
Mihai și Elena împlineau luna aceasta zece ani de căsnicie. Zece ani care nu se terminaseră cu un scandal răsunător, ci cu o liniște grea, în care cuvintele deveniseră prea scumpe ca să mai fie risipite. Nu se mai certau. Pur și simplu, nu mai știau cine sunt atunci când erau în aceeași cameră.
Elena își trecu degetele pe marginea cănii. Își dorea libertatea, sau cel puțin așa își spunea în fiecare dimineață când se trezea cu spatele la el. Voia să nu mai simtă greutatea așteptărilor nespuse. Și totuși, privirea îi coborî pe foaia albă de hârtie și stiloul rămas blocat în aer. Numele ei era deja scris. Lipsea doar o semnătură. O singură mișcare de mână și zece ani deveneau istorie. Dar mâna îi tremura ușor.
Mihai o privea de cealaltă parte a mesei, mimând că citește știrile pe telefon. În realitate, ecranul era negru. O urmărea prin reflexia sticlei. O vedea ezitând și simțea un amestec ciudat de ușurare și panică. Dacă ea semnează? El își dorise această discuție.El propusese separarea, obosit de serile în care singurul lor dialog era: " Cum a fost la muncă?" urmat de un "Bine" sec. Voia să pună punct acestei agonii plictisitoare. Dar acum când ușa spre ieșire era larg deschisă, a realizat cât de frig este afară.
Unele dintre poveștile care circulau pe cale orală, prin viu grai, povești spuse seara în șezătoare sau în jurul focului la stână de către povestitori veniți nu se știe de unde, și plecați apoi nu se știe unde, sunt puse sub semnul fantasticului, îmbinându-se în ele elemente din viața reală cu evenimente supranaturale inexplicabile.
Astfel, evenimente stranii sau misterioase apar brusc în lumea reală, considerată normală și familiară, dar, cu toate acestea, starea de incertitudine, de îndoială și de ezitare care apare între personaje și cititor este prezentă peste tot, neștiindu-se clar dacă întâmplarea are o explicație a ființei umane sau este pur și simplu magică, supranaturală. Personajele sunt oameni simpli, fără puteri speciale, în care cititorul se poate regăsi cu ușurință, iar timpul și spațiul în care se petrece acțiunea sunt ambigue. Acțiunea se poate petrece adesea într-un cadru cotidian, care cadru poate deveni treptat amenințător, misterios și greu de definit. Finalurile unor asemenea povestiri rămân de cele mai multe ori nesigure, deschise, dând ocazia cititorului să spere sau să se teamă în continuare.
Ceea ce este foarte important este faptul că de multe ori, de sub pojghița de gheață a limbii povestitorului anonim se pot desprinde fragmente de un lirism autentic, cu un surprinzător zbor al fanteziei care poate zburda cu multă sprinteneală.
O altă poveste, oarecum banală, circula cândva printre locuitorii satului și povestită seara într-o șezătoare.
Se zice că, în satul vecin, Ioniță și Sofica, doi tineri îndrăgostiți unul de altul, se ceartă, așa, din nimic. O ceartă pornită din senin. După ce feciorul a plecat supărat, în urma acestei neînțelegeri pornite de nimic, a rămas în urma lui o liniște grea și o profundă stare de singurătate în care cade Sofica, nerealizând practic ce s-a întâmplat.
Tristețea fetei, după plecarea iubitului, este marcată de un pronunțat amestec de regret, confuzie și dor. Tânăra rămâne singură în odăița ei, ba ținându-și capul în mâini, ba strângând la piept perinuța pe care dormea noaptea, încercând să lege laolaltă cuvintele spuse la nervi, concluzionând faptul că prea repede și prea deodată se scutură florile unui trandafir frumos, după care, privind în gol și apoi pe geam, în urma unui reflex automat, urmărește în mod simbolic plecare iubitului, pierzându-se în propriile-i gânduri sufocate într-o stare de melancolie profundă.
Mamele celor doi tineri participă și ele la supărarea tinerilor.
Se apropia prima zi a noului an, zi în care sătenii îl sărbătoreau pe Sfântul Vasile cel Mare, sărbătoare cunoscută de localnici sub numele de Sânvăsâi sau Sânt-Văsiu, zi extrem de bogată în semnificații magice, în ritualuri de renovare a timpului și în superstiții legate de norocul în noul an.
O altă poveste veche circula printre locuitorii satului descris în povestirea anterioară, poveste care debutează cu o întrebare scurtă și glumeață:
- Există oare dracul sau ba?
Se ajunge la concluzia că există drac, numai că el este deseori frumosul, nu urâtul și nu-l cunoaștem, deși uneori vine în casa noastră și-l așezăm la masă.
Așadar, într-un sat, spune povestea, într-o noapte, târziu, mai ardea lumina numai la doar trei case: casa lui Ion Ciupea, cel mai bogat om din sat, care petrecea cu slugile lui, la Petrea, morarul cel frumos și sărac și la Anuța, cea mai frumoasă fată din sat, dar foarte săracă.
Pe Petrea, care o iubea pe Anuța, și care era tare supărat pentru că auzise că Anuța se va mărita cu Ion Ciupea, încearcă să-l liniștească și să-l mângâie mama sa.
Pe Anuța, însă, mama ei o îndeamnă să meargă după cel mai bogat, cu toate că Anuța îl iubea pe Petrea. Foarte interesante sunt sfaturile și comparațiile:
- Ei, draga mamei, nepricepută ești tu! Știi tu ce este dragostea? Visează, rând, plâng, se sperie, sar și vorbesc prin somn, iar atunci când se trezesc fug toate și se trezesc că le este foame.
Cu o mare patimă descrie mama bătrână a fetei, puterea banului, această forță invizibilă care este în stare să schimbe caractere, să rupă prietenii și să dicteze destinul personajelor:
Satul cu pricina era un sat mare românesc, un sat vechi de pe timpuri, care se înfățișa ochilor celor ce se perindau, cu diferite treburi prin el, drept un colț de rai oprit în loc, unde timpul curgea și el la întâmplare, poate, după mișcarea umbrelor pe ulițele lui prăfuite.
Era așadar un sat mare românesc cu case mari zidite din bârne groase de stejar sau brad, încheiate la colțuri în coadă de rândunică și văruite în alb curat sau lăsate în culoarea lemnului ars de vreme. Prispe largi înconjurau casele celor mai înstăriți, având stâlpi sculptați cu motive simple și flori în ghivece de lut.
Șurile înalte se ridicau masive lângă case, având acoperișuri țuguiate din paie sau șindrilă, gata să adăpostească atelajele și fânul adunat astă-vară. Porțile din lemn erau împodobite cu crestături străvechi care sunt gata să spună povești despre lumea de altădată, celor care știu să le asculte.
Pomii roditori învăluiau gospodăriile satului nostru în livezi bătrâne cu meri amari, cu peri pădureți, cu pruni grei de roadă și cu nuci uriași care țineau și umbră curților, împrospătând aerul și umplându-l de o mireasmă aparte, deosebit de plăcută, pe care numai frunza de nuc o poate da.
Gardurile de nuiele împletesc o oază de liniște, străjuite de tufe de liliac și flori bătrânești precum crăițele și busuiocul.
Cu toate că realmente nu se cunoaște nicio legendă sau vreo consemnare geografică tradițională referitoare la o piatră din Poiana Tomii, aflată la izvoarele râului Siret, m-am documentat de lucrul acesta, deoarece Poiana Tomii se află în Munții Călimani (spre bazinul Mureșului/Șieului), în timp ce izvoarele Siretului sunt situate mult mai la nord, în Obcinele Bucovinei (în Ucraina și-n județul Suceava), numele a fost confundat cu legendele locale ale unor stânci celebre din Munții Carpați, cum ar fi Pietrele Doamnei din Munții Rarău. Se cunoaște, totuși, o legendă referitoare la vârful Piatra Tomii. Astfel, fie că ești atras de liniștea pădurilor sau de farmecul formațiunilor stâncoase, Piatra Tomii reușește mereu să ne ofere ceva special, o experiență pe care o vom păstra în suflet pentru totdeauna.
Din vârful Munților Apuseni, Piatra Tomii, această formațiune calcaroasă cu o istorie începând în urmă cu 150-200 de milioane de ani, veghează cu încăpățânare asupra frumoaselor ținuturi din vale.
Cu toate că era dimineață, soarele apăruse mult mai repede pe cer și în strălucirea lui ardea acolo sus așa de intens ca și când n-o mai făcuse de multă vreme. Pe drept cuvânt, aș fi putut crede că această zi din iulie ar putea fi cea mai fierbinte zi din întreaga vară. Cerul curat și limpede se anunța mai puțin albastru, pe undeva, un albastru diluat de razele ascuțite ale acestui soare voluntar care nu permitea apariția niciunui nor, oricât de mic, pe vastul necuprins al cerului.
Într-o asemenea zi de vară, undeva prin vara anului 1978, ne-am pregătit, împreună cu soția și cu fetița noastră de 2 ani și jumătate, să pornim la drum spre mare, spre litoralul romanesc. Da, spre litoralul românesc deoarece pe vremea aceea nici nu puteam visa la gândul ieșirii din țară pentru vacanțe pe alte plaje de vis ale Europei sau ale lumii. Era bine și așa deoarece litoralul romanesc era modern, bine îngrijit și cu servicii ireproșabile. Apoi, până acolo, aveam ce admira în peisajul mioritic al țării, atât de variat și de frumos colorat.
Pornind de la o constatare recentă a unei personalități actuale, și anume aceea că astăzi, la noi și peste tot, se scrie enorm de mult și se citește enorm de puțin, constatare exprimată pe social-media, i-am dat dreptate personalității respective, pentru care am o totală stimă și un profund respect, derulându-mi-se prin fața ochilor câteva momente semnificative din viața literară, creatoare, editorială și critică de dinainte de Revoluție, momente în care, vrând-nevrând am fost prins și eu.
În primul rând, îmi amintesc cu drag, cum interesul pentru carte, pentru lectură era în floare la vremea aceea. Nu existau "târgurile de carte" (vezi aspectul comercial în primul rând al sintagmei respective), dar țara întreagă, (orașe mici și mari, comune și sate), era împânzită de biblioteci, librării și anticariate. Student fiind, urmăream cu mare interes aceste locașuri ale cărții, achiziționând cu puținii bani pe care îi aveam, uneori vânzându-mi chiar și cartela de masă, exemplare de mare valoare spirituală, în special de la anticariat, acolo unde prețurile erau simbolice. Existau cărți care pur și simplu "se furau" din librării, în sensul că erau atât de valoroase și de căutate.